Asa isi incepea prima editie, festivalul de teatru sibian «Respira Teatru. 25 de ore de teatru non-stop» in ultimele zile ale lui martie 2011. 26 - 27 martie au fost zile cu mult teatru bun si de calitate, cu spectacole alese si sali arhipline; asa incat am putea zice ca am sarbatorit din plin ziua internationala a teatrului. 

Am tinut sa mentionez aceste cateva detalii despre acest proiect concretizat la Sibiu, pentru ca este o prima editie foarte reusita si sincer, merita toate aplauzele noastre. Nu ma asteptam asa cum nici ei, dupa cum bine spunea si unul din «capii rautatilor» in incheierea festivalului, la o asemenea amploare pe care a luat-o un proiect axat initial doar pe o mana de iubitori de teatru si cultura si sincer ma bucur pentru aceasta evolutie si pentru simplu fapt ca am vazut o organizare impecabila, spectacole foarte bune si oameni faini adunati laolalta pentru o clipa de cultura.

Dar sa ma explic mai pe larg si sa concretizez elogiile mele prin cel mai simplu lucru pe care-l poate face un privitor de teatru: o  mica cronica la unul dintre spectacolele de clasa ce nu degeaba s-a plasat in incheiere. 

Treapta a 9-a, dupa textul lui Tom Ziegler si in regia Adrianei Popovici, s-a jucat duminica seara in Sala Studio a Teatrului National «Radu Stanca» din Sibiu, avandu-i sau mai bine zis avandu-le ca protagoniste pe cele patru «oglinzi» feminine, actritele Valentina Zaharia, Iolanda Covaci, Patricia Katona si Monica Sandulescu. Spectacolul a fost premiat, pe buna dreptate, in cadrul Proiectului Comedia Tine La Tine(ri), organizat de Teatru de Comedie Bucuresti cu premiul pentru cea mai buna actrita intr-un rol principal, Iolanda Covaci, rolul Melissei Wright, si mentiunea speciala a juriului pentru Valentina Zaharia in rolul Joannei McNeal si premiul pentru cea mai buna actrita in rol secundar, Monica Sandulescu in rolul tinerei reeducate, Tracy Mandy.

Va intrebati desigur ce legatura au oglinzile cu Treapta a 9a si cu toata aceasta introducere teatrala. Ei bine am sa ma explic imediat. Piesa este un periplu prin viata unei femei care a avut de luptat cu alcoolul, consecinta a problemelor familiale, a propriei mame si chiar a pierderii de sine, si care trebuie sa treaca peste anumite etape ale terapiei grupului de alcolici anonimi. Cam despre asta se vorbeste in spectacol, dar mai e ceva… prezenta unei fetite de 16 ani, care apropo a fost jucat perfect de Iolanda Covaci, incat m-a facut sa-mi pun intrebarea daca e o tanara adolescenta cu o pasiune nebuna pentru teatru, atat de bine m-a pacalit ca sa zic asa. Melissa Wright e cea care tese actiunea acestei piese, e copilul cu maturitate precoce, copilul-mama asa cum ii si reproseaza propriei mame care in perceptia ei, e vinovata ca i-a parasit si din cauza careia acum e nevoita «sa faca jogging la 5 dimineata, sa faca un fel de yoga pentru auto-cunoastere si sa faca conversatii banale cu Tisy, noua sotie a tatalui».

«Asa e, tu ai fost mama mea, cand eu eram beata, tu ma aduceai acasa de prin baruri, tu faceai de mancare ca sa nu stie tatal tau ca mie mi-era rau sus de la atata bautura» este declaratia Joannei, mama care recunoaste ca nu a fost in stare sa duca o casnicie «perfecta» pentru sotul ei si care a luat calea lasitatii alcoolice, renegand si dorind cu ardoare sa uite tot. Dar tot ea este cea care a plecat si a acceptat suferinta unei clinici de boli nervoase, acolo «unde nu este un loc pentru copii, cum imi spunea tata», daca ar fi s-o auzim pe Melissa, care apoi continua cu replica superba «dar nici pentru mama mea nu este!». Joanna a dorit o purificare cu adevarat dincolo de mai mereu prezentele corectari si acoperiri ale fiicei si sotului de teama aparentelor si a unei «imagini perfecte de pastrat».

Pe langa acest schimb de roluri si psihologii asumate, mai avem doua participante la aceasta viata. Una este prietena de suferinta si sponsorul ei in cadrul «Alcoolicilor Anonimi», o femeie care si-a pierdut copilul la nastere din cauza sevrajului de alcool, dar o mana de fier imbracata in catifea, care o tine bine de mana pe Joanna, si-i este sprijin mult mai devotat decat mama ei. Alaturi de ea, Tracy Mandy, o tipa cu multe condamnari la activ, cu multe expresii de jargou adolescentin stradal, dar care o iubeste nespus pe «mama ei» cu chip de Joanna. Aceste doua personaje din urma, nu insa cu o importanta mai redusa, creeaza echilibrul piesei, pentru ca oricat de ciudat ar parea, Joanna si Melissa reprezinta ideea de «normal», caci ele mai pot schimba ceva, nu exista un «copil mort, caruia ii cer iertare la malul marii in fiecare an» asa cum se pedespeste singura prietena ei, si nici o mama disparuta si insensibila cum a avut Tracy. Cuplul acesta din urma face tot posibilul sa forteze impacarea si constientizarea unei noi sanse a vietii pentru cele doua, una prea sensibila si emotionata, cealalta prea rece si orgolioasa, ce nu recunosteau nici una ca le e dor una de cealalta fara prea multe imbrobodeli in cuvinte si primiri emotionate. Pana aici e totul minunat, ai zice ca pana la urma se vor impaca si vor trece peste aceasta treapta a noua, care presupunea «sa-ti ceri iertare celor carora le-ai gresit cel mai mult cat timp ai fost beata». Dar iata ca scriitorul chiar a vrut sa joace un rol dublu aici, faustic chiar as zice. De ce, ma intrebati desigur. Pentru ca fetita, acel «monstru fara copilarie, aproape perfect in orice» ii cere mamei sa devina alcolica din nou! Isi vrea mama inapoi acasa, inapoi la fel, inapoi in rolul in care ea putea sa fie cu ea mereu, in care o putea depasi chiar fiindu-i de folos si poate as intrezari eu, devenind umana astfel, recapatandu-si fata buna si copilaria totodata. Aici e nota cea mai inalta la care te aduce spectacolul, intr-o regie perfecta cu un decor contemporan, dintr-un apartament cotidian, impersonal. Toata actiunea te duce ca-ntr-un carusel prin vai si munti de emotii, unele bune, altele enervant de obsedante, cum e cazul mastii lui Missi in viata ei alaturi de sotia nu prea desteapta a tatalui. Treci de la extaz la tristeti compatimitoare si partizane Joannei; innebunesti urmarind-o pe Tracy in jocul ei maniaco-depresiv de «copil-dur» datorita experientelor avute, care a invatat ca e mai bine sa rada si sa se laude cu astfel de cicatrici de razboi familial; te enervezi la maxim privind calmul englezesc al Melissei dar plangi cand surprinzi, asemeni marilor actrite, un licar care schimba imediat sentimentele si trasaturile fetei intr-una de copil suferind si naiv si te lovesti de duritatea, amestecata cu durere si remuscare asumata a prietenei, mana de fier din catifea pe care o simti la fel si tu ca spectator nu numai Joanna. 

Sunt doar patru dintre oglinzile unei femei, caci putem spune pe buna dreptate ca mai sunt destule fete ale femeii care nu-s punctate aici, si sincer nici ca-si aveau rostul. Prietena, fata, mama, colega sunt doar tipologii aproximative care trec de la una la cealalta ca-ntr-un joc cu elasticul, incat la un moment dat nu mai stii cine pe cine joaca. Si pe buna dreptate se intampla asa pentru ca o fiinta umana, si mai ales o femeie e schimbatoare si are atatea oglinzi in care sa se uite atunci cand nu-i convine ce vede incat aproape imediat adopta un alt rol mai plauzibil emotiilor prezente. Singura, Joanna pare ca trece treptat prin fata tuturor oglinzilor, de la fiica de-nceput, la colega curajoasa de la birou, la prietena sincera de acasa, psihologul-mama perfect pentru Tracy, sotie sau ex-sotie, un pic geloasa, mama-amica si uneori chiar straina - atat de bine primeste loviturile Melissei - si ajungand pana la urma la simplul rol, in fata singurei oglinzi careia i-a ramas confidenta pana la capat, aceea de femeie. Simpla femeie care recunoaste ca are probleme, ca vrea sa si le rezolve si ca are curajul s-o faca, cu un pic de impins de la spate din partea prietenei si sponsorului ei.

Iata de ce am vorbit de oglinzi si iata de ce am considerat ca e un spectacol care merita luat in seama. Nu numai mesajul lui anti-viciu trebuie sa-l aveti in vedere ci si simpla persepctiva asupra unei femei. De aceea am inceput cu o intrebare, oarecum pentru a va face mai deschisi asupra aceea ce aveam sa scriu aici, dar si asupra dumneavoastra insiva. Daca va-ntrebati in continuare e bine, daca nu va invit ca de obicei sa mai luati o gura-de-teatru.