|
Am intrat, am vazut o doctorita incercand sa se elibereze pe sine odata cu Dora, femeia bosniaca, am trait ca spectator emotii contradictorii, si am iesit fara sa comentez nimic, caci orice cuvant era slab in fata teatrului. Vazusem ceva frumos pe scena, vazusem teatru cum demult nu mai credeam ca am sa mai vad.
Dupa acea seara, am invatat sa admir din nou. Ajungand acasa am inceput sa caut cat mai multe date despre cea care jucase rolul doctoritei Kate, si... coincidente: proveneam din acelasi oras, terminasem amandoua la acelasi liceu si amandoua aveam legatura cu teatrul, ea performa, eu de abia incepeam.
Si mai pot spune cred, o a patra coicidenta, dupa acel spectacol, ideea de teatru social-politic. Dupa o prima intalnire la o cafea, am realizat ca am dat de o persoana extraordinara, un „cal breaz” dupa cum se autointituleaza, in lupta culturala pe care a deschis nenumarate fronturi, o actrita fara nazuri si epoleti, un om simplu dar curajos in aceeasi masura. A fost de acord sa impartaseasca cu mine, coincidentele vietii ei si iata ce a iesit.
Eterna intrebare "de ce de la Constanta la Cluj"? Acolo a fost sa fie intalnirea ta cu teatrul sau s-a petrecut la Cluj ?
De ce eterna? A, toata lumea ne intreaba de ce ne-am mutat din Constanta aici... Iti vine sa crezi ca acest oras e inca un fel de „mit”? Am venit la Cluj impreuna cu familia mea cand aveam 18 ani si intram in ultimul an de liceu. Tatal meu este de aici, din Cluj, iar eu veneam la bunici in fiecare vara. 15 iunie era intodeauna data in care aveam rezervat un bilet de avion spre Cluj. Ai mei ma duceau la avion, si bunicii ma asteptau pe aeroportul din Cluj. Ma intorceam toamna la Constanta cu plansete si vaicareli. Sa spunem ca ne-am intors acasa... Clujul pentru mine a fost mereu un fel de „Oras Interzis”, micul meu imperiu...
Prima ta rascruce cu teatrul? Cand ai stiut ca vrei sa joci si cum ai reusit sa-i convingi pe cei din jurul tau de drumul tau?
Rascruce? Nu! Intalnire? Da... Cred ca mai degraba ca au incercat sa ma convinga ei pe mine... Am stiut ca vreau sa joc mai in ultima vreme... cu ceva timp dupa ce am inceput sa joc. Ca la unele intalniri, uneori te duci nepregatit... uneori ai intalniri oarbe... si mai fugi de la acestea. Dar cele mai multe au fost intalniri minunate si de neuitat.
Care sunt oamenii carora le datorezi "actrita" de azi din tine?
Cu intrebarea asta ai cam incurcat-o... Pentru ca o sa ai mult de notat! Cum iti spuneam, am fost educata sa inteleg teatrul ca pe o intalnire. Si fiecare dintre ele mi-a scurt-circuitat viitorul intr-un fel. O sa o iau de la inceput... Apropo de coincidente. Stii cum il chema pe profesorul meu de engleza din liceu care m-a indemnat sa dau la teatru si datorita caruia m-am prezentat la examenul de admitere? Domnul Beckett... Gasesti ceva absurd in asta? Bun, apoi au urmat profesorii mei de la facultate. L-as mentiona aici pe domnul Arian Roman, regizor – pe atunci asistent la facultate, care mi-a pus prima piedica cand am incercat sa fug mancand pamantul. Dupa un an mai ciudat de studentie teatrala, am dat examen din nou... Si atunci am cunoscut-o pe cea mai importanta «intalnire» teatrala din viata mea: Prof. dr. Miriam Cuibus. Iar alaturi de dansa trebuie sa ii mentionez pe fostii mei colegi de clasa pentru ca vezi tu, munca in echipa, cu toate momentele ei, te formeaza in spiritul acelei echipe si cred ca evolutia fiecarui individ se datoreaza si celorlalti din acel grup... Apoi, urmeaza coordonatorul meu de masterat, Hathazi Andras, ale carui cursuri mi-au limpezit gandirea teatrala. Tot in aceiasi ordine de idei trebuie sa ii mentionez pe profesorii de la cursurile teoretice, de la care am invatat enorm – nu numai la clasa, ci din toate intalnirile cu dansii, mai mult sau mai putin formale: Prof. Dr. Laura Pavel pe care o admir extrem, domnii profesori dr. Anca si Mihai Maniutiu, regretatul profesor si dramaturg Constantin Buricea si prof. dr. Miruna Runcan. Bun si acum vine partea de «practica» a meseriei. Regizoarei Mona Marian ii datorez ore si zile intregi de munca extraordinara, inspiratie si descoperiri. Actrita pe care o admir cel mai mult, prietena mea de suflet si omul cu care lucrez cel mai bine este Dana Bontidean. De la ea am invatat enorm. Iar forta ei creatoare te nauceste, nu-ti da pace si te forteaza sa fii si tu la inaltime. Iar la final, dar nu in ultimul rand, omul caruia ii datorez devenirea mea de azi si unele dintre cele mai importante lectii de teatru (nu de actorie) este regizorul Cristian Luchian, un partener in creatie si cercetare de nepretuit.
Putem spune si carei papusi ii datoram faptul ca azi te putem vedea la Puck, jucand si bucurandu-i pe cei mari si pe cei mici? Te-ai gandit vreodata ca vei ajunge sa joci si sa te joci cu ele?
Ma vedeti la Puck datorita rolului Katia din «Istoria Comunismului povestita pentru bolnavii mintal», de Matei Visniec, regia Mona Marian, piesa conceputa initial la Teatrul de Papusi Puck, sectia Nocturne. Cat despre papusi... e putin mai complicat. Stii ca la orice teatru, mai intai «duci tava». Ei, eu am dus tot felul de animalute sau obiecte... ca abia dupa un an sa am un rol intreg... cu tot cu maini si cu picioare, si asta a fost o inlocuire. (Uneori se intampla sa trebuiasca sa joci doar picioare...) Iar dupa inca sase luni, am putut sa-mi asum creatia unui personaj. Cel mai mult imi plac soriceii...
Cum iti pare acest teatru, acest joc cu papusile in comparatie cu cel «cu oameni»? Unde te regasesti mai mult?
Asta nu e teatru cu oameni? E tot cu oameni, doar transmisia e diferita. Masca arata altfel si este aratata prin alte tehnici. De cele mai multe ori lumea, si chiar profesionistii din lumea teatrului – sau poate mai ales ei, considera teatrul de animatie un gen minor. Il numesc teatru de animatie, pentru ca tehnicile folosite nu se reduc doar la papusi. Ca efect, nu exista cronica de teatru de animatie, iar actorii papusari nu sunt vedete... nici macar locale. Ma rog, asta e o situatie romaneasca... Sa stii ca meseria de actor papusar este foarte grea. Consumul de energie psihica si fizica este mult mai mare decat in teatrul de drama. Uneori ajungi sa stai ore in sir intr-o pozitie foarte incomoda si totusi trebuie sa-ti folosesti corpul la maxim. Animatia nu sta intr-o mana si o voce, sta in multe alte resurse. Dar despre asta trebuie sa vorbesti cu colegii mei care au mai multa experienta. Ma regasesc in spectacolele frumoase si inteligente, indiferent de forma lor de transmisie. Dar am invatat un lucru extraordinar din teatrul de animatie... sa stau cuminte in spatele mastii, pentru ca masca sa poata prinde viata.
Stiu ca impreuna cu Mona Marian ati initiat sectia de Nocturne la Teatrul Puck, teatrul social-politic? Cum a fost primit de catre public la inceput?
Teatrul Puck nu are un birou de promovare specializat pentru spectacole de adulti. Asa ca sectia Nocturne e o «Cenusareasa» a teatrului... Dar publicul pe care il avem si l-am avut pana acum a fost incantat. Poate la intrebarea asta imi raspunzi tu. Chiar mi-ar place sa stiu in mod real cum e privita sectia Nocturne. Avem un site foarte frumos, creat de Cristian Luchian: http://www.nocturne.ro. Site-ul este un manifest al felului in care am gandit aceasta sectie.
Pot spune ca ma inscriu si eu in categoria spectatorului incantat si chiar fericit ca vede in sfirsit un mesaj adresat direct publicului, axat pe probleme reale din viata de zi cu zi. Ma bucur sa vad si teatru care inca mai ridica «oglinda» in fata societatii.
Mi-ai vorbit cu drag despre colaborarea ta cu Dana Bontidean. Cum s-a nascut ea, care v-a fost coincidenta drumului ce avea sa devina o foarte frumoasa colaborare? V-am vazut jucand impreuna in "Femeia ca un Camp de lupta", cum a fost sa joci un rol de psiholog care la un moment dat devine inamic pentru Dora, femeia bosniaca, personajul ei?
Cu Dana e o poveste foarte frumoasa! Noi am conceput spectacolul «Istoria Comunismului...» prima data in limba engleza. Urma sa plecam cu el in Arizona, Statele Unite. Dana nu se descurca foarte bine cu textul in limba engleza, iar eu nu pusesem niciodata mana pe o papusa... sau in papusa... Trebuiau manevrate trei papusi, dar una dintre ele avea un ritm nebunesc... e femeia care vorbeste cu Stalin si care se da de ceasul mortii, ridica teatrino-ul pe sus, ameninta cu pistolul... Ei, asa ne-am hotarat noi sa incercam ca eu sa fac vocea si ea manuirea. In mod normal e o sarcina dificila... ca dublarea la film, gura poate merge intr-un fel si vocea altfel. Dar in cazul nostru s-a intamplat ceva miraculos... Totul a mers ca uns de la inceput, am construit impreuna momentul ca si cum am fi fost un singur om, ne-am simtit perfect... Asta ne-a unit.
Cat priveste psihologul nu este un inamic... Dar in fine, noi nu ne confundam cu personajele noastre si cu relatiile lor.
Ai scris intr-un articol publicat in Studia Dramatica de experienta actorilor si a publicului, si mai ales culoarea celui din urma. Dupa reprezentatia "Femeia ca un Camp de lupta", ce culoare a avut publicul pentru tine si ce culoare crezi ca i-ai daruit tu lui in acea seara?
Cred ca e o intrebare tocmai care poate crea confuzii daca cel care citeste acest interviu nu stie la ce ma refeream. Dar hai sa ne jucam putin: Publicul e foarte diferit in fiecare seara. Asa ca orice spectacol, «Femeia ca un camp de lupta» sau oricare altul se ascunde sub un curcubeu... «Femeia ca un camp de lupta» e un spectacol foarte emotionant, si m-am bucutat sa remarc ca spectatorii nu au ramas indiferenti, nu doar referitor la emotii, cat si la subiectul piesei. Sunt cateva femei care au venit la aproape toate reprezentatiile. Ce-ti poti dori mai mult?
In prezent lucrezi la doua proiecte foarte interesante; care ar fi acestea si ce impact crezi ca or sa aiba ele pentru publicul roman si strain?
Nu vrei sa imi pui acum aceasta intrebare... Crezi ca ai timp sa vorbim despre asta? Poate cu alta ocazie. O sa spun doar atat. Proiectele se refera la constructia de pace prin teatru, tehnici dramatice si arta in general. Scopul proiectului mare – RECONSTRUCTION, EXPLORAREA IDENTITATII ROMANESTI, pe care l-am lansat abia de curand cu PATRIR (Institutul Roman pentru Actiune si Cercetare in domneiul Pacii), este de a contribui la crearea unei imagini pozitive pentru Romania, folosindu-ne de teatrul participativ – Teatru Forum, si de Arta prin initiativa CONTEMPORARY ART TRANZIT (despre care veti auzi in curand). Cautati Reconstruction pe facebook si spuneti-mi parerile voastre.
De unde v-a venit ideea implementarii unui proiect ca Reconstruction in Romania? Crezi ca se va schimba ceva in relatia Romania-Strainatate dupa o mediere teatrala ca aceea propusa de voi?
Ideea vine dintr-o nevoie personala si din multe accidente. Vine dintr-o saturatie a «problemei romanesti» . M-am saturat ca «romanismul» sa fie o problema... Daca se va schimba ceva...? Asta sper... Si mai sper sa se implice multa alta lume. Tu ai face-o?
Da, personal cred ca se poate schimba ceva daca ai o echipa grozava de oameni increzatori si curajosi.
Dar sa revenim la omul Anca Doczi, care are o energie si un entuziasm creator teribil, de unde atata energie si lupta culturala? Stiu ca esti si voluntar Artemis, de unde vin curajul si increderea in arta ca mijloc de mediere a unor probleme sociale? Care e "motorul" tau secret?
O iau de la urma… ”Motorul” meu secret, care nu mai este tocmai un secret, este chiar teatrul si viata traita printre oameni ai scenei. Am fost voluntar Artemis, acum sunt voluntar PATRIR. Energie si curaj cred ca are orice actor, e doar o problema de alegere cum investesti acea energie. Dar nu as vrea sa folosesti cuvinte prea mari, pe care eu sa nu mi le pot asuma… ca de exemplu “lupta culturala”. Nu cred ca pot vorbi inca de o lupta culturala. Deocamdata sunt niste actiuni… Cine stie mai incolo…?
Ai o multime de "povesti" (daca-mi permiti sa le spunem asa proiectelor tale), teatrul Puck, voluntariat, articole, teatrul social-politic, Forum Theater, Reconstruction, doctorat, te regasesti in toate aceste povesti, lectii de viata, esti tu in toate acestea?
O, da! Incerc sa raman personajul principal in toate povestile mele de viata… Dar sa stii ca lucrurile sunt destul de legate si dependente unele de altele. Par ele separate, dar daca tragi linia vezi ca ele merg impreuna, se sustin, completeaza… Si mai am inca multe alte povesti…
Daca cineva ti-ar fi spus atunci cand ai mers pentru prima oara la teatru ca vei ajunge sa fii tu omul aplaudat de ceilalti, ce i-ai fi raspuns? Cum e sa fii actor, omul de pe scena si din spatele mastii, sau din spatele papusii?
In clasa a VI-a eu si prietena mea cea mai buna, Georgiana, ne-am pus la cale viitoarele cariere: eu urmam sa ma fac jurnalist si ea actrita. A iesit taman invers. Si s-a potrivit foarte bine, pentru ca amandoua suntem fericite de alegerile facute si nu ne putem imagina facand altceva. Cum e sa fi omul de pe scena? (Joc si teatru de drama si mai ales Performance, nu numai in spatele papusii) Pai, la aplauze esti fericit, eliberat. Si putin cu constiinta incarcata ca doar tu esti acolo, cand ceilalti creatori – autorul, regizorul, scenograful, compozitorul, etc sau echipa tehnica fara de care nu poti face fata nu sunt pe scena pentru a-si lua si ei laurii... Cat despre mine... inca am un trac imens. Trebuie sa ma arunci cu forta in scena... De obicei, caut prima iesire, caut motive sa se anuleze spectacolul... Mi-e o frica... La final e cel mai bine. Dar te intrebi: ce-i cu nebunia asta? De ce te intorci din nou pe scena? Magie...
Cine a fost "omul de pe scena" care te-a marcat, te-a facut sa crezi in teatru ca destin al tau?
E foarte buna intrebarea pusa asa. Profesoara mea de actorie: Prof. dr. Miriam Cuibus (actrita a Teatrului National, Cluj Napoca). Dansa m-a invatat ca teatrul e un destin...
Daca ar fi sa incheiem intr-o nota coloristica, pornind invers de la o culoare care schimba lumi, oameni, mentalitati, ce culoare crezi ca ar trebui sa-i dam lumii ca sa devina mai blanda?
Albastru! Clar! E culoarea pacii...
Multumesc mult!
Eu iti multumesc pentru intrebari si pentru intalnire!
La putine zile dupa «coincidenta» noastra, am revazut-o pe Anca intr-un sublim si trist spectacol, ce atingea multe teme, politico-sociale, de te facea un pic sa te cutremuri cu gandul unui deja-vu teatral de acum 30-40 de ani, „Fotografi si clovni invizibili”, dupa textul lui Vali Butnaru, in regia si scenografia lui Cristian Luchian. Clovnul nostru trist avea o replica cat un interviu, ca sa parafrazez, ”Da-mi inima ta, sa ma pot sprijini de ea!”
Daca v-am facut curiosi, va invit s-o auziti pe actrita Anca Doczi dimineata, prin vocea unei papusi si seara, la teatrul Puck, in spectacolele de Nocturne, pentru a va darui dileme, sau raspunsuri la ele.
.
|