Opțiuni
•   Topuri
•   Blog
•   Interviul aromat
•   Ceaiul englezesc
•   Locale
•   Mass media
•   Autori
•   Promovează
•   Colaboratori
•   Parteneri
•   Contact
Newsletter
personalizat
Înscrie-te pentru ceașca săptămânală de cultură:
Socializare
Abonare RSS Bookmark Recomandați portalul
Twitter Facebook Youtube
Acum niște ani
19 septembrie 2018
Recomandări
Marie-Rose Mociorniţă: Salt în timp între două Românii
(Viață)
Marie-Rose Mociornita este nepoata marelui industrias interbelic Dumitru Mociornita. Familia ei a fost acuzata de comunisti ca "a supt singele poporului".
Dupa anii de inchisoare "cuveniti" si dupa alte persecutii, parintii ei au hotarit sa plece din tara.

Astazi, Marie-Rose Mociornita s-a intors in Romania si este patronul spiritual al unor organizatii de caritate cu profil medical: Hospice Casa Sperantei din Brasov si Mobilmed din Bucuresti.


Ati trait in Romania pe cind erati copil si v-ati intors femeie matura. Cum e o astfel de experienta?

Eu am plecat din Romania cind eram foarte tinara. Eram in scoala primara. E foarte greu sa va explic... in ciuda circumstantelor stranii de viata pe care le aveam pe-atunci, pentru ca traiam in niste conditii de nedescris, intr-o mansarda mizerabila, si eram destul de incercati de diverse experiente (tata fusese inchis si era urmarit de Securitate), eram totusi niste oameni foarte bogati, pentru ca mai erau in jurul nostru ramasite ale societatii burgheze. Mai subzista inca un anume stil de viata. Mama mea, care fusese una dintre cele mai frumoase si mai bogate femei din Romania, imi povestea, de exemplu, ca pe cind tata era in inchisoare, se ducea sa-i duca pachet, la vorbitor. Si niciodata nu se ducea acolo fara sa se parfumeze si sa se imbrace elegant, cu ultimele rochii pe care reusise sa le ia cu ea in noaptea in care fusese obligata sa plece din casa de pe strada Paris 53. Rochiile acelea fusesera transformate de zeci de ori, dar era o ambitie personala sa nu se duca la inchisoare imbracata prost. Era, daca vreti, o lectie pentru acei tortionari, ca sint unele lucruri care nu pot fi distruse. Si cred ca asta este cea mai importanta mostenire pe care am primit-o de la mama: credinta ca sint citeva valori pe pamintul asta de care atita timp cit te agati, te poti clatina dar iti dau puterea de a reveni. Eu m-am nascut in anul in care tata a iesit din inchisoare. Stateam cu totii in acea mansarda care era foarte stranie, pentru ca era o singura camera, in care se aflau citeva obiecte de valoare, printre care un pat cu baldachin de care-mi amintesc ca nu reuseam sa inteleg ce cauta acolo, si un tablou enorm, in ulei, cu rastignirea. Astea sint imaginile care mi-au ramas cel mai bine in memorie din copilarie. In rest, totul era o catastrofa. Asa ca, toate aceste lucruri constituiau un mozaic destul de interesant pentru un copil, care ma facea sa visez ca viata nu e plata, nu e gri. Imi mai amintesc cum la unele evenimente - aniversari, nunti, botezuri - ultimele rochii ieseau de la naftalina, se scoteau ultimele bijuterii si se daruiau. Oamenii astia erau incredibil de saraci, dar iti daruiau cite o bijuterie veche pentru ca asa se cuvenea. Cu timpul, ei au disparut si saracia, indobitocirea, disperarea au atins tot ce era spirit. Cind am plecat de-aici, total nepregatita, am ajuns intr-o lume cu totul diferita. Eram cu totul cazuti din Luna, spre deosebire de romanii care pleaca acum si sint mult mai sofisticati, pentru ca, dupa mai bine de zece ani de transformari in societatea romaneasca, nu mai sint speriati de metrou, de magazine, de strazi.


V-ati adaptat greu la noua viata?

Din cauza ca ma trag dintr-o familie cu o identitate romaneasca foarte puternica, din amindoua ramurile, am rezistat intotdeauna integrarii mele in cultura nord-americana. Am rezistat prin diferite trucuri. De exemplu, timp de opt ani am "evadat" in Anglia, unde mi-am facut studiile.

Dar ce-ati facut cind ati plecat din tara, dumneavoastra si cu mama, singure?

A fost foarte greu, pentru ca am plecat la Frankfurt fara bani. Stiti ca nu era voie sa detii valuta, iar noi am plecat cu cinci dolari in buzunar, pe care mi i-a dat mama sa-i tin eu si pe care i-am pierdut. Am avut noroc de citiva oameni care ne-au ajutat. intii am dormit la un domn, care astazi nu mai traieste, si care lucrase in fabrica bunicului meu. El ne-a ajutat foarte mult, din recunostinta pentru bunicul meu. Apoi am plecat spre Canada, pentru ca ai mei erau obsedati sa fie cit mai departe de Rusia. Acolo am primit putin ajutor, la inceput, de la niste prieteni ai mamei. Apoi mama mea, care era pictorita, s-a angajat profesoara la o scoala de arta, intr-un cartier defavorizat din Montreal. Mie mi-era foarte greu, pentru ca nu stiam daca o sa-l mai vad pe tata vreodata, de care eram si sint foarte apropiata. El a reusit sa plece din tara abia peste trei ani. Mama mea picta icoane, ceea ce era un lucru total strain de cultura canadiana. Oamenii de-acolo erau pe-atunci inchisi cu totul Europei, era o societate care abia se nastea si iesea dintr-o epoca aproape feudala. Familiile inca aveau cite 10-11 copii, pentru ca erau foarte catolici. Nu cunosteau nimic din cultura europeana. Doar putin din cea franceza - asta era cel mai exotic lucru de care auzisera. Asa ca a fost foarte greu pentru noi. Dar mama a fost foarte ambitioasa si hotarita si chiar a reusit sa traiasca acolo din pictura si sa-si cistige respectul in acea societate. Acum are o expozitie permanenta intr-o catedrala importanta din Quebec, ceea ce mie mi se pare remarcabil pentru o persoana care, pe linga faptul ca era imigranta, aducea si o forma de arta total necunoscuta acelui loc.

Cum ati trait acolo momentul 1989?

Cu entuziasm, ca toata lumea. Acum, uitindu-ma in urma, pot sa-l numesc entuziasm infantil. Am crezut ca se vor rezolva toate problemele, dar pe parcurs a devenit clar ca schimbarile au fost mai mult cosmetice. Am venit in Romania prima data in 1992. Dar abia in 1997 am decis sa ramin aici. Pentru ca tatal meu a imbatrinit, a fost scirbit de ceea ce se intimpla si atunci am hotarit ca trebuie sa preiau eu totul. N-a fost o decizie constienta, poate, dar am inceput sa stau in Romania din ce in ce mai mult. Am fost, de multe ori, destul de dezorientata, pentru ca nu intelegeam multe lucruri. Mi-au trebuit trei ani, multe esecuri, multi bani pierduti si multe lectii importante ca sa inteleg cit de complexa este societatea romaneasca si cum sa reusesc sa comunic cu oamenii. Romania este o mare scoala si am invatat foarte mult despre mine cunoscindu-i mai bine pe romani, pentru ca am vazut la multi dintre ei trasaturi pe care le am si eu si pe care nu le constientizam acolo, bune si rele si, din toate locurile pe care le-am cunoscut, as putea sa spun ca aici este cel mai aproape de ideea de acasa.

N-ati intilnit oameni care sa se mire ca vreti sa locuiti in Romania?

Unii nu inteleg ce caut eu aici, intr-o tara de unde multi ar vrea sa plece. Dar aici exista o umanitate de care sint foarte insetata, pe care nu o gasesc in Occident, unde oamenii sint aproape robotizati si, in spatele surisului afisat, nu se afla nimic, e un gol. Sint foarte amabili, e adevarat, iti vind o marfa, dar nu poti sa comunici cu ei. De bine de rau, cu timpul, aici, cind ma duc sa-mi cumpar ceva in cartier, am prieteni la coltul strazii, care-mi vind piine, sau merg cu taxiul si soferul imi vorbeste deschis, fara sa ma cunoasca macar, pot sa comunic si asta este un lucru pretios, pentru ca aceasta comunicare imi hraneste spiritul. Romanii care pleaca in strainatate duc lipsa acestei comunicari. Ii vad cum ajung acolo, sint foarte motivati sa reuseasca financiar, isi fac calcule ca intr-un an isi vor cumpara o casa, o masina, lucru care poate nu s-ar fi intimplat aici nici in cinci ani, dar pe de alta parte vad cum se si stinge ceva in ei. Si asta este pretul pe care il platesc.

Cum ati ajuns sa va implicati intr-un domeniu atit de exotic pentru Romania, precum activitatea de caritate?

Cind am venit in Romania, am cunoscut diverse persoane implicate in proiecte de ajutor si, printre ele, un domn din Anglia, Graham Perrolls, care din 1991 a adus sistemul de ingrijire paleativa aici, in Romania, pentru persoane bolnave cronic. A ingrijit in jur de 2000 de bolnavi de cancer, in zona Brasovului, la domiciliu, cu o echipa mobila - e vorba de controlul durerilor si asistenta familiei, consiliere psihologica. Pentru ca, stiti, in momentele grele, si familia celui in suferinta are nevoie de ajutor. In anul 2000, domnul Perrolls a reusit, cu fonduri din Anglia, sa deschida prima unitate cu paturi la Brasov. Pacientii sint internati acolo gratuit si mai exista si un centru de zi, unde vin bolnavi pentru terapie. in general, la noi vin persoane din zone foarte defavorizate si, foarte important, copii. Din pacate, nu am avut sustinere din partea Ministerului Sanatatii si, ca sa obtinem permisul de functionare, acum doi ani, a trebuit sa apelam la presa, pentru ca de doi ani se plimbau niste hirtii dintr-un sertar in altul, pentru o stampila, si nu ajungeam la nici un rezultat.

Din ce motiv?

Incompetenta, coruptie, peste tot motivul e acelasi, toata lumea cunoaste acest lucru. In sfirsit, am obtinut avizul. Bineinteles, nu am primit nici un sprijin din partea Casei de Asigurari de Sanatate. Mai mult, anul trecut, in mai, am invitat in Romania citeva personalitati din National Health System din Anglia, care trebuiau sa se intilneasca cu ministrul Sanatatii din Romania. Oaspetii au ajuns cu totii, dar la "rendez-vous" nu a venit nimeni din partea romana. A fost destul de penibil. Apoi, am reusit sa organizam si un centru de studii, unde se fac cursuri de ingrijire paleativa, cu durata de sase saptamini. Toate aceste eforturi au drept scop introducerea in vocabularul romanesc a termenului de "ingrijire paleativa", care era, pina nu de mult, necunoscut.

Credeti ca societatea romaneasca este educata sa-i pese de suferinta celuilalt?

Daca nu, atunci trebuie sa incepem, la un moment dat. Fiecare persoana ar trebui sa inteleaga ca nici o suma de bani nu este prea mica pentru a fi donata. Pentru ca o suta de mii de lei se aduna cu alta suta de mii si asa mai departe. Daca toata lumea gindeste ca o suta de mii de lei e prea putin, atunci nu vom putea aduna nimic si nu vom ajuta pe nimeni. In plus, mai exista si aceasta mentalitate tipica noilor societati in tranzitie, ca numai lucrurile scumpe au valoare. Daca un obiect este frumos, dar nu este cumparat de la Escada, nu valoreaza nimic. Si atunci se pierde valoarea lui intrinseca si ramine numai valoarea etichetei atasate.

Ce v-a facut pe dumneavoastra sa va implicati in acest tip de activitate?

Cred ca vine un moment in viata oamenilor cind, dupa ce si-au facut o familie, o cariera si au ajuns la o anumita bunastare, se intimpla ceva in sufletul lor si isi dau seama ca de fapt nu sint impliniti asa cum sperau ca vor fi. Si atunci se intorc la lucrurile simple, se apropie mai mult de natura, o lasa mai usor cu munca, isi dau seama ca sint vulnerabili. Anul trecut, doi prieteni de-ai mei din Canada, foarte bogati, au murit de infarct din cauza stresului si, in urma lor, citiva cunoscuti au hotarit sa-si vinda afacerile si sa se retraga. Si-au dat seama ca tot acest efort e aberant si ca, pina la urma, adevaratele satisfactii provin din momentele acelea in care sintem umani, ne apropiem de altii, in care recunoastem fiinta umana din noi. Sprijinul pe care il acordam celor din jur este un act care decurge natural din constientizarea acestor lucruri.

Atunci cum se face ca nu toti cei care au suferit invata acelasi lucru din asta?

Pentru ca unii oameni sint superficiali, pur si simplu. Am inteles asta vara trecuta, cind m-am dus in Canada si l-am gasit pe tatal meu, care era bolnav, in spital. Cu toate ca spitalele arata mai bine acolo decit la noi, un spital e un spital oriunde - ai de-a face cu aceeasi durere peste tot. Atunci cind am plecat de-acolo aveam un moral foarte scazut si singura forma de terapie care mi-a venit in minte a fost sa ma duc la shopping, intr-un magazin care-mi place mult. Cind am ajuns acolo, am aterizat intr-o lume care era complet la polul celalat. Trecusem de la socul unei realitati dure intr-o lume unde tot felul de femei se agitau sa puna mina pe un lucru. Era acolo o femeie aproape isterica pentru ca nu mai gasea un costum Armani gri, de anul acesta, cu nasturii putin mai rotunzi decit cei de anul trecut... Era incredibil pentru ca, in paralel, in creierul meu, cele doua lumi coexistau.

Cu toate astea, se vede ca sinteti o femeie preocupata de felul in care aratati.

Cred ca-i foarte important sa fii pus la punct. Pentru mine este, in orice caz, important sa revizuiesc din cind in cind cine sint, pe dinauntru, si sa armonizez cu cine sint pe dinafara. Cred ca toata lumea ar trebui sa faca asta, ca sa nu ne trezim ca purtam haine care nu corespund personalitatii noastre si sa nu cadem in ridicol. E foarte important sa urmaresti trendurile si sa-ti gasesti un stil care sa te reprezinte - este cartea ta de vizita pina la urma. In clipa in care deschizi o usa, felul in care arati comunica celor din jur cine esti. Daca ai silicon si il expui, inseamna ca vrei sa fii perceputa intr-un fel, daca esti imbracata intr-un costum business si esti machiata corect, inseamna ca vrei sa comunici celor din jur altceva.

Asta tine si de stil. Cum definiti o persoana cu stil?

O persoana cu stil, pentru mine, este Audrey Hepburn. Daca ar fi sa zugravesc stilul, as arata fotografia lui Audrey Hepburn. Ma uit la fotografiile ei de acum 30-40 de ani si imi dau seama ca oricind poti sa te imbraci si sa te machiezi asa si sa arati bine. Faptul ca a trecut peste pragul timpului este o dovada ca are simplitatea stilului. Simplitatea mi se pare a fi esenta stilului. Cred ca sint foarte multe femei in Romania care stiu sa se imbrace. Am inceput sa vad in unele institutii femei care au un stil corect, echilibrat, interesant, personal. Cred ca stilul se si invata.

Stilul consta doar in aparenta exterioara?

Multi psihologi spun ca trebuie sa incepi cu exteriorul si interiorul te va urma. Citeodata este adevarat, citeodata nu sint sigura ca e asa. Daca e sa vorbesc despre mine, de exemplu, in ziua in care imi pun pantofi cu toc sau o fusta mai strimta, sau ceva mai decoltat, ma simt altfel decit atunci cind port tenisi si pantaloni. Ma uit adesea la oamenii din jurul meu sa-mi dau seama ce-i face pe unii atragatori, asa incit imi vine sa ma duc linga ei, sa vorbesc cu ei. Imi dau seama ca nu e o chestie de virsta sau de kilograme. Nu pot sa cred ca oamenii nu mai sint valabili de la un anumit punct al vietii lor si nu vreau sa accept acest lucru. Atunci toata experienta pe care am acumulat-o ar fi inutila. Ar trebui sa incep sa tricotez si sa ma pregatesc sa ma ingras cu zece kilograme. Or, am cistigat cu greu maturitatea si intelepciunea pe care o am acum, am avut parte de lectii dure din partea vietii. Cred ca ceea ce-l face pe om atragator este acea armonie cu el insusi, care determina o eleganta interioara ce curge din tine si ajunge in exterior. Asta cred eu ca este stilul. Sa va dau un exemplu de ce inseamna sa nu ai stil. Eram undeva, intr-o adunare de femei si printre noi era o vedeta de televiziune foarte atragatoare si inteligenta, dar care a facut o gafa. Fiind intr-o camera plina de femei, la un moment dat s-a ridicat, si-a spus punctul de vedere despre un lucru - s-a exprimat inteligent, chiar surprinzator de inteligent pentru o persoana atit de voluptuoasa, dar a stricat totul spunind: "Stiu ca atrag foarte multa antipatie din cauza felului in care arat". Poate este adevarat. Dar nu-i necesar sa spui asta, sa te aperi in felul asta si nici sa-i provoci pe ceilalti. Acest lucru ar fi bine sa se elimine din mentalitatea feminina in Romania: aceasta agresivitate intre femei. De parca trebuie sa iei locul cuiva sub soare si asta cit mai repede posibil si la bratul unui barbat bogat, daca se poate.

Dar despre barbatii din Romania ce spuneti, au stil?

Nu-mi place sa generalizez si asta e o intrebare care cere generalizare. Ce pot sa spun? Daca ar fi mai putin macho cred ca ar avea mai mult stil. Si sa puna mai putina apa de colonie. Stiti, de vreo citiva ani, exista o tendinta a barbatilor sa-si exprime mai bine latura feminina si sensibilitatea. Si cred ca barbatii tineri tind spre asta si in Romania. Cei mai in virsta e mai greu sa se schimbe, pentru ca au fost educati asa, de mamele lor si de femeilor lor. Dar daca vor afla cit este de atragator pentru o femeie sa aiba un partener serios, sensibil, cu care poate comunica, si daca ar putea sa inteleaga ca trofeele sexuale sint de fapt o insulta si la adresa femeilor si la adresa lor, poate ceva s-ar schimba. Pe acest drum complicat care este viata, ai nevoie de cineva solid alaturi. Si oamenii solizi sint destul de putini, iar atunci cind ii gasesti e o bucurie si un privilegiu. Daca barbatii din Romania ar ajunge la acest nivel de maturitate, asa incit femeile sa se poata sprijini pe ei, daca s-ar naste acest tip de barbat, atunci ar fi atragatori. Ar avea stil. Pentru ca fizic, romanii sint barbati frumosi.

Si vreti sa spuneti ca nu ati intilnit in Romania astfel de barbati?

Da, am intilnit, mai ales in domeniile de activitate creative, artistice, in advertising... Ei sint deja cetateni europeni, au imprumutat mult din acest spirit. Dar, stiti, sint putini. As vrea sa fie mai domni. Si cred ca ar trebui si noi femeile sa-i invatam sau chiar sa le pretindem sa fie mai domni. Si pentru asta trebuie sa invatam sa fim si noi mai doamne. Nu ma refer la statutul social. E vorba de o a atitudine personala.

Ce va doriti cel mai mult?

Nu-mi mai doresc nimic. Glumesc. Imi doresc foarte mult sa fac o oarecare dreptate familiei mele inainte ca tatal meu sa nu mai fie printre noi, pentru ca merita acest lucru, aceasta impacare. Bineinteles, ca mama, as vrea sa-mi vad copilul cit mai echilibrat si mai definit ca fiinta si capabil sa negocieze cu viata asta care este foarte complicata, oriunde, si aici si acolo. Mi-ar placea foarte mult sa reusesc sa fac din ingrijirea oamenilor foarte grav bolnavi un succes aici, in Romania. Lucrul asta m-ar face fericita, pentru ca stiu ce important e sa te sustina cineva atunci cind esti singur si speriat. Cred ca ar fi lucrul cel mai important pe care as putea sa-l fac cu viata mea. As simti ca nu am trecut degeaba pe-aici, prin lumea asta. La mai mult de-atit nu pot sa ma gindesc.

.

Maria Alex20:36 / 01.03.2017Și nimeni nu este prins când cu ajutorul cardului. a lua al tău de la Georg bednorz Hackerii de azi! Trebuie doar să trimiteți un e-mail la georgbednorzhackers@gmail.com
Popovici IOsif Mircea16:02 / 03.10.2014nu te da batuta Marie-Rose santeti un blazon al Romanie,pe cand nenorocitii astia prada ne-n cetat.
UnusXImmortalis14:54 / 16.10.2013Ceva se stinge in ei... este pentru ca nu au invatat ca "omul sfinteste locul" si pentru ca tanjesc dupa Romania, le e dor, si dorul asta este pe undeva normal. Dar nu are nimic de-a face cu cat sunt de goi cei pe care-i gasesc acolo unde emigreaza
Toma14:48 / 09.09.2013Ma bucur ca ai un fiu. Deci, esti o femeie normala. Esti atat de fina, de serafica si ai atat de mult bun-simt. Ma bucur ca esti romanca.
George11:37 / 02.07.2013Cu spitalul de dermatologie si boli venerice de langa liceul Sincai (Bucuresti)ce ati facut ? A ajuns cumva o ruina si un loc periculos pentru bucuresteni dupa retrocedare ? V-ati intors pentru a va recupera proprietatile si a da bine la TV ?
MirceaA01:54 / 02.07.2013Respect, doamna! Sunteti dovada ca o femeie poate fi si puternica si feminina. Se vad generatiile din spate. Ma inclin!
Traian22:14 / 01.07.2013România reală-i ”fum fără foc”, și nu-i bine așa. Mult Succes !!!
carmen12:12 / 04.04.2013Se vede educatia.. Binele pe care il faceti, dorim sa vi se intoarca inmiit. Sunteti o femeie deosebita, cu reale calitati de leader. Dumnezeu sa va dea sanatate sa reusiti in tot ce va propuneti. Va suntem alaturi.
kiki04:02 / 04.04.2013O doamna ca Marie-Rose Mociornita ar trebui sa conduca Romania...
Crisan mariana 13:02 / 29.11.2012Mai avem foarte multe de invatat,dar este bine ca mai avem de la cine
Viorica08:34 / 03.11.2012Astept sa o mai vad pe doamna Mociornita la televizor. Inteligenta, cultura, farmec-iesite din comun. Este o binecuvantare pentru romani.
Aurel Teodorescu21:15 / 02.11.2012Familia Mociornita din ce etnie se trage?
Cristian09:48 / 03.09.2012"LIKE" :)
geni07:46 / 28.08.2012O femeie de zece plus!
BuLiGaS06:00 / 28.08.2012În românește se scrie ”paliativ”, nu ”paleativ”.
Nicolae19:31 / 12.08.2012Pacat ca acestea sunt exceptiile si nu regula! Deosebit respect Neamului Mociornita!
Geta09:32 / 10.07.2012Un articol bine prezentat de d-na Mihaela Spineanu, care mi-a placut. D-na Rose Marie Mociornita este o femeie deosebita atat ca fizic cat si sufleteste si spiritual. Educatia primita si viata au facut-o sa fie ceea ce este: o femeie cu caracter.
rozalia12:08 / 20.06.2012o femeie de nota 1o din toate punctele de vedere si de admirat ca s-a intors in tara.am urmarit toate comunicatele legate de persoana ei atat in presa scrisa cat si la TV ai ce invata
Nume:

E-mail:


Mesaj:

(Comentariile trebuie sa fie de maximum 250 de caractere.)
Validare: 
(Introduceti codul pentru validare.) Reseteaza cod!
 
Autentificare
Am uitat parola / Cont nou!
Căutare
Prea multe rezultate?
Folosește căutarea avansată.
Publicitate