Mai aveti timp sa respirati ?

Singura persoana care, din grija bine inteleasa, imi reproseaza multitudinea activitatilor in care ma implic, este mama mea. Si e firesc pentru ca se gandeste ca la varsta mea ar trebui sa traiesc mai relaxat. E un mod de viata cu care m-am obisnuit sa exist si, in pofida circumspectiilor mamei mele, eu trebuie sa recunosc ca am inceput sa-mi modific viteza de actiune si sa imi simplific viata, eliminand din ea o parte din lucrurile care ma preocupau si de care ma ocupam.

Teatrul va e un drog care va provoaca dependenta. Va si dauneaza?

Din pacate da. In momentul in care l-am descoperit, prin vocatie a devenit pasiune si din pasiune s-a transformat in profesie. Una dintre marile bucurii ale vietii si fericirii personale este sa poti sa-ti transformi pasiunea in profesie. Din pacate, cred ca am facut exces de pasiune, nu am stiut sa pastrez foarte bine un echilibru intre viata personala si viata profesionala. Probabil asa trebuia sa se intamaple, asta e destinul meu.

Calatoriti pe aripile fanteziei ?

Trebuie sa recunosc ca nu mai sunt asa de entuziast ca la inceput sau chiar cu cativa ani in urma. Am inceput sa devin mai rational, mai sceptic, mai indoielnic, mai precaut. Am inceput sa fac distinctia intre impostura si valoare si incerc sa imi restrang aria de activitate la puterea de a realiza lucruri de care sunt capabil, fara a ma hazarda intr-o aventura a necunoasterii, de dragul pur si simplu de a calatori in necunoscutul fanteziei. Imi place sa folosesc fantezia cu scop si sa produc emotie prin ceea ce fac. 

________________________________________________________________________

„Amintirile copilariei mele ma intristeaza”

________________________________________________________________________

Cine v-a fost ghid in definirea personalitatii ?

Unchiul meu. Eu am fost crescut de bunicii mei, la Campulung Moldovenesc. Serviciul parintilor si, la un moment dat, starea lor civila nu le permiteau sa ma creasca, sa fim impreuna. Si atunci am fost crescut de bunicii mei, am copilarit intr-o casa parohiala, langa biserica unde era paroh bunicul meu. Am beneficiat de o educatie moral-religioasa care mi-a fost de mare folos in viata, iar cel care mi-a fost frate si tata, era unchiul meu, fratele tatalui meu, fiind cel care mi-a raspuns, in locul parintilor, la primele intrebari ale copilului : de ce? cum ? si din ce cauza?. E cel care mi-a indrumat si deschis gustul spre literatura, spre lectura. La randul sau avea un fond umanist foarte bine dezvoltat, era un foarte bun cunoscator al stiintelor exacte, dar, in acelasi timp, citea foarte mult, stia patru limbi straine si canta la doua instrumente. A intrat in trei facultati, dar a renuntat pe rand la fiecare si a avut o cariera profesionala in caile ferate romane. E un om admirabil si caruia ii port o mare recunostinta. Pe de alta parte, mama mea a fost cea care m-a sprijinit foarte mult in atingerea obiectivului care s-a numit optiunea mea profesionala si care e incontinuare alaturi de mine.

Ce ati pastrat din universul copilariei ?

Ludicul. De pilda, in Campulung Moldovenesc, in timpul copilarei mele erau doua cinematografe, Moldova si Luceafarul. Rulau 4 filme pe saptamana si un matineu duminica dimineata de filme pentru copii. Nu scapam nicio proiectie, unele le vedeam de doua, trei, patru ori daca imi placeau. Era o activitate permanenta care ma ajuta in dezvoltarea imaginatiei si imi hranea spiritul ludic pe care il aveam, dar nu il constientizam. Si asta facea, ca dupa un film care ma impresiona, sa ma duc in livada din curtea casei parohiale si sa joc inca o data filmul pe care l-am vazut, interpretand toate personajele, cu replici, cu actiuni. Eu eram inamicul, eu eram eroul negativ, eu eram eroul pozitiv, ma duelam cu mine insumi si cel bun il invingea pe cel rau. Ma jucam singur. Bunica mea a incercat sa ma protejeze de vecinatati si nici nu prea erau copii de varsta mea. Uneori, cu aprobarea bunicii, mai chemam doi, trei dintre prietenii de pe strada sa se joace la mine in curte, dar, de regula, evita aprobari de felul asta. Aveam insa marea bucurie sa-mi umplu spatiul acela cu puterea imaginatiei mele si astea erau cu adevarat, realizez acum, momente de fericire .

Scoala era un loc in care singuratatea va elibera ?

Scoala imi placea ca un spatiu de socializare si culmea e ca excelam in majoritatea domeniilor care nu se inscriau in programa analitica. Eram un elev foarte bun in activitatile sportive si culturale ale scolii, care nu contau, nu erau notate. Eram un bun elev la obiectele de continut umanist si un elev mediocru in stiintele exacte. Mi-a placut literatura romana, istoria, filosofia. Culmea, mi-au placut lecturile suplimentare si mi le suplimentam singur.

Evadati des intr-o alta lume ?

Stiu ca ma ascundeam in podul casei si citeam, pentru ca acolo era o mare parte a arhivei de reviste la care familia era abonata sau luam carti din biblioteca si ma ascundema acolo, suparand-o pe bunica mea pentru ca astfel ma sustrageam unor activitati pe care aveam datoria, conform diviziunii muncii in familie, sa le fac. Lectura pentru mine a fost o usa care mi-a deschis calea catre lumea in care existam si care, la un moment dat, devenise o pasiune, eram dependent de lectura. Din copilarie si pana acum am “construit” trei biblioteci.

Aveti o intamplare amuzanta din copilarie care va mai trezeste zambetul cateodata ?

De la un timp, amintirile copilariei mele ma intristeaza pentru ca mare parte dintre eroii acelor intamplari nu mai sunt, conditia altora ma intristeaza si stau si ma intreb unde suntem noi cei de atunci cand, de pilda, o data in clasa a saptea, fiind intr-o relatie conflictuala cu cativa colegi din clasa, am aruncat cu un lemn inspre ei. Lovind un banc de lucru, bucata de lemn a ricosat si a spart sticla tabloului tovarasului Nicolae Ceausescu, secretarul general al Partidului Comunist Roman din acea vreme, presedintele Republicii Socialiste Romania. Pe toti ne-a speriat o eventuala interpretare a acestui gest si consecintele care puteau urma. Si atunci s-a produs o unitate intre cei care eram in conflict. Unul dintre colegii mei, care era si cel mai inalt elev al scolii, avea vreun metru si optzeci de centimetri, a zis : «Uite ce e. Ca sa nu se vada ca am spart sticla, eu cobor tabloul, ii dam jos sticla, punem tabloul inapoi, facem o masuratoare, mergem la un atelier de sticlarie, comandam o sticla si saptamana viitoare cand avem ora de practica punem sticla inapoi». Ni s-a parut o idee foarte buna, iar colegul meu ajutat de noi s-a mai catarat pe un scaun si cand a scos tabloul din cui, ne-am trezit cu profesorul de atelier, care, intrigat fiind de ce se intampla, bineinteles ca a interpretat absolut eronat cazul. Ne-a facut o reclamatie dirigintelui. Acesta ne-a pus la randul sau sa dam o declaratie. Am dat declaratia spunand fiecare in felul sau cum s-a intamplat. Si asezat la catedra, dupa ce a strans declaratiile, a inceput sa le citeasca. Dupa primele randuri ale primei declaratii l-a pufnit rasul si acolo s-a pus punct intregii intamplari, fiindca prima ce-i cazuse sub ochi, apartinea colegului care s-a apucat sa dea tabloul jos. Iar el a scris la modul foarte oficial: «Subsemnatul Marius Popescu, elev in clasa a 7 B, a scolii generale..., nascut la data de..., de profesie ELEV» si in momentul asta dirigintele a inceput sa rada si aici s-a pus punct intregii povesti. Era o copilarie si acum imi dau seama ca n-ar fi fost niciun fel de urmari grave, dar totusi, traind in timpul acela, nu pot sa uit replica profesorului de practica de atelier, care ne-a zis: «Acest caz se va rezolva cu ajutorul organelor de partid si a securitatii».

Amintirile va indeamna sa vizitati Campulung Moldovenesc ?

Din ce in ce mai des cu tristete. Ma uit la colegii mei si nu imi vine sa cred cat de repede au trecut anii, ma intristeaza ca numarul de prieteni si de cunostinte se imputineaza. Merg pe strada si rar mai recunosc cate un concitadin si lucrul asta ma intristeaza. Aud cum dispar fostii nostri profesori. In mine amintirile sunt vii, sunt proaspete, sunt foarte apropiate spiritual. Parca ieri am plecat din Campulung Moldovenesc, nu in 1981. Si descopar ca e un alt spatiu, care ici colo mai pastreaza cate ceva din amintirile care pe mine ma insotesc si ma urmaresc ,dar, trecand peste asta, este locul unde ma intorc intotdeauna cu placere si cu bucurie. Daca pot sa ma definesc cu certitudine in raport cu ceva, e ca sunt bucovinean. E o onoare pentru mine ca sunt bucovinean. 

________________________________________________________________________

„Visul meu din copilarie era sa devin profesor de istorie. Ma visam un profesor inedit.”

________________________________________________________________________

Care a fost visul dumneavoastra de fapt ?

Visul meu din copilarie era sa devin profesor de istorie, dar nu s-a putut. Drumul a devenit altul si optiunea profesionala alta. Facultatea de Istorie la vremea aceea era considerata facultate politica si pentru a dobandi calitatea de canditat trebuia sa ai un dosar aprobat de organele de partid si de stat, sa fii verificat de securitate si daca intruneai criteriile respective obtineai si drepturile de a sustine examenul, nu de a intra. Ei, eu nu intruneam aceste conditii, avand in vedere originea profesionala, sociala a bunicilor si parintilor. Bunicii erau refugiati de razboi, preoti amandoi, parintii mei nu erau membri de partid, lucrau in domeniul artei, in cele doua teatre din Bacau, mama actrita la teatru de animatie, tatal era pictor scenograf al teatrului dramatic, proveneam dintr-o familie fara elemente muncitoresti, fara rude revolutionare si mi s-a spus sa-mi schimb optiunea.

Cum credeti ca ar fi aratat viata dumneavoastra acum, ca profesor de istorie?

Nu stiu cum ar fi fost. Atunci imi doream foarte mult. Imi placea istoria, ma visam un profesor inedit in ceea ce priveste psihopedagogia. Nu stiam, in schimb, ca a fi cadru didactic e o activitate de mare rutina, care uneori duce la plafonare si plictiseala si ca istoria pe care o invatam eu atunci era o istorie cenzurata. Stand acum si facand o retrospectiva a carierelor prietenilor si colegilor mei care au devenit cadre didactice, nu cred ca mi-as dori sa mai fiu profesor, mai ales, in zielele pe care le traim acum in Romania.

Dar sunteti profesor la Universitatea De Arte "George Enescu"din Iasi...

Sunt un profesor colaborator. Asta inseamna ca nu e activitatea mea de baza. Nu traiesc din pedagogie si nu mi-am facut o profesie din ea.

Sunteti un profesor de nota 10 ?

Imi place foarte mult sa predau cursul de arta a actorului pentru ca asta stiu sa fac cel mai bine. Si nu pot sa spun ca nu mi-a placut sa-mi descopar aptitudini despre teoria teatrului, cu ocazia cursului de introducere in artele spectacolului - arta actorului. Undeva intre 8 si 9,50 ar fi o nota pe care mi-as pune-o cu sinceritate si obiectivitate. 

________________________________________________________________________

„M-am scurs asa pe langa zidul facultatii si am inceput sa plang”

________________________________________________________________________

Parintii dumneavoastra au acceptat usor ideea de a deveni actor ?

Nu. Parintii mei erau de acord sa fac istorie, asa cum imi doream. Ei erau oameni de teatru si stiau ca e o profesie grea. Actoria fiind o profesie vocationala, nu aveau incredere in calitatile mele, ele nu fusesera probate sau parintii mei nu fusesera convinsi de lucrul asta. Impotriva scepticismului incipient, mama s-a lasat convinsa, iar tatal meu a avut mereu tendinta de a fi sceptic fata de tot ceea ce mi se intampa mie in aceasta profesie. Dar cred ca era o aparenta, pentru ca, in esenta, el se bucura foarte mult de realizarile mele. Mama mea, din momentul in care a fost convinsa ca posed calitati, m-a sustinut.

Apoi v-ati luat lumea in cap...

In timpul acela, a accede in Institutul de Teatru era un lucru de neimaginat. Erau putine locuri si dese ori se suspiciona ca admiterea nu intotdeauna se baza pe corectitudine. Eu pot sa afirm ca in ceea ce ma priveste criteriile au functionat corect. Nu de prima data, a cincea oara. Era un examen de admitere in adevaratul sens al cuvantului. Poate era exagerat, era o proba de rezistenta psihica si fizica. De la inscriere si pana la aflarea rezultatelor, examenul dura aproape o luna de zile. In anul in care am reusit la facultate, pe cele trei locuri de candidati neincorporabili, cu stagiul militar satisfacut, eram 32 pe loc. Era cea mai mare concurenta de admitere din toata tara.

V-ati lasat purtat de val ?

In asteptarea rezultatului, am facut ceea ce face orice tanar de varsta aceea, aflat in acea situatie. Am stat pe o terasa si am baut pana m-am imbatat si cand am aflat ca intrasem si primul in anul acela, pe langa ca nu mi-a venit sa cred, m-am scurs asa pe langa zidul facultatii si am inceput sa plang, pur si simplu dintr-un amestec de emotie si bucurie si stare psihologica in care ma aflam.

Ati incercat de cinci ori. Nu v-ati impiedicat de tentatia de a renunta?

Ajunsesem sceptic in privinta rezultatului de a reusi. Mama ma incuraja, iar tatal meu, care incerca sa ma convinga de ani de zile ca e utopie optiunea mea profesionala, ma lasa in apele mele. Reusisem sa fiu angajat la Teatrul Dramatic din Bacau si lucrul asta ma indarjea si mai tare. Dupa cele patru esecuri la admitere, plus un an si patru luni pe care i-am petrecut satisfacand serviciul militar obligatoriu, mi-am pus problema ca inaintez in varsta si un criteriu neoficial al admiterii era si varsta. Sa iesi actor la 30 de ani insemna sa pierzi cativa ani importanti de cariera, in care rolurile de tineri nu le mai puteai aborda. Atunci m-am gandit sa fac Teologia. Cand mi-au dat bibliografia si m-am trezit cu vreo 20-30 de kg de carti de teologie, despre care nu aveam habar, nu ma preocupase subiectul si obiectul ca studiu, am zis ca eu nu am timp in 3 luni de zile sa ma pregatesc pentru o admitere. I-am zis mamei ca n-am nicio sansa si ca ramane sa gasim un preot care sa ma pregateasca un an de zile pentru admitere si pentru ca peste cateva luni vine sesiunea de vara de admitere, ma mai duc sa dau si anul asta tot la teatru, am sa pic ca deobicei si dupa aia ma apuc de teologie si imi joc ultima sansa pentru anul viitor. Mama a fost de acord. M-am dus la Institutul de Teatru si am reusit. A ras si mama si bunicul si au zis «Mai , Dumnezeu cand a auzit ca vrei sa te faci preot, ti-a dat cale libera acolo unde ai vrut tu sa te duci». 

________________________________________________________________________

„Personajul nu exista. Personajul sunt eu.”

________________________________________________________________________

Aveti un rol preferat?

Portofoliul meu de aspiratii era foarte sarac. Pe mine m-au atras trei roluri, doua am reusit sa le joc si chiar mi-au facut mare placere. E vorba de PETRUCHIO – in Femeia Indaratnica si de Falstaff. Mi-as mai fi dorit sa joc personajul Stanley Kowalski din piesa “Un tramvai numit dorinta”. Nu stiu daca am sa mai am varsta sa pot sa joc personajul respectiv, dar nu-i nicio problema. Profesoara mea de arta actorului, doamna Olga Tudorache, ne-a spus ca un bun actor este acela care accepta orice rol, incercand sa faca o creatie din orice propunere ti se face. Am acceptat tot ce mi s-a oferit, incercand sa dau dovada calitatii si valorii, indiferent de dimensiunea rolului, de continutul sau psihologic, de genul spectacolului din care facea parte .

Ati pastrat cate ceva din fiecare rol pe care l-ati interpretat?

Am cautat idealul. Nu stiu si nu cred sa-l fi atins sa fiu original in orice rol sau sa descopar cat mai multe caracteristici ale psihologiei si comportamentului personaujului respectiv in comparatie cu altul. Personajul nu exista. Personajul este fictiunea unui autor dramatic, personajul sunt eu. In momentul in care mie mi se distribuie rolul, pe structura mea, eu incep sa descopar psihologia lui, modul sau de a exista. De fiecare data caut sa descopar un alt univers psiholgic, de fapt un alt fel al meu de a fi, pe care nu l-am cunoscut pana actunci si pe care il relev prin nasterea acestui personaj.

Puck din „Visul unei nopti de vara“, interpretat pentru examenul de licenta, si-a pus amprenta peste caracterul dumneavoastra ?

Da. M-a invatat doua lucruri foarte importante in profesie: sa nu pun miza pe rol si sa scap de prejudecati. Ma chinuiam sa parcurg procesul creatiei pentru ca eram mereu influentat de un film facut prin anii ’30. Avand in cap imaginea acelui Puck, nu eram deloc atent la ceea ce Florin Zamfirescu, profesorul si regizorul spectacolului, intentiona sa realizeze. Ajunsesem intr-un blocaj in care ma bagase si coregrafa spectacolului, incat nu mai stiam ce am de facut. Vroiam sa fac si ce vreau eu si ce vroia scenografa si ce vroia Zamfirescu si nimic nu se potrivea. Pana intr-o zi in care, epuizat de eforturile de a impaca cele trei viziuni, m-am abandonat intuitiei, care m-a scos la liman si am reusit sa realizez un rol care a fost considerat o creatie. Mai tarziu, plecand de la acel exemplu, m-am convins ca nu trebuie sa pui miza pe rol. De cate ori mi s-a intamplat asa, de atatea ori nu mi-a reusit pentru ca m-am autoblocat, am intrat in zona prejudecatilor. Am mai trait cativa ani mai tarziu, in 2001, un acelasi sentiment si in aceeasi situatie cu Falstaff. Imi ramasese in minte o ecranizare si lucrand cu Sapdaru, ma uitam la el, dar ma gandeam la Orson Welles. Pana la urma a iesit cum a vrut Sapdaru si a fost bine. De cate ori am tratat rolul ca pe un parcurs necunoscut, fara sa pun miza, ci sa las fiinta mea sa descopere prin joc, prin imaginatie, lucrurile au iesit simplu si cu placere, fara chin, fara eforturi, fara riscuri.

Ati apelat vreodata la trucuri actoricesti in relatiile cu oamenii?

Nu. Am fost ludic, m-am comportat histrionic, am incercat dese ori sa ies in evidenta, dar nu am substituit niciodata spatiile de joc. Tot de la profesorul meu am invatat ca adevaratii artisti, mai ales actorii, dau dovada valorii lor pe scena, in viata sunt niste oameni comuni, banali, uneori neobservabili. Cine e actor in viata e mai putin actor pe scena. La noi in profesie e o vorba: Ba, asta e un actor foarte bun de culise sau de cabine.

Sunteti un critic drastic al persoanei dumneavoastra?

Da, sunt autocritic. In ceea ce priveste aprecierea persoanei mele sunt sceptic si mereu nemultumit, traiesc cu credinta ca pot mai mult si nu reusesc sa fac. Chiar glumeam zilele trecute cu niste colegi, zicand ca ar mai trebui inventata o functie in arealul nostru profesional, pe langa criticul de teatru si autocriticul de teatru. Pentru ca am ajuns sa constat un exces de vanitate, un fenomen care amplifica egourile si care nu mai poate fi temperat si atunci cred ca profesia de autocritic teatral ar trebui sa inceapa sa existe si sa functioneze. 

________________________________________________________________________

„Arta spectacolului de teatru este o arta efemera. Mi-am asumat si faptul ca nu pot sa-mi vad creatia.”

________________________________________________________________________

Aveti frustrari ca spectacolele, rolurile raman doar pe niste simple dvd-uri?

De cand am optat pentru aceasta pofesie, mi-am asumat si regulile ei. Arta actorului, arta spectacolului de teatru este o arta efemera, ea moara instantaneu: se produce si moare. O piesa de teatru este montata intr-o anume viziune regizorala, dar niciun spectacol nu seamana cu altul, in fiecare seara reprezentatia cu acelasi specatcol e diferita, pentru ca si publicul e altul si starea actorului e alta. Mi-am asumat si faptul ca nu pot sa-mi vad creatia, ca nu pot sa vad ceea ce fac decat cu ajutorul tehnicilor. Mi-am asumat si o alta regula, aceea ca toata viata de actor esti subordonat unui alt coleg de breasla care se cheama regizor, care uneori poate sa nu aiba un fond vocational la fel ca al actorului.

Va hraniti cu aplauzele spectatorilor?

De cateva ori mi-a fost rusine sa apar la rampa la aplauze la sfarsitul unor spectacole, pentru ca nu eram fericit, multumit de ceea ce facusem. Dar spectacolul era al unui regizor si eu trebuia sa fac ceea ce el hotarase din punct de vedere artistic.

Refuzati sa va considerati regizor...

Profesia mea e cea de actor si de imaginator de spectacole, pentru ca nu sunt regizor. Regia este o profesie vocationala care la randul ei se educa. Imi place sa cred ca am demonstrat ca am vocatie pentru aceasta profesie, dar nu am instructia ei specifica, de aceea mi-e jena sa ma denumesc regizor. E mai corect sa spun ca imaginez spectacole.

Ati avut momente in care vi s-au urcat succesele la cap ?

Cand eram la inceputul profesiei aveam tendinta asta, sa ma bucur mai mult decat trebuie. Creezi o nota proasta si mai tarziu am descoperit ca valoarea se contine si nu trebuie afisata, ea daca exista se vede, nu trebuie sa ti-o autoamplifici. 

________________________________________________________________________

„Entuziasmul si ambitiile pe care le-am avut au inceput sa se estompeze”

________________________________________________________________________

Ati jucat in trei filme apreciate cu diferite premii. Ce ati alege intre teatru si film ?

Mi-ar fi facut placere sa fac film, cu toate ca arta actorului de film contine mari diferente, in concept si in tehnica, fata de arta actorului de teatru. E obositor sa lucrezi la un film, dar reusita este imortalizata , nu dispare ca in teatru si este o cale de a ajunge mai usor celebru, ofera posibilitatea de a castiga material mult mai bine .

Aproape jumatate din viata ati cheltuit-o pe functii de conducere. Au reusit sa va stoarca de puteri ?

M-au plafonat. Entuziasmul si ambitiile pe care le-am avut au inceput sa se estompeze, de aceea ma si gandesc, am si anuntat public, ca ultimul directorat este cel de la Teatrul pentru Copii si Tineret “Vasilache” Botosani. E un celebru morfism care spune ca “omul accede in functie pana la nivelul maxim al incompetentei sale.” La un moment dat si timpul te face sa fii incompetent, intervine rutina, plictiseala si ajungi sa stagnezi, devii asa ca un dop. Si atunci trebuie sa te dai la o parte, sa faci un pas lateral sau in spate si sa lasi energii noi sa duca mai departe ceea ce ai inceput sau ai continuat. 

________________________________________________________________________

 „Probabil ca am reusit sa fac cat mi-a fost dat”

________________________________________________________________________

Sunteti un om implinit ?

Implinit in intregul fiintei mele, nu. Mi-as fi dorit mult mai mult, dar probabil ca am reusit sa fac cat mi-a fost dat sa fac de cel care m-a inzestrat cu acest potential. Datorita lucrurilor pe care le faceam aici la Botosani, am renuntat candva, poate si din comoditate, sa ma duc la Teatrul National din Iasi, in doua randuri sa-l refuz pe Dorel Visan, care era director la Nationalul din Cluj, mi-a oferit Florin Zamfirescu ocazia de doua ori sa vin in Bucuresti si am zis, nu pot ca eu am de facut aici la Botosani niste lucruri.

Ce ati schimba daca ati avea o a doua viata ?

Multe. Nici nu stiu sigur daca as mai vrea sa fac profesia asta. Poate n-as fi ajuns aici daca intr-un anumit moment al vietii mele, prin clasa a treia, fiind un elev foarte bun la matematica si neintelgand intr-o zi un exercitiu, pe fondul unei stari nervoase a invatatoarei la intrebarea mea, care incerca o lamurire a problemei, in loc de raspuns am primit o carte in cap si un apelativ deloc indicat in pedagogie. M-am blocat. Din momentul acela creierul meu a refuzat sa mai gandeasca matematic. Am devenit un mediocru in stiintele exacte, n-am mai inteles nimic, atat de tare m-a inhibat si mi-am construit un principiu, zicand ca voi face demonstratia ca in viata se poate trai si fara matematica. Am reusit, dar m-am chinuit foarte mult. Cine stie, daca nu s-ar fi produs gestul, poate ca ajungeam sa fac altceva .

Ati vrut vreodata sa renuntati la teatru ?

Da. Am inteles ca nu mi se intamplase numai mie. In facultate, mi s-a intamplat la sfarsitul anului I, am trait cu sentimentul ca nu am talent si ca Facultatea de Teatru nu este locul meu, ca am gresit in optiune. Dar am reusit sa trec peste aceasta criza existential profesionala. Am avut o discutie pe subiectul asta cu profesorul meu, Florin Zamfirescu si ne-a zis ca e foarte bine ca l-am parcurs. Faptul ca l-am depasit a fost una dintre primele demonstratii ale capacitatii de depasire a unei bariere. 

________________________________________________________________________

„Ma aflu intr-un moment de stagnare si caut sa ma deblochez pentru ca nu pot progresa”

________________________________________________________________________

Imaginatia va provoaca insomnii?

Nu, imi provoaca crize pentru ca doresc sa accesez imaginatia si nu reusesc. Imaginatia tine de inspiratie, nu poti sa-ti comanzi inspiratia. Poti sa-ti antrenezi imaginatia, sa-ti cultivi fantezia, dar ele nu se pot asocia la comanda. Si atunci intri in criza si incepi sa lupti cu tine insuti sa iti provoci inteligenta, sa fortezi neuronii. Devii nemultumit, constati ca solutiile nu sunt bune, ca nu e ceea ce astepti, iar alte ori lucrurile vin de la sine cu usurinta.

Dar va inchideti in casa sa dormiti ?

Mi-au placut, de-a lungul timpului, sa fac multe lucruri, inclusiv sa stau cu prietenii la un sprit, eram pasionat de fumat, mergeam la pescuit, dar cu timpul am inceput sa ma conserv. Probabil ca urmeaza sa descopar alte lucruri care sa se substituie vechilor placeri. Acum simt ca ma aflu intr-un moment de stagnare si caut sa ma deblochez pentru ca nu pot progresa. Urmeaza sa vad ce voi descoperi. Ma inchid in casa dese ori spre a ma izola de lumea inconjuratoare si de situatiile neplacute in care risc sa fiu pus. Recuperez prin somn o oboseala pe care am acumulat-o de-a lungul multor ani si ma sperie acest lucru pentru ca il constientizez, ma desocializeaza. Sper si asta sa fie o etapa trecatoare in viata mea.

Va macina zilnic un gand...

Da. Sper sa descopar cu adevarat o frantura de fericire. Imi doresc sa pot sa traiesc linistit, calm, intr-un timp calm si linistit, intr-o lume in care morala sa reapara si in care umanismul, valorile crestine, bazate pe iubirea si respectul de aproapele nostru, sa redevina un mod de viata. E o speranta.