Opțiuni
•   Topuri
•   Blog
•   Interviul aromat
•   Ceaiul englezesc
•   Locale
•   Mass media
•   Autori
•   Promovează
•   Colaboratori
•   Parteneri
•   Contact
Newsletter
personalizat
Înscrie-te pentru ceașca săptămânală de cultură:
Socializare
Abonare RSS Bookmark Recomandați portalul
Twitter Facebook Youtube
Acum niște ani
21 septembrie 2019
Recomandări
Dora Stănescu: Un poet e o stare de spirit
(Literatură)
De la ultima retiparire a poemelor lui Nichita Stanescu au trecut 15 ani. Va vine sa credeti?! Dupa o atat de lunga tacere, Editura Humanitas propune "Opera poetica" - o aparitie editoriala reprezentand integrala volumelor de poezie publicate antum de Nichita.
Cu acest prilej, va ofer o surpriza: primul interviu acordat de Dora Stanescu, sotia poetului. In exclusivitate pentru Iulia Arsintescu.

Nu ti se pare nepotrivit si obositor ca lumea sa te intrebe numai, sau mai ales, despre Nichita? Sa-ti ceara sa vorbesti despre el, nu despre tine?

N-am fost tracasata cu intrebari de genul acesta tocmai pentru ca le-am evitat. Am evitat sa dau interviuri si sa ies in fata in postura de "nevasta poetului". Iar cei care ma cunosc nu ma trateaza ca pe un obiect care trebuie sa marturiseasca, sa dea seama. Pe de alta parte, imi place sa vorbesc despre el. Toata viata mea este legata de Nichita. In fond, el m-a format. Atunci cand ne-am cunoscut, eram doar un copil, o fata foarte "teoretica", studioasa si atata tot. Nichita mi-a dat o directie. Eram foarte putin iesita in lume - cand esti elev si pe urma student n-ai prea mare legatura cu viata reala.

Nichita-Stanescu-8


Cati ani aveati cand v-ati intalnit?

Eu 22 si Nichita 45. Pe urma am implinit 23 si el 46 - in momentul cand am hotarat sa ramanem impreuna eram exact "jumatatea" lui. Singura data cand se putea, pe urma nu s-ar mai fi potrivit. Suna a predestinare.

Cum v-ati cunoscut?

E o poveste care implica si generatia optzecista - pe Cosovei, Iaru, Stratan... Eram colegi, ei erau vedetele facultatii. Inca nu se lansasera, de abia incepeau sa publice prin cate o revista, dar se intalneau plini de entuziasm si-si citeau unii altora poeziile, faceau planuri. Traian T. Cosovei, singurul dintre toti care-l cunoscuse pe Nichita, se necajea ca pierdea mereu in fata mea la badminton - eram campioana universitara! Asa ca intr-o zi, ca sa-si ia revansa si sa-mi arate ca are si el atuurile lui, m-a invitat sa merg la Nichita. Ne-am dus mai multi: noi doi, Iaru, Stratan... Dar probabil ca Nichita uitase de intalnirea cu Traian si in nici un caz nu se astepta la cinci oaspeti. A aparut la usa destul de incurcat, mi s-a parut ca-l deranjam si fata bine-crescuta din mine s-a simtit tare stanjenita, adica, uite, deranjam omul... "Intrati odata!" ne-a zis. Au inceput sa-si citeasca poemele... A durat o dupa-amiaza intreaga. 

Tu scriai poezii?

Nu, culmea! Cand au terminat toti, Nichita mi-a zis "Hai, citeste si tu". "Eu nu scriu", i-am spus. "Atunci de ce-ai venit?" s-a rastit el, speriindu-ma si mai tare. In ziua aceea n-a vrut sa ma creada, nu intelegea de ce ar veni cineva la el daca nu scrie poezii. Cand sa plecam, Nichita a zis "M-ati obosit si acum ma lasati singur?! Plecati pe rand, din sfert in sfert de ora. Si ea - adica eu - pleaca ultima". Au plecat pe rand si, dupa ce a trecut si ultimul sfert de ora, cand sa ies, Nichita s-a apucat sa-mi dicteze un poem: "Ma uitam absent la nu stiu ce / Desigur in spatele meu ningea / O fuga de iepuri lasase urme pe camp / Fara de arme fiind, Doamne, / cum am putut sa starnesc atata groaza!" M-a ingrozit si pe mine, pentru ca mi-a dictat poezia urland.

Era violent?

In nici un caz, se rasfata! Dar eu nu stiam inca... Am mai stat, mai venise niste lume si, la un moment dat, s-a intors Iaru, care a zis ca si-a uitat poemele si pe Dora. Multa vreme Nichita i-a purtat un fel de pica lui Florin pentru ca s-a intors sa ma ia de langa el. Cand am plecat, mi-a spus "Sa stii ca tu o sa fii nevasta mea!"

Nu te intimida faptul ca-ti spunea asta un poet din programa scolara?

In liceu, poezia moderna era considerata abstracta si greu de inteles, nu ne prea bateam capul cu ea. M-am apropiat de opera lui Nichita abia dupa ce am inceput sa traiesc zilnic in preajma lui. Cand l-am cunoscut mai bine i-am si spus: "Stii ce parere aveam eu despre tine? Ca esti un poet de neinteles si morocanos." Morocanos cred ca mi se parea dupa poza din manual. Ceea ce nu-i adevarat deloc, era un om vesel si de o deschidere imensa.

Nichita-Stanescu-7


Si a doua intalnire? Cum v-ati apropiat?

A doua intalnire a fost si mai frumoasa. In ziua cand fuseseram cu totii la el, ne povestise ca trebuia sa plece la Cluj, la un colocviu al poetilor. Totusi, cand ne-am despartit, ma facuse sa-i promit ca trec peste doua zile, dimineata, sa-l vizitez. Asa ca peste doua zile, constiincioasa, sunam la el la usa, convinsa ca e la Cluj. Daca n-as fi fost sigura ca e plecat, cred ca nu m-as fi dus, dar asa aveam ocazia sa-mi impac constiinta si sa scap si de intalnire. Ma cam speriase. Am sunat linistita si ma pregateam sa plec, convinsa ca nu-i acasa. Cand colo, vad ca se deschide usa! M-a invitat inauntru si m-a asezat la masa rotunda unde stateau de obicei prietenii. Ma simteam foarte stanjenita si foarte crispata. Eram prima oara singuri. Nu stiam ce sa fac, cum sa ma port. Pe masa era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma si se plimba prin camera, iesea pe balcon, se intorcea, iar iesea, si nu scotea o vorba. Era absolut neobisnuit, data trecuta vorbise tot timpul! Din cand in cand, intre doua tigari, spunea doar "mai ia un fursec", iar eu ziceam "multumesc". A trecut asa vreo ora. La un moment dat a trebuit sa rupa tacerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. "Stii ce mi s-a intamplat?" a zis. "Am ajuns aseara la Cluj si mi-am adus aminte ca azi trebuie sa ma intalnesc cu tine. Asa ca m-am suit in tren si m-am intors in Bucuresti." Sosise in zori si cumparase fursecurile de langa gara... Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romante, pe care n-as fi crezut niciodata ca-l poate rosti un poet de talia lui: "Cand m-am gandit zilele astea la tine, parca mi s-a rasucit un cutit in inima." Poti sa crezi ca Nichita a fost in stare sa produca o asemenea fraza?! Era foarte sincer si emotionat ca un licean, nu-i pasa cum suna. In momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am indragostit de el! Si nu cred ca premeditase nimic!

Nichita-Stanescu-6


Crezi in dragoste la prima vedere?

Pai cum sa nu cred, daca mi s-a intamplat?

Pana atunci credeai?

Da, dar... asa... teoretic.

Si pe urma?

A durat aproape un an ca sa ne apropiem. Am inceput sa ne vedem zilnic. Ma lua cu el peste tot. Mi-amintesc ca am chiulit odata de la armata - studentele faceau armata o zi pe saptamana, pe vremea aceea - si am venit la el in uniforma. Ne-am dus impreuna la Casa Scriitorilor si Nichita era foarte mandru ca a venit cu un soldatel "care-l apara", inventa tot felul de povesti. Mereu construia povesti, de la orice fleac. Multi prieteni mi-au spus pe urma ca ma stiu de cand a aparut Nichita cu un soldat... Peste inca doi ani ne-am casatorit. 

Cum arata viata voastra de familie?

La Nichita venea mereu lume, traiam intr-o casa deschisa. Veneau prieteni vechi, dar si oameni pe care nu-i vazuse niciodata. Poetii tineri veneau pentru un fel de binecuvantare, iar el considera ca nu trebuie sa respinga pe nimeni. Spunea tot timpul: "De unde stiu ca nu bate la usa Eminescu? Daca ii spun ca a scris un poem prost - i se poate intampla oricui! - si el renunta sa scrie!?" Erau mereu 5-6 oameni in jurul mesei noastre, toata ziua, si se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineata cu lume in jur, mancam cu lume in jur, treburile le faceam cu lume in jur, dicta poeme si citea poeme cu toata lumea de fata... Uneori ramanea cate cineva chiar si peste noapte. Nu era usor, dar la un moment dat te obisnuiesti. Ne lega un sentiment enorm si am facut foarte repede echipa.

Nichita cand mai apuca sa scrie?

In perioada aceea, Nichita isi dicta poemele. Explica de ce in Antimetafizica. El spunea ca un poem e o stare de spirit. Asa ca prefera sa dicteze si, de cele mai multe ori, nu revenea si nu modifica nimic. In general mi-a dictat mie, oricand, ziua sau noaptea. Facea abstractie ca era mereu lume in jur, lucrul lui continua in minte fara intrerupere, in mod firesc. Pe urma, cand se adunau mai multe poeme, trebuia sa i le recitesc de doua, de trei ori... Le asculta, se bucura de ele enorm, ca un copil, il uimeau! Se lauda: "sunt geniale, sunt nemaipomenite!" A doua zi le citea prietenilor - era modul lui de lucru. Zicea cui se intampla sa fie prin casa "hai sa va citesc ultimele douazeci de poeme geniale pe care le-am compus" si le asculta cum sunau, iar si iar. Le asculta si le selecta. Eu le citeam, el inchidea putin un ochi si asculta. Pana la urma, din cele douazeci de poeme geniale de la inceput ramaneau doua, trei, patru... Pe celelalte fie le rupea, fie le inchidea intr-un sertar.

Ai incercat vreodata sa le salvezi?

Nu. Daca le rupea, insemna ca trebuiau rupte. De fapt, nu s-a pierdut nimic. Ce era valoros - ca stare de spirit, ca tema - revenea in alt poem, alta data. Cei mai uimiti de felul asta de lucru erau oamenii care nu-l cunosteau. Unii oaspeti erau foarte intimidati, taceau si priveau fara sa scoata o vorba. Nichita incepea atunci sa se manifeste exuberant, sa faca un adevarat spectacol - ca sa-i destinda sau ca sa poata el suporta tensiunea lor, sa poata duce tot greul acelor oameni. Se desfasura aproape cabotin si in acelasi timp era foarte atent la fiecare in parte, nu spunea despre nimeni, niciodata, ca e un anonim, un oarecare, un fraier, un prost. Se gandea cu mare tandrete la toti. Si, la un moment dat, Nichita i se adresa omului din fata lui intr-un fel care-i ajungea aceluia drept la inima. Il facea sa se simta unic intuindu-i sufletul, intelepciunea inimii, adevarul. Avea o putere fascinanta de a rezona cu ceilalti, am vazut de zeci de ori intamplandu-se acest lucru. Sau le spunea: "Batrane, iti dedic un poem. Am sa-l spun in aer, sa nu-l scrii, astfel cuvintele or sa se risipeasca in aer si poemul o sa ramana numai al tau."

A fost o perioada, dupa moartea lui, in care o gramada de lume se lauda cu faptul ca fusese "cel mai bun prieten al lui Nichita". Care era, de fapt, adevarul?

A fost o batalie lunga si prosteasca. Oamenii nu-si dadeau seama ca fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Il vedeai o singura data si ramaneai cu "amprenta Nichita". Cred ca pana si faptul ca primea pe toata lumea era coplesitor. Prietenii chiar il certau, dar asa exista el.

De ce avea nevoie de atata lume in jur?

Mai degraba ceilalti aveau nevoie de el, iar el avea nevoie sa daruiasca, sa ofere. Orice: pe sine, poezie, incurajari. Nichita a optat foarte clar pentru viata pe care a trait-o si nu s-a multumit cu jumatati de masura, cum ni se intampla noua, oamenilor obisnuiti. El a optat total pentru poezie, neglijandu-si viata de familie, disciplina zilnica, sanatatea. Dar a fost o alegere constienta si asumata. Nu si-a construit un personaj, era un personaj. si a trait risipind din fiinta lui. Nu putea altfel.

Crezi ca, de acolo de unde e acum, Nichita vegheaza asupra ta?

Tot timpul. In fiecare zi, de cand ma trezesc si pana seara, orice as face, imi vine mereu in minte ceva legat de el - ceva ce mi-a spus, sau versuri - si intotdeauna cand am fost intr-un impas s-a intamplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman. Au fost perioade cand nu aveam chef de nimic si deodata se intampla ca trebuia sa ma ocup de el - de opera lui, de exemplu - si ma trezeam la viata. Ma readuce mereu la start, asta-i foarte clar! Sunt un om cu capul pe umeri si lucid, nu ma bantuie duhuri sau mai stiu eu ce, dar simt mana lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, ma vegheaza dinauntru, nu din cer...

Ti-a dedicat o multime de poezii, te pomenea mereu...

Pe cele mai multe le-am oprit eu de la publicare... Sunt timida, mi-e greu sa ma cred buricul pamantului... Erau poezii de dragoste. Le-am strans. Le-am pastrat pe toate. Mi le dedica zilnic, la fel cum tot zilnic ma numea altfel... Poate ca o sa le public intr-un volum special... Mai bine acum, decat cand o sa am 8o de ani, nu?...

168281_187534327938442_700151_n

foto by Tudor Jebeleanu - vara 1982 

decembrie 1999
.

Cristina05:03 / 18.03.2018 Intr-o seara, am venit acasa, de la liceu, de la Suceava, si mi-a zis mama: "a venit si Dora cu sotul ei, poetul". Zic: "cum il cheama, mama?". "Nichita", mi-a zis. In momentul acela, mi-a dat prin minte ca ar putea fi chiar marele poet.
Catalin13:55 / 13.12.2016Raman mut de fiecare data cand citesc despre viata acestui geniu in stare pura care a fost, este si va fi pururea Nichita!Si nu ma refer la ce a scris, ci la modul cum traia complet si extrem de intens viata ... e colosal ...
Ioana Haitchi12:39 / 12.12.2016Aş citi la nesfârşit.
mihai grigore - poet17:29 / 14.12.2015: despre mine nichita a spus _______ dupa mine va veni unul mai inalt decat mine si albastru ! : mihai grigore ! *
Nume:

E-mail:


Mesaj:

(Comentariile trebuie sa fie de maximum 250 de caractere.)
Validare: 
(Introduceti codul pentru validare.) Reseteaza cod!
 
Autentificare
Am uitat parola / Cont nou!
Căutare
Prea multe rezultate?
Folosește căutarea avansată.
Publicitate