De putin timp s-au incheiat examenele de licenta de la Universitatea de Arhitectura si Urbanism “Ion Mincu” din Bucuresti. Ati facut parte dintr-una din comisiile de profesori universitari care au notat proiectele absolventilor.

De mai bine de zece ani, Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”, sub conducerea inspirata a presedintelui Emil Barbu Popescu, Mac Popescu, asa cum ii place sa i se spuna, a avut o initiativa care mi s-a parut extraordinara. A deschis jurizarea proiectelor destinate diplomei de licenta, precum si jurizarea concursurilor nationale profesionale, prin cooptarea si invitarea unor personalitati cunoscute pe plan international, din Europa, cele doua Americi si Asia. Aceasta practica este standard in Vest. Initiativa o consider unica in contextul Romaniei de azi intrucat ofera un schimb de opinii periodic si constant si contribuie efectiv la transparenta valorilor. Studentii absolventi pot avea o evaluare a proiectelor lor, facuta de arhitecti si profesori cu o experienta internationala. E ca in povestea cu faina care creste cu atat mai pufoasa in aluat cu cat e cernuta de mai multe ori. Modelul operational “Ion Mincu” ar fi trebuit sa devina deja standardul tuturor institutiilor academice si al altor organizatii de cultura din Romania.

Educatia este esentiala in strategia si bunastarea unei tari

Cum vi s-au parut studentii la finalul acestei perioade de cinci ani de studii?

Anul acesta au venit din strainatate profesori arhitecti din mai multe tari si universitati plus cei invitati din birouri de arhitectura cunoscute. Eu am fost invitat prima oara in anul 2000, cu o bursa din partea Fulbright/Departamentul de Stat SUA, ca sa coordonez reorganizarea primului an de studiu la “Ion Mincu” impreuna cu o echipa de colegi romani. Am revenit constant apoi in jurii profesionale, academice diverse si ca profesor, asa ca am o continuitate in evaluarea critica a schimbarilor. Dupa mai multi ani de crestere pozitiva a calitatii si performantelor universitatii de arhitectura, ma refer la studenti, anul acesta s-a produs o cadere evidenta, fapt care m-a surprins si care a fost remarcat de catre multi dintre profesorii invitati. O cadere la fel de vizibila si in alte domenii. Explicatia o gasesc in recenta demotivare totala a studentilor si profesorilor. Lipsa de oportunitati profesionale, diminuarea acuta a salariilor au avut un teribil impact. De curand, am aflat de luarea unei decizii care va duce la decapitarea celor mai importante valori intelectuale si manageriale din invatamantul romanesc. Povestea cu pensionarea obligatorie a profesorilor la 65 de ani!!! Ma surprinde aceasta situatie, cu atat mai mult cu cat educatia este considerata in America, tara mea, ca apartinand strict domeniului de aparare nationala. Cred ca este clar pentru noi toti ca astazi, mai mult decat in anii ’60 ai administratiei Kennedy, adevaratele razboaie se poarta pe plan economic, informational. In sensul acesta, educatia este esentiala in strategia si bunastarea unei tari. Romania, in special, nu cred ca isi poate permite luxul de a pierde si un centimetru de teren pe campul acestei batalii. Eu as fi ratat sansa de a studia si de a lucra cu arhitecti eminenti daca lumea nu ar fi socotit longevitatea lor un dar nepretuit si nu i-as fi intalnit la varsta lor de 70-80 si chiar peste 90.

Ce teme isi mai aleg studentii la proiectul de diploma? Spitale, vile, stadioane, poate mall-uri?

Temele in sine sunt variate precum cele amintite deja in intrebare si chiar mai diverse. Conteaza abordarea lor din punct de vedere civic. Studentii includ adeseori, onorabil, ideea caselor de cultura, construibile in variate contexte urbane. Dar rezolvarea lor se face functional cu aceleasi criterii, neschimbate critic, prezente in proiectele realizate pana in anul 1989. Aceste proiecte nu dezvolta aspiratiile si nevoile actuale ale societatii romanesti. Orice fel de argument de natura formala si tectonica, in consecinta, nu reprezinta o conceptie specific romaneasca, ci tinde sa asimileze tendinte din alte parti ale lumii, fara a incerca sa inteleaga abordarea civica si critica a acestor teme contextual. Nu acopera lipsa spatiilor pierdute de multe institutii in urma retrocedarilor de cladiri. Nu reflecta interactiunea sociala si dialogul comunitatii pe varste si anotimpuri ale culturii. Am fost de curand la Hunedoara, unde a cazut industria otelului, cum au cazut intr-o multime de orase din Romania diverse domenii de productie si, implicit, piata muncii. Care ar trebui sa fie destinatia unei case de cultura in zonele care si-au pierdut masiv locurile de munca? Arhitectura nu se reduce doar la constructia de cladiri “frumoase si originale”. Pentru mine definitia frumusetii include si responsabilitatea arhitecturii fata de societate. Studentii trebuie sa inteleaga ca tot ceea ce ei proiecteaza si viseaza sa construiasca este in primul rand in serviciul societatii, si nu este dictat de proiecte-fantoma care se fac pentru comunitati in campanii electorale, ce nu tin seama de nevoile reale ale localnicilor. Nu construiesti bazine de inot pentru un sat fara locuitori, in care au mai ramas cativa batrani, ulite fara canalizare si cateva capre. Si nu ridici scoli masive cu multe clase unde nu exista elevi. Cum nu construiesti mall-uri pe o insula pustie si Ateneu la Polul Nord pentru… pinguini.

Romanii isi trateaza patrimoniul ca niste cotropitori

Exista multa nepasare si mult cinism in felul in care tratam valorile? Le pretuim? Ne pasa cand le paste ruina? Ce v-a nelinistit de cand va aflati in tara?

Am sentimentul ca romanii, dar nu sunt singurii in acest fel de a fi, isi trateaza patrimoniul ca niste cotropitori. Ca niste invadatori sau jefuitori la drumul mare. Ca norul de lacuste ce rade totul in cale. Am vazut combinatele industriale dezafectate, toata aceasta arhitectura industriala jefuita, de la ferestre la fierul beton. Toate orasele din Romania pastreaza in diverse zone schelete de arhitectura industriala. In America, aceasta a fost transformata in condominium-uri, in ansambluri rezidentiale de lux, ateliere de arta, sali si galerii de pictura, sali de teatru... Constructii vechi mai asteapta si azi o noua destinatie, dar nu sunt macelarite de hoti, desichetate, vandute la fiare vechi. Pe de alta parte, studiul si performanta in domeniul istoriei si mai ales al teoriei, al cercetarii, in Romania, in arte si literatura, sunt tratate cu un soi de cinism dezinvolt. in toate profesiile, lumea are aerul ca nu mai conteaza cercetarea, studiul aplicat, demersul arheologic, comparatist. Toti sunt manageri, presedinti, lideri de opinie, PR, VIP-uri. Gospodarii adevarati ii numeri pe degete. Se promoveaza aura unui succes extrem de superficial, spiritul dominant de entertainment si manelizarea fiind la moda, ca si luarea peste picior a celor care cerceteaza, care construiesc ceva solid. Am constatat, de pilda, dezinteresul fata de receptarea cartilor importante. Lumea nu vorbeste de olimpicii internationali ai Romaniei, de savanti. E impinsa mereu spre telenovele reale in care prostituarea unei tinere devine reteta succesului in viata. Domina spiritul ludic redus la mizerabilismul unui joc de barbut continuu. Aruncatul de zaruri. Rautatea. Invidia. Regasesc tot mai dictatorial acelasi miticism, acum ca si in trecut. Teoria si istoria nu se pot face dupa ureche si nici ca un spectacol de varietati. Teoria si istoria arhitecturii si urbanismului sunt pentru mine instrumente esentiale in proiectare, indiferent daca este vorba de o cladire, o pictura sau un text literar. Apoi e socant spiritul dictatorial al unor titulari de institutii, comportamentul de arendasi pe mosia patriei, ministerelor, institutelor…

Ce restaurari si reconsolidari ale patrimoniului v-au atras atentia in sens pozitiv? Care sunt zonele vulnerabile, erorile curente?

Restaurarea picturii si de structura in cazul manastirilor din zona UNESCO, Palatul Cotroceni, restaurat, consolidat si extins, in anii 1976-1986, dar si dupa 2000, cand s-a rezidit biserica demolata, Ateneul, Biblioteca Centrala Universitara, zona Lipscani, cateva cetati, gen Suceava, refacerea multor cladiri din Sibiu. Dar am descoperit ca sub palaria restaurarilor se asaza multe escrocherii, bisnitarii si interese. Multe cladiri rezidentiale de patrimoniu din Bucuresti sau zonele istorice ale unor orase sunt lasate sa se distruga sau sunt vandalizate programatic de proprietari ca sa fie demolate. Flagrant si in ochii lumii si ai Guvernului Romaniei se distrug o casa-bijuterie pe Bdul Aviatorilor, alta langa sediul ASE, alta pe Kiseleff, multe pe Calea Victoriei. Pot da sute de exemple. Desi discursul politic e dedicat patrimoniului, realitatea demonstreaza contrariul. Dicteaza liberul arbitru. Avem patrimoniu cand ne convine si uitam ca-l avem cand ne impiedica in afaceri. Cladiri de interes patrimonial nepretuit zac cu lucrarile abandonate, daca se schimba culoarea politica a primarilor, intrand si ele in opozitie fata de circuitul banilor pentru restaurare. Prostia, neglijenta, incultura crasa adauga si ele dinamita distrugerii. Recent am trait povestea cu Sarmisegetuza si daramarea unor ziduri milenare cu ajutorul imbecilitatii unui sofer care conducea un agregat… Pe Bulevardul Elisabeta, coborand spre Opera, am avut sentimentul unei totale prabusiri a civilizatiei in Bucuresti.

Cum i-ati regasit pe fostii studenti de acum 2-3 ani cand ati predat la Bucuresti, in anul sabatic?

Nu i-am mai regasit. Au plecat. Au ramas in tara doar putini dintre ei si doar cativa lucreaza in domeniu. Cei care au plecat au obtinut burse de studii la universitati importante din Europa. M-am bucurat sa-i ajut pe unii concret sa faca acest lucru. Succesul studentilor de la “Ion Mincu”, recunoscut in strainatate, demonstreaza calitatea scolii, chiar daca-mi pastrez rezervele recente, exprimate deja. Aceasta emigrare a tinerilor, plecarea masiva din tara a romanilor, nu doar capsunari, ci titrati, multi dintre ei varfuri in domeniile lor, mi se pare o pierdere enorma pentru Romania. Intr-o profesie in care, in toata lumea, maturitatea este atinsa dupa varsta de 50 de ani, inchipuiti-va ce se intampla daca lui Frank Lloyd Wright, uriasul arhitect american al secolului XX si autorul faimosului Muzeu “Guggenheim” de la New York, care a profesat activ pana dupa varsta de 90 de ani, nu i-ar fi fost permis sa intre pe poarta unei universitati dupa varsta de 65 de ani decat platit cu cativa roni pe ora!!! Cum sa incepi de la zero?

“Viata mea este un proiect de libertate absoluta”

As vrea sa refacem unele elemente din biografia dumneavoastra profesionala. Sa-mi vorbiti despre profesorii pe care i-ati avut si despre marii arhitecti pe care i-ati intalnit. Ati studiat arhitectura la New York, dupa ce ati fugit din Romania profitand de o calatorie in Iugoslavia, unde erati in vizita la rude, chiar in timpul invaziei sovietice din Cehoslovacia, din 1968. Care e prima dumneavoastra imagine de proaspat student in orasul New York?

Ma bucur ca-mi puneti aceasta intrebare. Coincide cu intrebarile studentilor mei de la “Ion Mincu” si din toata lumea, fie ca e vorba de “Pratt Institute”, de “Columbia University” si de atatea alte universitati unde am predat si am fost invitat ca profesor sau de participarea mea la seminarii internationale ori la jurii, cat si la seminariile internationale pe care le-a promovat institutul pe care il conduc din 1978, “USA Institute”. Am ajuns in America, un licean fara diploma de bacalaureat. Un tanar care nu avea nimic, doar o camasa in spate, 20 de dolari si doua pasiuni, arhitectura si munca pe branci. Fara sa stiu o boaba de engleza. Faptul ca eram in stare sa ma exprim prin desen a compensat lipsa limbii engleze. Primul meu serviciu a fost intr-o companie de poduri suspendate. Un batran inginer evreu, seful meu direct, m-a intrebat cu bunavointa de ce nu sunt interesat sa intru la “Cooper Union”. Cu engleza mea aproximativa, la acel moment, am inteles ca inginerul imi cerea sa devin membru intr-un oarecare sindicat “Cooper”. Veneam din Romania lui Ceausescu si nu-mi trecea prin cap, Doamne fereste, sa devin sindicalist in America!!! Cu multa rabdare si cu drag, batranelul mi-a explicat ca acest “Cooper Union” este cea mai buna scoala privata de arhitectura din lume. Am inteles in fine si am trecut examenul de admitere cu o bursa plina in anul 1970, reinnoibila automat daca studentul reusea sa mentina o medie generala de nota 9. in ce priveste imaginea New York-ului, in primii doi ani dupa venirea mea, am fost total debusolat. Cu riscul de a suna romantic, pot sa va spun ca intr-o buna zi, dupa scurgerea celor doi ani, ma plimbam pe malul lui East River, langa complexul Natiunilor Unite, construit de arhitectul Gordon Bunshaft, pe o idee a lui Le Corbusier, intr-o duminica de primavara. Am simtit miros de peste venind dinspre mare si mi-a cazut… fisa. Sunt la New York! Mult mai tarziu, bunicul meu “adoptiv”, arhitectul Alberto Sartoris, unul dintre fondatorii “Miscarii Moderne”, pe care l-am adus in America pentru prima oara, in 1984, mi-a impartasit impresia lui sofisticata, dar si inocenta despre New York, atunci cand traversa Brooklyn Bridge: “Este un oras axonometric”. Dupa mai bine de 40 de ani de trait in Statele Unite, trebuie sa recunosc ca sunt intru totul de acord…

Cum ati castigat totusi un asemenea examen foarte dificil nestiind suficienta engleza. O asemenea bursa integrala fara “meditatii americane”?

Vreau sa va spun ca tatal meu, care cred ca fusese pregatit ca ofiter expert psiholog pentru Armata regala in Romania, m-a ales, la varsta frageda de patru ani, ca marele lui “experiment stiintific”. Imi placea sa desenez la nebunie de la varsta de doi ani si jumatate, si la varsta de patru ani am avut o expozitie personala UNESCO, la Tokyo. Entuziasmat, tata a decis ca eu trebuie sa fiu educat la o Academie de Beaux Arts, in orasul Novi Sad, in tara mea de bastina, Serbia. Dupa patru ore in Academie, desenand mere, pere, ulcele de lut, sfere si diverse prisme, am decis, personal, ca arta nu se face asa si ca este o mult mai buna idee sa invat in fortareata turceasca din oras care domina Dunarea, unde, normal, maestrul meu trebuia sa fie un om liber, numit Bogomil Karlavaris. E vorba despre un important pictor sarb al secolului XX, nascut la Vršac ca si mine, prieten al familiei noastre. Asa am evadat din zidurile Academiei, pentru prima oara, si m-am dus pe picioarele mele catre citadela turca pe celalalt mal al Dunarii, unde Karlavaris isi avea atelierul de pictura. I-am cerut de unul singur sa ma ia ca “student”. Am vrut sa invat direct in atelierul unui artist si toata viata mea am continuat sa fac asta, fara ezitare, atunci cand am simtit ca sunt abuzat de “clisee”. Tarziu am aflat ca pictorul acela care mi se parea un batran intelept, desi avea in jur de 30 de ani, avea sa predea toata viata arta, sa devina un profesor recunoscut de americani cu Premiul “Edwin-Ziegfeld” pentru activitatea sa de educatie prin arta si ca a ajuns un artist cu multe expozitii, cu peisaje desenate din cateva linii, misterioase prin laconismul lor.

Cum a fost admiterea la “Cooper Union”?

Examenul de admitere la “Cooper Union” consta din opt sectiuni de probleme vizuale. Am gasit extrem de usor solutiile. Eram sigur in timpul examenului ca voi obtine nota maxima la sapte dintre cele opt sectiuni de probleme. La a opta sectiune am fost sigur ca nu voi reusi. Era vorba de reproducerea din memorie a simbolului Coca-Cola. Motivul era simplu. Cei doi ani petrecuti in America si toti anii traiti in comunism nu mi-au permis sa beau Coca-Cola. In America prioritatile mele financiare erau altele. Desi am o memorie vizuala impecabila, Coca-Cola nu facea parte inca din realitatea mea. M-am gandit ca, daca nu dau un raspuns oarecare, voi pierde concursul. Veneam dintr-o realitate si dintr-o lume de sarbi in care singura bautura era tuica. Am decis sa merg inainte si sa desenez interiorul gurii umane cu o sticla de bautura dusa la gura. Spre surprinderea mea, am obtinut nota maxima la admitere si am fost admis cu bursa plina.

Cum a fost ceremonia de decernare a diplomelor?

S-a desfasurat in Sala de Teatru de la “Cooper Union”, unde presedintele Abraham Lincoln a sustinut cel mai important discurs al lui din vremea Razboiului Civil. Profesorul meu din anul II de studii, Ricardo Scofidio, astazi Profesor Emeritus la “Cooper Union” si cunoscut ca fondator al firmei de reputatie internationala “Diller/Scofidio”, a insistat sa i se acorde onoarea de a-mi inmana diploma de licenta. El m-a felicitat nu doar pentru performantele mele academice, ci si pentru faptul ca un “strain” a schimbat criteriile de admitere. Ca negru in America, el a apreciat faptul ca un strain a contribuit modest, dar semnificativ la eliberarea de tot felul de prejudecati culturale, precum cele instaurate de Coca-Cola, printre altele. Aceasta libertate de gandire pe toate subiectele este o caracteristica a SUA care continua neschimbata si in ziua de astazi, precum la alegerea recenta a senatorului negru, cu nume islamic, Barack Obama, ca presedinte.

Ce inseamna aceasta experienta pentru un tanar roman astazi?

Trebuie sa depasim prejudecatile culturale care se reduc la branduri, moda, clisee admise intr-un anume moment si context. Asta inseamna sa depasim prejudecata ca doar un nativ detine criteriile stilistice si de valoare ale locului si ca un strain, un emigrant si un outsider nu pot influenta dinamic regula jocului. Romania a contribuit exemplar in acest sens, in trecut, prin personalitati precum Constantin Brancusi, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Isidore Isou, printre multi altii. Sunt doar cateva exemple eminente ale contributiei Romaniei la avangarda europeana. À propos, am descoperit recent ca exista o incredibila arhiva Isou neexploatata pe plan national si mai ales international.

Despre prejudecati fara prejudecata

Dati-mi un exemplu de prejudecata din ultimii douazeci de ani.

Atitudinea cu privire la civilizatia romilor. Ideea despre kitsch-ul tiganesc. Ca si cum kitsch-ul n-ar inflori in toate civilizatiile si nu ar fi o parte esentiala a culturii, in toate magazinele de suvenire si pe toate rutele turismului mondial. Massimo Vignelli, “decanul” graficii si designului industrial in lume, azi, un bun prieten, cand l-am intrebat ce sa-i aduc din Romania cadou in aceasta vara, m-a rugat, paradoxal, poate-i gasesc ceva despre cultura romilor. El vazuse un articol pe acest subiect, pe care l-am promovat ca senior editor international in Romania, in revista “Octogon”, si care sugera ca notiunea de originalitate locala, aproape intotdeauna, se transforma in semnificatii mai presus de frontiere. Avangarda e o plasa de prins pesti mai mici si mai mari. Pescuitul miraculos se schimba de la o epoca la alta, dar regulile raman aceleasi. Exista un kitsch al modernitatii si al culturii populare si exista un kitsch enorm la nivelul produselor de serie si de lux. Exista un kitsch al libertatilor: porno-erotism, morbiditate, mizerabilistica, mimetism. Un kitsch nationalist sau globalizant. Un kitsch neo-clasic si altul neo-suprarealist etc. Nu scapa de el nici martisoarele autohtone, nici simbolurile Valentine Day. Cei care isi achizitioneaza o limuzina cu caroseria placata cu cristale Swarovski sau un celular personalizat cu diamante isi bat joc de cei care isi construiesc „castele” asemeni romilor folosind un design interior care isi propune sa refaca “ad locum” Castelul Peles, acoperisuri cu pagode sau interioare placate integral cu marmura de Ruschita. Pentru a judeca un fenomen, primul pas este inventarierea lui in toate produsele realizate in toate domeniile. Nu poti sa te prefaci ca nu observi manelizarea limbii romane si sa te delimitezi doar de manelisti. Despre prejudecati putem vorbi fara prejudecata. La fel despre consecventa de sine.

„Architecture and Morality”

Ce inseamna principii morale in arhitectura? Fidelitate fata de un stil? Conservatorism? Avangarda fara frontiere? Sa fii credincios si respectuos cu vointa clientului?

Arhitectura sufera si ea de bolile stilului si de lipsa de morala si educatie. Nu din intamplare am intitulat cel mai important interviu pe acest subiect pe care i l-am luat lui Mario Botta, in peste 30 de pagini, publicat de catre Yale University, “Arhitectura si moralitate”. Fara sa-i marturisesc la acel moment atitudinea mea subversiva, am ales ca titlu numele grupului meu preferat punk, “Architecture and Morality”. Era in fond un mod al meu de a ma situa in zona de definire a kitsch-ului, ca act de rezistenta politica si culturala. Nu poti adopta o smerenie blanda fata de stil. Stilul nu este Dumnezeu. Nu contine semnificatii majore si nu ma intereseaza ca argument chiar deloc. E bine sa te intrebi, sa suferi, sa te revolti, sa simti precum Iov apocalipsa necazurilor, asediul lor in arhitectura. Sa cauti solutii pentru evitarea unor dezastre. Sa te gandesti la oameni cand construiesti, si nu la aspectul de ferastrau cu infinite colturi si unghiuri al cladirilor tale. Nu exista arhitect care sa nu fi trait drama cutremurelor, incendiilor, a eruptiilor de vulcani, a puhoaielor in inundatii, a navalirilor sau, mai nou, a terorismului. Nu vreau sa ma gandesc ce ar fi insemnat pentru arhitectul Minoru Yamasaki, care a murit in 1986, sa-si vada cele doua turnuri din World Trade Center in colaps, oamenii aruncandu-se de la etajele superioare de groaza flacarilor. In Parcul de langa Ground Zero, Battery Park, poti privi “Sfera” lui Fritz Koenig, sculptura de bronz desfigurata in timpul atacului. O sfera desfigurata spune totul despre lumea in care traim.

Mi-ati pomenit numele profesorului John Hejduk, ceh de origine. Emigrantii au imbogatit America. Arhitecti din lumea intreaga au construit New York-ul… Cu ce v-a imbogatit felul de a fi si de a gandi arhitectura intalnirea cu acest arhitect si profesor cu radacini in Cehia?

Este imposibil sa se vorbeasca despre “Cooper Union” fara a se mentiona figura giganta, la propriu si la figurat, a lui John Hejduk, care avea mult peste 2 metri inaltime. Se pleca sub tocul usilor cand intra intr-o incapere, in atelierele de curs. isi folosea statura, agresivitatea intelectuala si aerul de „inocenta” cu care ataca diverse subiecte, impactul asupra celorlalti, ca sa intimideze si pentru a compensa un caracter fundamental timid, marcat profund de spiritul avangardei. Ataca subiectele, atat in atelier, cat si in conferinte, intr-un mod aparent ilogic, dar care, misterios, transforma felul in care auditoriul privea o problema. Venea din Europa Centrala si de Est, care au produs dadaismul si, indirect, suprarealismul. Ceea ce am invatat de la el a fost complet opus fata de ceea ce am invatat de la un alt mare maestru al meu, Peter Eisenman. Hejduk mi-a reconfirmat importanta gandirii non-lineare, spre deosebire de Eisenman, care m-a invatat efectiv cum sa gandesc si sa organizez logic orice subiect. In anii '70, Hejduk era unul dintre cei cinci arhitecti de avangarda ai New York-ului, celebrii “The New York Five”. Au avut impreuna o expozitie de referinta la “Muzeul de Arta Moderna”, in 1969.Hejduk avea o libertate de gandire care ma fascina, ca si ceilalti profesori si prieteni pe care mi i-am ales. La “Cooper Union”, pictorul Robert Slutzky, profesorul de structura Ysrael Seynuk, profesorul de peisagistica Bye, profesorul de afaceri Alain Schwartzman, profesoara de istorie a artei Dore Ashton, profesorul de proiect Raimund Abraham, profesorul de teorie a arhitecturii Peter Eisenman, Peter si Alisson Smithson din Anglia. Toate aceste personalitati au in comun o libertate absoluta de gandire, o enorma si sincera curiozitate, dorinta de a impartasi cu ceilalti pozitia lor, in propria profesiune precum si in invatamant. Cand spun “am ales” nu este o figura de stil, ci o realitate in sistemul academic american.

Ati avut si experiente care v-ai lasat un gust amar? Nume mari de profesori asociate cu intamplari ce dovedesc micimi, atitudini reprobabile?    

Nu am absolut nici un dram de amaraciune si regrete in viata mea profesionala si personala. Eu am tendinta sa ma autodefinesc prin “pierderi”, si nu doar prin premiile internationale si nationale primite. Nu traim sub un clopot de sticla. Cand iti alegi profesorii nu e ca si cum ti-ai alege sfintii sau icoanele facatoare de minuni. inveti, incerci sa “furi” toata capacitatea maestrului. Recomandarea mea adresata oricarui student este sa-si aleaga maestrii si prietenii pe spranceana si sa nu-si iroseasca timpul pretios in viata. In profesie, am ales sa colaborez cu personalitati foarte diverse cultural, precum Rem Koolhas, Peter Eisenman si Colin Rowe in SUA, Dino Gavina/Carlo Scarpa in Italia. La nivel de prietenii in profesie, in afara Romaniei, am ales personalitati la fel de diverse, precum  Mario Botta si Livio Vacchini, in Elvetia, Aldo Rossi, Vittorio Gregotti, Gino Pollini, Franco Purini,Alessandro Anselmi, Dino Gavina, in Italia, Kenneth Frampton, Werner Seligman, Robert Stern, Richard Meier, Charles Gwathmey, Massimo Vignelli, Steven Holl, in SUA, Cristian Norberg-Schulz, in Norvegia, Henri Ciriani, un peruvian stabilit in Franta, Ching-yu Chang, in Japonia/China. Am colaborat cu Boris Podrecca, in Austria. Si, normal, cand a fost sa-mi aleg un “bunic adoptiv”, l-am ales si el m-a ales pe mine, pe Dr. Alberto Sartoris, membru fondator al “Miscarii Moderne” prin Congresul de la Castelul La Sarraz din Elvetia (1929).

Nume dintr-o Enciclopedie a arhitecturii secolului XX

Sunt nume dintr-o enciclopedie a arhitecturii moderne. E un imens privilegiu sa-i fi cunoscut, sa le fi publicat lucrarile in volume la editura dumneavoastra “USA Books”, din New York. Sunt convinsa ca puteti scrie o istorie a arhitecturii moderne si un volum sau mai multe de memorii. Ca sa nu mai vorbesc de “Teoria arhitecturii”, unul dintre cursurile pe care le predati la “Pratt Institute”.

Este greu de explicat in detaliu, in cadrul unui interviu cine sunt aceste enorme personalitati care au jucat un rol in educatia si formarea mea profesionala, care au fost in sine un proiect constient pe care eu mi l-am construit, si nu l-am lasat la discretia institutiilor diverse unde am studiat, unde am colaborat si a companiilor unde am lucrat.

Oricum, o insiruire de nume transmite un mesaj, un inventar succint de modele.

Mesajul pe care doresc sa-l lansez tinerilor arhitecti este ca nu trebuie lasat nimic la voia intamplarii. Totul trebuie construit constient de tine insuti si de aspiratiile personale. Viata mea este un proiect de libertate absoluta de la varsta de patru ani, de cand am evadat pentru prima oara din orizontul inchis, clasificat al Academiei, si de la varsta de 18 ani, cand am evadat din inchisoarea comunismului din Romania, urmat de constante schimbari de orase, tari si continente, cele vreo 24 de universitati unde am predat pana acum si birouri de arhitectura. Normal, aceasta libertate se plateste scump si la nivel personal, dar nu am nici un regret. Merita sa traversezi Oceanul si sa te confrunti cu probele cele mai grele. Basmele sunt pline de asemenea personaje temerare care ies din tarcul unui confort mediocru.

Povestiti-ne despre profesorii pe care i-ati avut la “Cooper Union”. As vrea sa schitati portretul fiecaruia si felul in care v-au marcat sau ati colaborat. Cum vi s-au intersectat destinele?

Robert Slutzky a fost un explorator al legaturilor dintre pictura si arhitectura si cercetarile lui i-au influentat pe arhitectii postbelici. Acest pictor american actiona in perioada 1970-1980 ca un fel de eminenta cenusie a Scolii si impunea directia educatiei la “Cooper Union”. Studiase cu Josef Albers, care emigrase de la “Bauhaus” din Germania in SUA, si a predat la “Black Mountain College” si “Yale University”. Datorita lui si gratie in mare parte eforturilor si talentului lui s-a continuat in America aceasta excelenta traditie de educatie. Slutzky prefera sa predea Teoria Culorii si la anul I, proiect de arhitectura. Era un colorist exceptional la nivelul lui Morandi in opinia mea, un om cu un egal sens al compozitiei si cu un ochi atroce. Urla la mine constant (si cu o dragoste de parinte), ca si la alti studenti, daca aveam o eroare de 1 milimetru in desenele noastre. Dupa un an de zile de studiu riguros cu el, bazat pe variante la temele “Bauhaus” ale luiJohannes Itten, Paul Klee si Joseph Albers, am avut onoarea sa am lucrarile mele de desen liber, expuse la Muzeul de Arta Moderna, la New York, si studiile de culoare, etalate la “Smithsonian Institution” in Washington, DC. Sunt alergic la cuvantul profesor. Slutzky a fost singurul meu “invatator” real in arhitectura, pe lucrurile fundamentale in anul I. A fost un pictor de mare influenta in cercurile selecte ale pictorilor, dar nu a fost niciodata interesat de succesul la public, pe care l-a avut, dar nu l-a cultivat.

Ati putut folosi aceasta experienta la Universitatea “Ion Mincu”, atunci cand ati predat? Mai ales cand ne gandim cat de important e studiul culorilor in arhitectura, designul interior si alte discipline relationate lor.

Mi-a fost imposibil, trebuie sa recunosc, sa introduc la “Ion Mincu” notiunea de abstractie pura in anul I de studii la arhitectura. Motivul este legat de o evidenta lipsa de traditie in acest sens in Romania, unde nu sunt continuate nici incepurile de experimente ale lui Marcel Iancu din anii ‘20, pe care le apreciez. Traditia, in secolul XX, a arhitecturii si picturii romanesti nu include nici un efort de a asimila notiunea de abstractie. Pe de alta parte, sculptura romaneasca, incepand cuBrancusi si in mod straniu, trebuie sa spun, in perioada interbelica, in comunism si acum, este o exceptie de la regula si de o calitate deosebita. De curand am vazut o remarcabila expozitie la Sibiu, la Muzeul “Brukenthal”, o expozitie in memoria lui George, baron Löwendal, care imi era necunoscut pana foarte recent. Am impresia ca acesta depaseste in importanta prin lucrarile sale figura lui Marcel Iancu, pe care o consideram pana acum de departe dominanta in avangarda din Romania. Scenografiile lui Löwendal sunt o arhitectura constructivista absolut exceptionala, in opinia mea. Expozitia coincidea in mod inteligent cu Festivalul International de Teatru de la Sibiu din acest an. Un “ochi inocent”, pentru a-l cita pe Ruskin si pe mai recentul Roger Shattuck, critic literar american, cunoscut prin cartile lui despre Marcel Proust si avangarda in arta, este esential pentru a identifica aceste valori reale.

O definitie a elegantei

L-ati amintit pe inginerul Ysrael A. Seinuk (1931-2010), celebru pentru constructiile sale de zgarie-nori din New York si din toata lumea. Un expert in structuri care spunea despre el ca a parasit Havana cand au ajuns comunistii la putere si a inceput ascensiunea lui Fidel Castro. Si el povestea ca a luat totul de la zero, neavand in buzunar decat vreo 20 de dolari si diploma de studii.

Ysrael Seinuk a produs un numar enorm de solutii exceptionale pentru faimoase cladiri performante in SUA. Era un profesor exceptional. Explica perfect calculele complicate la structuri sofisticate in otel si in special in beton armat. La sfarsitul fiecarei sesiuni, dupa explicatia clasica, ne spunea: “Tot ce v-am spus are doar valoare academica. In realitate se face asa” si reducea doua ore de calcule la solutii de calcule care nu luau mai mult de 5 minute. “Asta este realitatea. Si realitatea este totdeauna eleganta.” Cand am dorit sa plec de la “Cooper Union”, in 1975, inapoi in Romania, ca sa fac prima cercetare in fondul secret/special, la Academia Romana, pe subiectul avangardei in arhitectura anilor 1920-1945, “Big John” nu a avut incotro decat sa-mi dea permisia. Conditia era ca Ysrael A. Seinuk sa gaseasca o solutie pentru a-mi sustine examenul in structuri speciale de otel, care acoperea un intreg semestru de studiu la care nu puteam participa. Cand am revenit din Romania, acesta mi-a dat un subiect de examen foarte greu, conditia fiind sa rezolv problema in mai putin de o ora. Am luat nota maxima la teza pe structuri speciale de otel. Nu am sa uit niciodata acea definitie a elegantei in calcule de structura. A semnat structura de rezistenta la peste 50 de zgarie-nori destinati birourilor, dar si apartamentelor rezidentiale. I se spunea cu admiratie “Mr. New York”. Avea o vorba pe care o repeta uneori despre proiectele de cladiri care sunt asemeni unor copii, unele extreme de vocale sau vorbarete, altele foarte inteligente si altele tare jucause. “Lipstick Building”, “New York Mercantile Exchange”, “Condé Nast Building”, “Bear Stearns Building”, “Arthur Ashe Stadium”, “Trump World Tower”, “Trump International Hotel  and Tower” si “Trump Tower” de pe Fifth Avenue sunt cateva dintre cladirile rezolvate la nivelul structurii de rezistenta de catre el, la care sunt de adaugat “Chapultepec Tower” din orasul Mexic si un celebru Turn din Dubai.

Ce s-ar fi intamplat cu experienta profesorului de arhitectura de peisaj Arthur Edwin Bye Jr daca era obligat de legi obtuze sa iasa din invatamant la 65 de ani?

As putea da o lista imensa de exemple notorii in care legea spartana a aruncarii batranilor in prapastie ar fi amputat invatamantul universitar de mintea si de bratul excelentelor. Profesorul Bye mi-a dat o lectie exemplara, atunci cand l-am rugat, in numele studentilor, sa ne arate lucrarile lui. “Livio, dupa un an de studiu cu mine, inca nu ai inteles ca, in peisaj, toate lucrarile importante se maturizeaza doar dupa moartea autorului.” I-am multumit pentru aceasta fraza si am plecat fericit si cu coada intre picioare. Am castigat in consecinta, aplicand aceasta succinta lectie, prima mea medalie de aur in concurs international, la varsta de 27 de ani, concurand impotriva a 423 de firme internationale, invingand premiul Orasului Cefalu din Sicilia, pentru restaurarea ambientului si alte proiecte de urbanism si arhitectura. Bye e socotit drept un minimalist poetic in lumea arhitecturii de peisaj. Se spune ca atunci cand peisajele proiectate de el au ajuns la maturitate, era greu sa deosebesti ceea ce construise mana umana de ceea ce dezvoltase natura. A fost un promotor al arhitecturii organice, un admirator al lui Frank Lloyd Wright. In opinia lui, arhitectii trebuie sa fie lasati in pace pentru a fi creativi. Nu poti sa te lasi influentat de clienti, oricat de inteligenti ar fi. Obisnuia sa spuna pentru a-si intari argumentul ca nu-l poti pune pe Da Vinci sa colaboreze cu Van Gogh. Asta ca sa nu-l jignesti pe clientul “atotstiutor” care-si distruge casa si peisajul cu propriile lui idei. Doresc sa-l mentionez pe profesorul meu de afaceri, Alan Schwartzman, care m-a ajutat sa inteleg ca un contract bine scris este echivalent unui poem bine scris. In consecinta, nu am avut niciodata nevoie de un avocat ca sa-mi prepar contractele si sa-mi organizez afacerile.

O casa bazata pe ideea de a trai intr-un poem de Apollinaire…

Dar Raimund Abraham cum era?

Raimund Abraham a fost, impreuna cu Hejduk si Peter si Alisson Smithson, unul dintre coordonatorii tezei mele de diploma. Abraham, precum Hejduk, era un arhitect care considera ca a desena un proiect pe hartie este suficient. El l-a substituit pe Slutzky la “Cooper Union”, intr-un fel de revolutie culturala similara maoismului, care periodic avea intentia de a “reinnoi” atmosfera. Avea aere de mare cunoscator al literaturii universale si mentiona constant ca a venit in America doar cu o copie a volumelor lui Proust in geamantan. Putea sa vanda idei amatorilor, dar nu unor persoane pregatite pe subiect, precum eram, mai ales dupa studii de literatura comparata si structuralism cu Julia Kristeva, Tzvetan Todorov si Borelli, la “New York University”, si dupa ce am fost suplinitor la cursurile de la “Brooklyn College”. Subiectul ales de mine pentru teza de licenta era: “O casa bazata pe ideea de a trai intr-un poem de Apollinaire, conceput pe sistemul de culoare din poemul «Vocalele lui Rimbaud», totul privit printr-o analiza spatiala a unei picturi de Juan Gris”. Abraham si Hejduk repetau la infinit acelasi mesaj criptic si succint pe subiectul tezei mele: lucrarea era “iluzionista”. Comentariul lor era corect, dar dupa trei luni m-am plictisit sa aud acelasi lucru si le-am spus amandurora ca am nevoie de Peter si Alisson Smithson si ca daca-i mai prind pe ei doi langa masa mea de lucru, “am sa le rup piciorele”. Am obtinut nota maxima la diploma, dar, normal, nu am obtinut si medalia de onoare, desi mi s-a acordat jumatate din spatiul expozitional la sfarsit de an. Dupa cativa ani, l-am invitat pe Abraham sa predea in cursurile mele internationale in SUA, cat si in Italia, si am devenit prieteni.

A construi sau a nu construi? Arhitecti sau maimute AutoCad

Ati pomenit o serie de profesori si de arhitecti care promovau sau afisau dezinteresul lor in a construi. Care e pericolul unei asemenea atitudini si care sunt perspectivele dezvoltarii arhitecturii potentiale sau virtuale, pe termen mediu si lung?

Revenind la Abraham, am fost surprins in timp sa aflu ca partenerul sau in Austria de bastina, la Graz, fusese Walter Pichler. Acest arhitect este cu siguranta cel mai mare magician al desenului de arhitectura din lume. Abraham, in America, era considerat, impreuna cu Hejduk, Dumnezeul arhitecturii pe hartie. Ambii habar nu aveau si nu erau interesati deloc in a construi. Faptul ca s-au asociat cu un alt prieten al meu, Aldo Rossi din Italia, care nici el nu stia si nu era interesat sa construiasca, este semnificativ. Aceste trei personalitati, impreuna cu Eisenman, o vreme, au produs enorme daune culturii arhitectonice din lume, indoctrinand generatie dupa generatie de arhitecti din Vest, in anii '70-'80, ca sa fie neinteresati de fapt in actul de a construi. Performanta deplorabila a lui Daniel Liebeskindastazi, la nivel de arhitectura construita, inclusiv si mai ales la Ground Zero/ 9/11, este dovada acestei idei fixe. Intr-o lume in care descoperi armonia unei constructii de hambar in Ardeal sau in Bucovina si lipsa de har a unor arhitecturi semnate sau doar proiectate fara nici un sens, devii cel putin circumspect in fata formelor egolatre fara fond, nici macar intr-un viitor prezumptiv. Lumea are nevoie de o arhitectura bine construita ca de aer. Respiram mai bine daca suntem in stare sa construim bine. Despre aer se spune ca e sanatos. Ca ar fi si frumos depinde de ceea ce construim, unde si cu cat mai putine interventii violente si nesabuite impotriva Naturii si naturii umane.

Care e cea mai importanta criza care ameninta invatamantul mondial in arhitectura?

Cred ca trecem printr-o perioada in care resimtim absurditatea directiei luate de catre educatia in arhitectura, in anii 1970-1985, asa cum am descris-o deja. Cred ca pe undeva studentii au inteles deja problemele, dovada fascinatia pe care o exercita asupra lor arhitectura construita a lui Mario Botta, in anii ’80. Tinerii astazi sunt fascinati de arhitectura lui Calatrava, Renzo Piano si altii care stiu sa construiasca, ca si de scoala de arhitectura catalana si spaniola sau de un arhitect precum Tadao Ando in Japonia. De fapt, cu amaraciune, studentii in America se plang, printr-o fraza semnificativa, ca primesc adeseori o educatie care-i califica doar ca “maimute AutoCadd”. Directorii de scoli de arhitectura nu inventeaza un raspuns la aceasta situatie de criza, continua sa predea si sa sustina doar ceea ce au invatat, fara un spirit critic, si cred ca printr-o atitudine dictatoriala pot amana o schimbare drastica in educatia unui arhitect, schimbare care este iminenta.

Imi vorbeati despre Dore Ashton, o autoritate in istoria artei, specialista in fenomenele artistice americane de la mijlocul secolului XX si din deceniile urmatoare. Ea a avut un rol activ in avangarda artei americane, a fost curatorul multor expozitii de referinta si e probabil cel mai important critic de arta american in viata.

Dore Ashton a fost profesoara mea preferata de istoria artei. Mi-a permis sa-l intalnesc pe unul dintre cei mai importanti suprarealisti americani de calibru,Joseph Cornell, chiar inainte de moartea lui. In anul doi de universitate am participat, la incurajarea ei, la un concurs de eseuri de critica de arta si am castigat premiul intai pe subiectul Joseph Cornell. Acest premiu m-a stimulat ca sa continui si sa raman angajat in critica de arhitectura si arta pana azi.

Tanar in acest acest New York delirant

Peter Eisenman a colaborat mult cu Jacques Derrida. E un om al dialogului, asa se explica si succesul cartilor publicate la Rizzolli, in Italia, dar si in alte tari. A dialogat cu italianul Manfredo Tafuri, cu George Baird… Cartile lui sunt obligatorii in formarea unui tanar arhitect. Cum a contat el in formarea dumneavoastra ca teoretician al arhitecturii?

Am lucrat cu el la nivel profesional in timpul anilor de scoala si dupa obtinerea licentei, cand am ocupat diverse pozitii, ca asistent, proiectant, coordonator de echipa de proiectare si cercetator stiintific. Eisenman e nascut in America, pe langa unul din aeroporturile New York-ului, la Newark, in New Jersey. Subliniez acest aspect biografic ca sa nu se creada ca toate numele mari in arhitectura americana apartin unor emigranti. E unul dintre cei mai importanti arhitecti si teoreticieni ai arhitecturii in viata. La anul implineste 80 de ani.

Cum v-ati intalnit? Cum a inceput colaborarea?

In 1972, aveam 22 de ani, eram student si aveam nevoie de lucru. Eisenman m-a angajat ca sa lucrez la pregatirea unei expozitii pentru “Muzeul de Arta Moderna” din New York, pe subiectul “Housing: Low Rise low Income High Density”. Am continuat colaborarea pana in 1978, pe proiecte de vile in toate aspectele lor de proiect, executive, analitice si expozitive. In acea perioada, la cererea luiEisenman, am inventat solutia la machete axonometrice. Macheta originala pe care am facut-o pentru Eisenman a fost cumparata de catre Farahdiba Iranului si donata “Muzeului de Arta” din Teheran. Ea a fost distrusa in timpul revolutiei din Persia. Sub conducerea lui Eisenman am colaborat cu revista “Oppositions”, cea mai importanta publicatie de arhitectura in lume dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, si am organizat o conferinta “secreta” internationala a micilor reviste de arhitectura, in 1978, materiale care vor schimba total perceptia dezvoltarilor noilor directii in arhitectura de la 1978 pana astazi, la momentul cand am sa decid sa public totul in volum.

Cum a inceput colaborarea cu marele arhitect olandez Rem Koolhas?

Eisenman m-a prezentat lui Rem Koolhas si am lucrat ca prim angajat la “Office pentru Metropolitan Architecture” (OMA). Aveam o energie infinita si nu prea-mi aduc aminte sa fi dormit in acei ani… Afinitatea intre mine si Rem a fost bazata initial pe faptul ca ma pricepeam la Dadaism / suprarealism si el avea nevoie initial de cineva capabil sa faca cercetare vizuala si de biblioteca pe subiectul New York, privind problema dintr-un punct de vedere suprarealist si freudian, complet nou. I s-a parut ca eu eram persoana ideala, mai ales dupa ce am sustinut fiecare o conferinta, la New York, in 1974, in cadrul unui eveniment dedicat Aniversarii Nasterii Suprarealismului. Eu am vorbit despre Tristan Tzara, el s-a axat pe subiectul “Delirious New York”. La nivel de proiecte, am participat alaturi de Rem,Madelon Vriesendorp si Elia Zenghelis, la proiecte precum “Hotel Sfinx”, “Roosevelt Island Complex”, o vila in Florida, un concurs pentru case inalte de locuit pe Roosevelt Island si multe altele. Rem incerca sa ma convinga ca tot ce face el este diferit de Le Corbusier, eu ii demonstram continuu ca la acel punct doar imaginea aparea diversa, dar ca substanta era aceeasi; Rem se enerva, fugea la masa lui de lucru, mai schimba cate ceva si revenea la mine: “Acum nu mai este Le Corbusier…”. Si argumentarile intre noi o luau din nou de la capat, la modul pozitiv si productiv, cred. Volumul sau “Delirious New York” a schimbat perceptia despre New York si arhitectura acestui oras, imediat dupa publicarea lui, in 1976. Privind retrospectiv, gasesc figura lui Rem Koolhaas ca fiind cea mai interesanta, polemica si la zi, printre cei cu care am lucrat si colaborat.

Cei 5 arhitecti care erau de fapt 6 si de fapt 7

Unele dintre numele mentionate fac parte din Grupul “Five Architects” din New York. Peter Eisenman, Charles Gwathmey, John Hejduk, Richard Meier si Michael Graves. Care a fost relatia pe care ati avut-o cu acest grup?

Grupul “The New York Five” este o fictiune inventata pentru consum public de un alt prieten, istoricul de arhitectura Kenneth Frampton, care a scris introducerea la volumul cu pricina. Numele este o aluzie voalata la “Gruppo sette” al rationalismului italian din anii ’30, probabil sugerata de catre Eisenman, interesat in Giuseppe Terragni, arhitect fascist de mare calibru. “The New York Five” a fost un grup de prieteni cu pozitii extrem de diferentiate. De fapt, precum cei Trei Muschetari care au fost de fapt patru, cei cinci arhitecti au fost de fapt sase. incepusera cu totii ca profesori la “University of Texas”, sub influenta si impactul intelectual produs de istoricul arhitecturii Colin Rowe. Am avut onoarea sa colaborez cu Rowe, ca arhitect coordonator de proiect pentru planul de urbanism si arhitectura “Nicolett Island”, in Minneapolis, Minnesota, la doar un an dupa ce mi-am luat licenta. Avea o cultura generala cat si in domeniul arhitecturii absolut enciclopedica, o memorie vizuala extraordinara care-i permitea sa reproduca folosindu-si doar mana, fara alt instrument, pe hartie si in scala, mii de cladiri importante din istoria arhitecturii. A publicat doar cateva volume in viata, dar toate exceptionale, inclusiv “Matematica Vilei Ideale”. Folosea limba engleza britanica vorbita intr-un mod exceptional de sintetic si de clar, jucandu-se constant cu idei pe care si le inventa in ritm de mitraliera, si era extrem de elegant, ca un gentleman de mare clasa. A fost eminenta cenusie a arhitecturii americane la nivel intelectual. Acest grup de prieteni includea un al saselea arhitect, Werner Seligmann, si era cunoscut initial sub numele polemic de “Texas Rangers”. Au venit cu totii la New York, dupa ce predasera impreuna in Texas. Dar Seligmann, care s-a casatorit cu o doamna din Courtland, pe langa Universitatea Cornell, s-a stabilit in afara orasului New York. Acest detaliu biografic este unicul motiv pentru care el nu a aparut in expozitia si volumul cu pricina. La modul “secret”,  era de fapt “The New York Seven” (inclusiv figura dominanta a lui Colin Rowe), ajungandu-se la numarul magic “The New York Seven”, exact precum “Gruppo sette”.

In 1978, la 28 de ani, ati acceptat invitatia lui Seligmann sa parasiti New York-ul pentru a preda la “Syracuse University”.

Au fost cativa ani extrem de importanti pentru formatia mea. Am devenit probabil cel mai tanar profesor de arhitectura din America, din acea vreme, la “Syracuse University”, unde Seligmann devenise decanul Scolii de arhitectura. El era o persoana de mare talent si cultura. Avea forta de munca si vocatie pedagogica si era capabil sa tina totul in balanta. Anii pe care i-am petrecut sub directia lui au fost esentiali. Ei au reusit sa-mi “aseze” ideile adunate in primii zece ani in America prin experiente variate. Am putut sa-mi construiesc un punct de vedere al meu. O clarificare: nu am parasit New Yorkul. Pe durata celor trei ani petrecuti in invatamant la “Syracuse University”, luam avionul la 7 dimineata si reveneam la miezul noptii la New York. Ziua urmatoare eram prezent la 7 dimineata in biroul de arhitectura “Jacobs/Nicolaides” la New York, unde eram sef de proiectare la o echipa de 17 persoane. Urmatoarea zi eram din nou la Syracuse si asa mai departe. Weekendurile le petreceam in birou la New York sau lucram pe cont propriu la proiectele mele personale, inclusiv concursuri internationale. In aceasta firma am invatat de fapt aspectele pragmatice ale meseriei.

Arhitectura si rasul

Arhitectii au cu siguranta umor, mai ales atunci cand sunt siguri pe ei, pe ceea ce au proiectat, construit. Ne-am intalnit, in urma cu doi ani, la lansarea unei carti uriase cu proiectele arhitectului Dorin Stefan, la MNAC. Cu mult umor, arhitectul isi organizase lansarea alegand VARZA ca decor si simbol, drept care s-a servit un bufet fulminant bazat exclusiv pe feluri de mancare facute pe baza de varza, multe comandate in Ardeal, delicioase.

E si rasul un ingredient in arhitectura, cum e necesara autoironia cel putin cat un compas. Seligmann era o persoana cu mintea foarte deschisa. Imi aduc aminte ca, dupa cateva saptamani dupa ce am inceput sa predau, m-a chemat in birou si in mod oarecum delicat mi-a atras atentia ca aveam parul si barba prea lungi si ca veneam la scoala in uniforma fortelor aeriene SUA. I-am spus ca buzunarele enorme ale pantalonilor militari sunt esentiale pentru ca ele contin, in dreapta, toate contactele mele internationale, iar in stanga, toate cele din SUA, lucruri fundamentale pentru ceea ce trebuia sa fac pentru el administrativ in facultate. M-a lasat in pace, acordandu-mi cresteri mari de salariu in fiecare an. Tot in primele luni de predat, am fost in primul meu juriu de licenta cu el. Eu aveam un foarte puternic accent din Europa de Est si el avea un foarte puternic accent german. Repeta la infinit ca studentul cu pricina nu avea “spais” in proiectul sau care era discutat pe criterii relative la “Vila Madama” a lui Palladio. Eu, venind dintr-un sat in Banatul sarbesc, unde dialectul includea multe cuvinte de origine germana, eram convins ca “spais” a lui Seligmann se referea la camaruta de la tara unde noi tineam carnatii la afumat si care se cheama chiar asa. L-am intrerupt peSeligmann ca sa remarc ca nu exista o camera pentru carnati afumati in aceasta capodopera a arhitecturii italiene. Seligmann, un om foarte temperamental, s-a infuriat enorm si m-a amenintat ca ma da afara din invatamant din cauza ca nu inteleg ce inseamna “spais”. El de fapt vorbea de spatiu (space in engleza), dar nu era in stare sa pronunte cuvantul ca lumea. Ne-am lamurit cu totii rapid si am ras cu pofta. Acest gen de incidente au consolidat o prietenie reala in timp.

Imi mai povesteati despre grupul “Archigram” si despre un articol pe care l-ati scris, intitulat “Importanta de a fi urat”.

A desena arhitectura spre deosebire de a proiecta uneste multe din personajele pe care le-am evocat. A existat si o extensie a anilor '60-'70, un grup de arhitecti cunoscut sub numele de “Archigram”, format din Peter Cook, Warren Chalk,Ron Herron, Dennis Crompton, Michael Webb si David Greene. Desenele lor inspirate de tehnologie au urmarit sa creeze o noua realitate in arhitectura. Ele au inspirat constructia Centrului Pompidou, realizat de Richard Rogers si Renzo Piano, de pilda. Acest grup avea un program social radical si critic fata de societatea acelor ani. Personal, desi apreciam pozitia lor, cand a trebuit sa scriu o recenzie despre expozitia de la “IAUS” din New York in 1974 a lui Peter Cook siRon Herron, mi-am  intitulat articolul “Importanta de a fi urat”, parafrazandu-l pe Oscar Wilde. Este posibil sa fii “urat”, dar si inteligent in acelasi timp, si estetica desenelor “Archigram” mi se parea aberanta, desi intelegeam ca era voita. Chiar daca eu prefer inteligenta frumusetii gratuite, nu am rezistat ca sa nu comentez pe ceea ce mi se parea a fi, cu putine exceptii in expozitie, un elogiu uratului.

Sa tii piept celorlalti, sa visezi la arhitectura cu sens

Descopar un spirit polemic in mai toate aceste intalniri, dialoguri si colaborari pe care le-ati avut. Nu e obositor sa tii piept celorlalti, sa-ti manifesti independenta, dezacordul, diferenta de opinie? Omul nou promovat de comunism era un yes man. Multi prefera sa se inconjoare exclusiv de admiratia neconditionata a celorlalti…

Intotdeauna mi-am ales tintele in mod polemic: personalitati cu care eram de acord, dar si oameni cu care eram in dezacord. Richard Meier mi-a confirmat asta intr-un moment in care eu pregateam, in 1989, la casa mea de editura “USA Books”, volumul 3 din seria “New York Architects”, dedicata exclusiv arhitectilor metropolei, unica in istoria culturala a acestui oras pana la acel moment. ii trimisesem un text pe subiectul arhitecturii sale pe care eram pe punctul de a-l publica. Jumatate din eseu era pozitiv si cealalta jumatate foarte critica. Mi se parea civilizat ca Meier sa fie primul informat ca acest text o sa fie publicat, indiferent care ar fi fost reactia lui. Dupa cateva zile de tacere, am comunicat cu el si m-a rugat sa inteleg ca el considera orice text scris bine, sincer si la subiect ca un lucru pozitiv si binevenit. Mai tarziu am primit o scrisoare in care-mi scria: “Draga Livio, Am primit recent si cu mare interes articolul pe care l-ai scris pentru Olivetti si apreciez comentariile tale atat de profunde in legatura cu arhitectura mea. In aceste vremuri in care atatia scriu despre arhitectura este cu adevarat rar sa gasesti texte critice care sunt patrunzatoare, coerente si extrem de inteligente. Cu urari de bine, Richard Meier”. Intreaga poveste a constituit o mare incurajare si o reconfirmare a atitudinii mele de gandire in libertate. O incurajare similara cu cea primita din partea lui Kenneth Frampton, cand, dupa o discutie la cina despre Brancusi, urmata de o lectura a unui text al meu pe subiect, m-a invitat sa predau la universitatea “Columbia” si sa preiau directia programului de masterat in arhitectura.

La ce visati? La ce poate visa arhitectul in vremuri de criza cand scade volumul investitiilor si se construieste mult mai putin?

Eu incerc sa traiesc in prezent. Visez noaptea doar uneori… Ca in traditionala urarea de nunta din Romania, “Casa de piatra”, arhitectura ne reprezinta si ne poate uni cu ceilalti, dar si cu noi insine, asa cum spun  cateva randuri din Pindar, reluate deSfantul Augustin si apoi de Paul Valéry. Ele suna cam asa: “Pasii usori ai porumbeilor albi pe acoperisul sufletului meu… “. Cred ca traim in vremuri in care fragmentele au devenit mai importante decat concluziile. Ca intr-un mozaic bizantin, fragmentele de piatra, totdeauna aceleasi de fapt, se recompun in mana fiecarui mester mare ca sa formeze imagini surprinzatoare. Compozitia frescelor pe peretele vestic in multe din bisericile din Bucovina este supusa canonului, dar o fresca devine mai “frumoasa” decat alta prin individualitatea fragmentelor care o compun. In final, albastrul frescelor exterioare de la Voronet dematerializeaza arhitectura zidurilor si o face sa dispara cand este privita pe fundalul unui cer de acelasi albastru. De fapt, Voronetul este o biserica de sticla, transparenta, precum o viata. Un interviu, un text, ca si o arhitectura prezinta si descriu o conditie de fragmente. Poezia, ca si arhitectura, exista doar in felul in care fragmentele, daca intr-adevar sunt de folos, sunt percepute, recompuse si folosite…