Da, eu am fost pionier, cel mai tanar din echipa care tot s-a dus la Balcic. Sigur ca-mi doream sa ajung, de fapt este o nazuinta a fiecaruia dintre noi, cei de aici, din acest spatiu sa vedem acele locuri care mai pot aminti din ceea ce a insemnat odata, in fond, Romania sub un regat. Intalnirea cu Balcicul a fost si o bucurie, dar au existat si dezamagiri. Multe lucruri se simt ca se pierd, am inteles si de la ceilalti colegi ca de la an la an dispar. De exemplu, palatul doamnei Cecilia Cutescu Stork nu stiu daca mai are multi ani de supravietuire in cazul in care nu se intampla ceva, daca statul roman nu este capabil sa il cumpere, sa il restaureze, ceea ce inseamna totusi un efort substantial. Bucurie a fost sa vad gradinile reginei, un spatiu miraculos, un labirint pe doua-trei nivele, urci, cobori, descoperi cate o cladire, cate un palat. In rest, faleza, spatiul spre Marea Neagra. Desigur, acum sunt restaurante, merg masinile, merg turistii, hotelurile inca mai au un parfum comunist, insa locul este formidabil si relieful foarte dinamic. Se vede ca a fost un loc mirific, mai e si acum, dar trebuie sa cauti. A fost un vis, insa asistam cu tristete ca usor usor se degradeaza, se transforma, devine altceva.

Ar mai insemna un model daca iar ne referim la cele cateva lucruri, dar cere o punere in atentie. Si la noi in tara sunt biserici care se darama, sunt spatii vechi uitate care sunt si acum extraordinare si te miri ca mai si exista, dar carora totusi trebuie sa le dam atentie. Chiar si in Bucuresti sunt asemenea locuri, cum ar fi Lipscaniul plin de  restaurante. Este mult de facut si cu cat trece timpul cu atat va fi mai greu de reparat, restauratia in timp devine mai dificila, mai costisitoare si cred ca si mentalitatea noastra probabil ca s-a mutat genetic, nu ne mai pasa foarte mult. Se construieste superinalt, ca in cazul bisericii Sf. Iosif, arhitectura aceasta noua nu prea mai tine cont de nicio lege a sistematizarii, nu mai respecta vechiul Bucuresti. Dar, incetul cu incetul, ca la Balcic, trebuie sa stii pe unde sa umbli, pe ce strazi si in ce locuri ca sa descoperi farmecul de altadata al Bucurestiului.

Este o dragoste fireasca pentru fiecare dintre noi care ne nastem pe aceasta lume. Poate unii cu predilectie pentru fantezie au ajuns la convingeri diferite de ale mele. Eu insa cred ca arta trebuie sa fie o natura secunda, unde creatorul nu mai este Dumnezeu ci sunt eu, pictorul, si unde este creata o lume paralela cu lumea data. Mai exista oameni de arta care au aceasta fascinatie, aceasta admiratie, aceasta realitate care ne este data si care se afla in natura, in lumea care ne inconjoara si care este suficienta ca sa ne hraneasca creativitatea  pe care o avem. Si atunci cum se manifesta sa zicem imaginatia, fantezia si creativitatea mea cand stau in fata unei naturi, in fata marii, in fata cerului, in fata unui pom?  Atunci cand intervin problemele de limbaj si faptul ca natura e atat de complexa incat niciodata nu poate fi cuprinsa; intotdeauna exista zone din care inca mai poti invata ca pictor, din care inca te mai poti hrani. In pictura descoperi lucruri ce inca mai sunt vechi si rare chiar si la 70 de ani. Ca sa il parafrazez pe Brancusi, atunci cand nu vom mai fi elevi in fata unei naturi sau a unei picturi inseamna ca am murit demult, ca am disparut. Atunci incepi sa te repeti, incepe un manierism, incep altele lucruri de care trebuie sa ne ferim.

Ah, da. (rade) Desigur, inainte eram mai direct legat de matematica iar rezultatele erau tot felul de constructii geometrice fie in plan, fie in spatiu. Ca sa ne referim la o perioada care strabate anii ’70, cel putin zece ani buni, din 1970 pana in 1980.

Nici nu stiu daca am ajuns eu atat de departe pe cat ar putea sa se intample. Eu mai mult am balansat intre matematica si pictura, cand am parasit-o pe una in favoarea celeilalte, cand, intrand foarte mult in matematica, mai paraseam pictura. Aici as parafaza pe George Braque, care in prima tinerete avea o pledoarie mai mare pentru geometrie si rational si spunea: imi place ratiunea care corecteaza intuitia. Dupa aceea, intr-o alta faza, intrand intr-o pictura mai libera si  despartindu-se de Picasso, de cubism, de toate lucrurile acelea o spune exact invers: imi place intuitia care corecteaza ratiunea – o paralela buna cu ce s-a intamplat la mine Totusi, inainte ca panza de a fi un copac, o mare si asa mai departe, este o armatura de linii care spiritualizeaza si stabileste traseele in cadrul suprafetei. La mine lucrurile se petrec intuitiv, eu judec dreapta, stanga, sus, jos, dar sunt putin mai baroc. 

In tinerete imi placea muzica, am luat lectii de pian, am si compus cand eram indragostit la 13-14 ani niste tangouri, niste valsuri. Muzica mi-a placut, am facut teme si cu studentii legate de relatia aceasta muzica-pictura. 

Da, as putea sa spun ca am simtit si aceasta. Acum nu stiu daca este un lucru bun, unii au si criticat-o desi nu mi se pare ca exista o prea mare apropiere mai ales in faza de ucenicie a studentului fata de felul meu de a fi si a gandi. Mi se pare ca este o falsa problema, neesentiala. Fiecare in faza lui de formare poate avea un model care nu trebuie neaparat sa fie profesor, pot sa fie si alte modele din cadrul istoriei artelor deoarece cu timpul de la sine isi va forma propriul drum. 

Exista un text al lui Erwin Kessler in care spune ca Paul Gherasim, care a construit si a generat gruparea Prolog, acum il citez direct pe Kessler: „l-a absorbit pe Flondor din grupul Sigma”. Despartirea mea amicala cu grupul Sigma de fapt a avut loc inainte de a intra in gruparea Prolog. Se intampla prin anii '80, cel putin cu cinci ani inainte ma intorceam la pictura, poate ca eram fascinat de Bernea, de ce se mai intampla in pictura de la noi dar si in lume. Experienta aceasta de zece ani cu 111 si Sigma a fost ca o calatorie in diferitele probleme ale universului formal, al limbajului plastic si m-am intors la pictura ca dupa o excursie frumoasa prin lume. 

Asa mi-a fost dat sa fiu. Nevoia de solidaritate, de a fi impreuna cu altii poate fi o explicatie. Mi se pare ca a fi intr-o grupare nu e o treaba chiar atat de simpla si nu tine de usurarea felului tau de a fi ca artist, ci este o scoala pe care trebuie sa o ai. Sunt multi care nu pot exista intr-o grupare din cauza ca trebuie sa se daruiasca, trebuie sa isi potoleasca orgoliul. Din starea de artist individual trebuie sa se transforme intr-o persoana capabila de a iubi rezultatele amicului de langa. Aici nu este o lectie usoara de obtinut si trebuie sa fii bun prieten, cum suntem si noi de altfel, ca gruparea sa reziste, altfel se darama tot. 

Ardelean, bland dar indarjit, voce moale dar tarie de caracter, si ascultator dar si incapatanat.

Mobil, foarte prietenos, pictura lui are si acum o vivacitate.

Patriarhul gruparii noastre, un intelept, este de asemenea un indarjit dar care te ia cu blandete, te ia atat de bland dar te duce pe un drum important de la care nu te poti abate. 

Pai ce sa spun despre mine (rade)? Ma simt foarte paradoxal, am si lucruri bune, si toate cele rele ale lumii si atunci m-e foarte greu sa imi dau o definitie, sa vad ce cumpaneste, ce este primordial. Fratern si deschis, cam acestea ar fi.

Lucrari ale artistului realizate in cadrul proiectului „Pictori de azi la Balcic”, editia septembrie 2012, sunt expuse la ELITE ART GALLERY din strada Academiei, nr. 15 si pot fi vazute in fiecare zi de luni pana vineri, intre orele 11:00 si 19:00, iar sambata intre orele 10:00 si 14:00.

ELITE ART GALLERY este un proiect al Asociatiei ELITE ART Club UNESCO, initiat in 2008 in urma dezvoltarii proiectului PICTORI DE AZI LA BALCIC si se doreste a fi o modalitate moderna, atractiva si interactiva de a pune la dispozitie servicii care tin de domeniul artei: expozitii si vernisaje, consultanta, impresariat artistic.