Opțiuni
•   Topuri
•   Blog
•   Interviul aromat
•   Ceaiul englezesc
•   Locale
•   Mass media
•   Autori
•   Promovează
•   Colaboratori
•   Parteneri
•   Contact
Newsletter
personalizat
Înscrie-te pentru ceașca săptămânală de cultură:
Socializare
Abonare RSS Bookmark Recomandați portalul
Twitter Facebook Youtube
Acum niște ani
18 septembrie 2019
Recomandări
”Sper să apuc în Parlament ziua cînd voi fi bucuros că un Guvern care a trecut prin școală va pune școala pe locul meritat”
(Știință)

Scaunul de presedinte al Senatului la Universitatea Teh­ni­ca „Gheorghe Asachi” din Iasi (TUIASI) e asezat, pe jumatate, in Parlament. Implicat intr-o politica pe care ar trebui s-o stapineasca la intrarea in institutia de in­va­ta­mint superior, Anghel Stanciu crede ca n-a partinit nici pro­fesoratul, nici puterea din spatele pupitrului la Bu­cu­resti.
O spune cumpatat, alegindu-si vorbele ca-ntr-un dis­curs pregatit. In mijlocul celui de-al saselea mandat de parlamentar, dupa ce i-au trecut prin miini atitea varian­te ale Legii Educatiei si nu numai, drumul de-acum al in­va­tamintului ii pare ratacit si scopul studentului in socie­ta­te incilcit printre nevoi economice fabuloase. Iar de la ca­tedra Facultatii de Constructii si Instalatii, inginerii iesiti de pe bancile scolii de dinainte de ’89 se arata mai pu­ter­­nici, mai buni, dar nu pot pietrui drumul noilor gene­ratii la nesfirsit.

In ciuda a ceea ce prevede articolul 8 din Legea E­du­ca­tiei Nationale, din 2011, anul acesta invatamintul a ramas cu ceva mai mult decit jumatate din acel 6% din produ­sul Intern Brut (PIB) promis. Vor fi si con­secintele de doua ori mai puternice?

Cercetind is­to­ria alocatiilor bugetare pentru in­va­ta­mint, am constatat ca investitia in resursa u­mana este capitala pentru dezvoltarea tarii. Pe aceasta linie am ajuns sa cuprindem, in ’95 – ’96, 4% din PIB pentru in­va­tamint. Si in 2003, cu ministrul An­dro­nes­cu, sa prevedem acel 6%. A fost o im­plinire, un succes a unei lupte duse de 15 ani. Din pacate, am observat ca toate parti­dele care au fost in opozitie au plins pe u­marul invatamintului. Si cind au venit la pu­tere, nu doar ca nu au mai plins ci ne-au facut pe noi sa plingem. Prima data cind trebuia aplicat acel 6% a fost in timpul guvernarii Tariceanu, ministrul E­co­no­miei si Finantelor era atunci Varujan Vos­ganian, care a aparut cu o Ordonan­ta de Urgenta ce a aminat termenul, din 2007 pe 2008. In urmatorul an, cind era minis­tru domnul Adomnitei, s-a acordat un pro­cent apropiat de 6%. Dupa schimbarea guvernarii, sumele au scazut spre 4%, chiar 3%, unde este si astazi. Industrie nu mai a­vem, agricultura este la pamint, cultura este dupa ea si cred ca singura sansa este for­ta de munca, educatia, invatamintul. Cu acestea putem „bate” Vestul. De a­ceea, cred ca daca vom merge cu o in­ves­titie de 600 – 700 de dolari pe student in ra­port cu 10.000 – 12.000 de dolari pe stu­dent, e clar ca ne vom plasa singuri in a­fara casei comune europene. In casa vor locui boierii si servitorii, afara vor sta paz­nicii, iar noi s-ar putea sa n-avem ac­ces niciunde. Nu pricep incapatinarea vo­i­ta de a nu da o sansa tinerei generatii, cind noi, cei de peste 60 de ani acum, deja am avut o parte irosita si una data pe apa simbetei, dupa criteriile reformei. Am reformat tot pina o sa dam ortul po­pii. Sper sa apuc ziua in Parlament cind voi fi bucuros ca un Guvern care a trecut prin scoala va pune scoala pe locul meritat. O astfel de atitudine o consider un atentat la siguranta nationala.

Si cum se va vedea acest 3,14% in universitate?

Efectele se vor vedea, pentru ca in perioada in care s-a aprobat peste 5% din PIB s-au demarat multe investitii in scoli, reabilitari. S-a investit in cladirile universitatii, Corpul R (n.r. al Facultatii de Constructii si Instalatii de la TU­IASI) fiind un exemplu. S-a investit in laboratoare, in cercetare, unde legea prevede 1% din PIB si acum avem cam 0.18%. A­vem mai mult acum pentru platforma la­serului de la Turnu Magurele, care ia cei mai multi bani, dar in rest e un buget de supravietuire, care lasa cadrele didactice tot la nivel de „coate-goale”. La Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) se vorbeste de incapacitate de pla­ta. La noi salariile au fost mai mici, a fost mai zgircit Consiliul de Administratie. Cercetarea are de suferit, investitiile sint inghetate si eu nu vad un pas inainte posibil. Programele POSTDOC se incheie, ca sa nu mai spun de programele doctora­le, pentru care abia acum s-a dat drumul la bani prin acele POSDRU-uri (n.r.: Pro­gramul Operational Sectorial al Dez­vol­tarii Resurselor Umane), dupa pa­tru-cinci luni de intirziere.

Totusi, ministrul delegat pentru invatamint superior si cercetare, Mihnea Costoiu, a vorbit la Iasi despre un nou program de burse doctorale fi­nan­tat prin POSDRU, vazut ca o so­lu­tie pentru plata si chiar majorarea a­ces­tor burse pina la 2.200 de lei. Cre­deti ca s-ar mai implica universitatea in proiecte la care rambursarea s-a fa­cut, in unele insitutii de invatamint su­perior, cu intirzieri de peste un an?

Nu cred ca va exista prea mult entuziasm inspre ele. Pina acum, la TU­IASI, bursele pentru doctoranzi s-au a­cor­dat din venituri extrabugetare ale universitatii, bani interni, deci. Nu am putut investi in alte zone, e drept. Dar sint universitati, cum este si cazul UAIC, care au facut imprumuturi in banca, ori banca ce­re dobinzi, acestea nefiind eligibile pen­tru rambursare prin POSDRU. Sper, to­tusi, sa se inteleaga, la nivelul universi­ta­tii noastre, ca un astfel de program este o posibilitate pentru doctoranzi sa termine si al treilea ciclu de studii.

Deci cum se va rezolva pina la urma plata acestor burse?

Prin accederea la aceste programe europene, cu sau fara entuziasm.

A oferi pe tava universitatilor tinere ceea ce s-a obtinut intr-o suta de ani prin traditie, e o greseala

Cum a supravietuit universitatea intirzierilor la plata cererilor pentru proiectele finantate POSDRU?

Printr-o gestionare administrativa buna, dar nu doar in interesul ca­dre­lor didactice. Consiliul de administratie, condus de prof. univ. dr. Ion Giurma, a gasit un echilibru intre cresterile salariale ale cadrelor didactice tinere, carora li s-au dat procente in plus fata de profesorii cu experienta si bursele doctorale. S-a reusit, in acest fel, sa se obtina un surplus de a­proape 80 de miliarde de lei vechi pe cind, in alte universitati, salariile au fost chiar cu 50% mai mari decit la TUIASI. Iar pentru burse doctorale s-au imprumutat din banci. Noi n-am luat din afara, am cheltuit din interior.

Clasificarea facuta de Aso­cia­tia Universitatilor Europene (EUA) a fost anulata in urma procesului cistigat de Universitatea „Stefan cel Mare” din Suceava. Tinind cont de faptul ca a­ceas­ta ierarhizare nu a avut, concret, efecte asupra finantarii, se mai justifi­ca intregul proces prin care a trecut universitatea pentru evaluare?

Clasificarea universitatilor, cu­prinsa in Legea 1/2011, ca idee, nu a fost un lucru rau. Eu unul am sustinut ca pri­ma sa se faca cu ajutorul expertilor ro­mani, urmind ca mai apoi sa fie in­cre­dintata celor straini. Colegul meu, deputatul Marius Spinu, a sustinut ca prima clasificare sa se faca cu experti straini. A ramas aceasta si s-au nascut multe co­men­tarii pe linga cele trei categorii in care au fost impartite institutiile de in­va­ta­mint superior. TUIASI, impreuna cu UAIC si UMF sint de tip A si nu au tipat. Celelalte, de tip B si C, in ultima categorie intrind majoritatea universitatilor private, au contestat, evident, pentru ca acest proces nu a fost unul transparent. Cind s-a schimbat conducerea si a venit ministrul Andronescu nu s-a gasit documentatia care a nascut aceasta clasificare, desi, subsecvent, procesul acesta presu­pu­nea si aducerea de diferente in finan­ta­re. Nu atit la cea de baza, cit la cea comple­mentara si de cercetare. A face o clasificare si a da posibilitatea noilor universitati sa-si dezvolte capacitatile in timp e un lucru incurajator. Dar a oferi pe tava  ceea ce s-a obtinut intr-o suta de ani prin traditie, prin competitie, e o greseala.

Exista o tendinta de a invata studentul ca totul este banul

Se pune problema unei noi pro­ceduri de ierarhizare interna­tio­na­le, U-Multirank, pe alte criterii. E vorba de reputatia in cercetare, calita­tea pre­darii si invatarii, orientarea in­ter­na­tio­nala, succesul in transferul de cu­nos­tin­te si angajamentul regional. Ur­ma­rind, spre exemplu, ultimul punct, cum s-ar prezenta universitatea la ni­vel de implicare in viata orasului?

Sint doua tendinte in lumea universitara. Exista tendinta initiala, a universitatii humboldtiene, in care institutia, ca un „turn de fildes”, creeaza in plan mental, al instructiei, un om cult, util societatii, sie insusi si familiei lui. A apa­rut, insa, tendinta din ce in ce mai accentuata, a universitatii antreprenoriale, in care a­ceasta este privita ca fiind in principal un furnizor de servicii catre societate si catre individ. Prin prisma a ceea ce reprezinta, intr-o societate de consum, individul, a­di­ca un producator de bunuri, o rotita intr-o masinarie a benzii rulante a lui Char­lie Chaplin. Totul este privit prin oglinda uti­litarismului. Si-atunci universitatea tre­buie sa iasa din turnul de fildes si sa se in­tegreze, chiar si in lipsa fondurilor, pe piata furnizorilor de servicii. Deci sa-si deplaseze centrul de greutate de la formativ, instructiv spre domeniul facerii de bani, antrenind si studenti, invatindu-i din facultate ca totul este banul. Nu optez pen­tru nici unul din aceste modele, ci pentru o imbinare, adica scoala universitara sa-i dea studentului acele elemente care sa-l innobileze ca om, sa-l diferen­tieze de animal, dar sa-i dea si cu­nos­tin­tele necesare integrarii intr-o lume ne­mi­loasa cu cei cu inclinatii mai mult umanis­te.

Oricit ne-ar placea sa scoatem poeti si filosofi, la Politehnica trebuie sa avem si „tinichigii”

Plasarea la mijloc ar fi op­tiu­nea ideala. Dar acum, efectiv, TUIASI este un turn de fildes sau o „fabrica de bunuri”, cum spuneati?

Universitatea Tehnica este ca Pendulul lui Foucault. Oscileaza, raportat la facultate, la departamente. Sint u­ne­le care accentueaza partea formativa, in special cele de stiinte fundamentale, ma­tematica, fizica, chimie. Sint cele care merg, in ultimii ani, pe latura de cerce­ta­re, consultanta, angrenare pe piata mun­cii. Si sint profesori din unele facultati care au propriile firme de consultanta, de proiectare si chiar executie si care isi re­cru­teaza forta de munca dintre fostii studenti, deci n-as putea spune ca universitatea in ansamblu poate fi catalogata intr-un fel sau altul, dar sint cadre didactice des­pre care putem vorbi in termenii aces­tia. Unii care incurajeaza ideea ca trebuie sa-i dau studentului ceea ce-i serveste acum sa stie. In sensul de a-i da acum un peste, nu a-l invata sa pescuiasca. Eu prefer sa nu-i dau peste ci sa-l invat sa gin­deas­ca. Nu vreau sa fac robotei care sa ia din sertar manualul de proceduri pe care l-a predat Anghel Stanciu.

Deci exista o constiinta a faptu­lui ca studentii trebuie sa se integre­ze pe piata muncii si se actioneaza ca a­tare.

Da, prin prisma acestui crite­riu, de implicare a universitatii in mediul regional in care isi desfasoara activitatea, unul din parametri de lucru, sa spu­nem asa, e gradul de integrare pe piata muncii a absolventilor. Adica, oricit ne-ar placea sa scoatem poeti si filosofi, la Po­li­teh­nica trebuie sa scoatem si „tini­chi­gii”. E drept ca una este sa predai arta tea­trului si alta este sa predai betonul armat – desi poate ai nevoie de o doza de poezie sa te apropii de acesta din urma –, care este si rece si greu. Dar noi trebuie sa in­cer­cam sa-i sprijinim; daca nu sa se angajeze, atunci sa-si deschida firme proprii. Pe vremuri, un profesor de-al meu, domnul Nicolau, imi spunea ca nu poti face be­ton precomprimat cu trei lopeti si cinci ne­calificati. Dar cu un inginer, un tehnician si citiva muncitori poti deschide o fir­ma de constructii si nu sa vinzi, li­cen­tiat, la taraba in piata. La noi, in preajma examenului de licenta, la Constructii, vin firme si solicita preluarea de absolven­ti pentru santierele din tara si pentru pro­iectare, cu oferte bune uneori si in­se­la­toare alteori. Unii studenti semneaza contracte in anul al III-lea, al IV-lea, pri­mesc o bursa si sint asigurati ca stau a­co­lo cinci ani. Dar la un pret care, daca l-ar ne­gocia dupa ce termina, ar fi si mai ma­re. Si sint facultati unde procentul acestor cazuri este si mai mare. Ma gindesc la cei de la Automatizari si Calculatoare, unde e greu sa-i si tii in facultate. E­co­no­mia trebuie sa se descurce singura, spun economistii nostri. Sa apelam, deci, la stat. Dar daca nu-i dai statului ce-i trebu­ie atunci cind trebuie, cum poti sa-l mulgi atunci cind el e ca o vaca stearpa?

Spuneati la un moment dat, in­tr-un interviu, ca atunci cind ati absolvit dumneavoastra, posibilitatea de angajare era limitata de granitele Ro­maniei. Ati fi plecat, in alte conditii?

Nu pot sa spun c-as fi plecat sau nu. In anul I de facultate am fost se­lec­tionat sa plec in Franta, la Uni­ver­si­tatea Paris IV (n.r.: Université Paris-Sor­bonne), dar pina la urma a plecat altcineva. Era perioada in care a plecat si Petre Roman. Eram copil de la tara (n.r.: din comuna Toporu, judetul Giurgiu) si singura mea „pila” era munca. As fi vrut sa studiez si dincolo, dar nu a fost posibil. Nu regret decit in sensul ca, acum cind e­xista aceasta deschidere, nu exista aceeasi dorinta de perfectionare, de asimilare la unii tineri pe care noi ii trimitem cite doua-trei, chiar sase luni in Vest. Apare o anumita blazare. Ca un indemn si nu ca un regret, afirm acum ca piata muncii e in­treaga Europa. Practic, diplomele noas­­tre, prin libera circulatie a meseriilor, sint valabile peste tot. Am putea sa mar­sam cu matematica, fizica, chimia, in­gineria. Am putea sa mergem in afara cu ceea ce ei nu au, dar noi am putea fi.

Se observa tentatia Occi­den­tului si acum, in numarul de inscrisi de la unele facultati. La Textile si Pielarie, de exemplu, nu s-a indeplinit, in ulti­mii ani, cifra de scolarizare. Ce se va intimpla cu aceste specializari?

E clar ca inainte de 1989 a fost o anumita ierarhizare a facultatilor pe zo­ne de interes ale celor care voiau sa dea admitere si era atunci Electrotehnica pe pri­mul plan, Mecanica, Chimia In­dus­tri­ala, Textile si Pielarie, care era singura facultate de profil din Romania. De aici, de la Iasi, isi trageau forta de munca toate fabricile de textile. Dupa Revolutie au aparut doua fenomene. A scazut dramatic interesul pentru inginerie si, simultan, au aparut noi facultati. Una din marile fabrici de textile era atunci UTA Arad. Or, acolo s-a infiintat o facultate de profil si-atunci tot potentialul facultatii de la Iasi nu mai atrage studentii asa cum o facea inainte. Iar aceasta tendinta a fost dublata de atractia facultatilor umaniste. Acum este o criza de ingineri si incepe sa creasca interesul pentru acest domeniu. Nu mai este Electrotehnica pe primul loc, ci Facultatea de Constructii, ur­ma­ta de Hidrotehnica. Si-atunci, iata ca noi trebuie totusi sa mentinem specializari care un an se fac, un an nu, pentru a nu dis­pa­rea. Sint facultati care in comunism erau sectii. Trebuie sa le mentinem oarecum artificial, la nivel de avarie, pentru ca disparitia lor ar face imposibila reluarea in­tr-o perspectiva in care ar reveni.

M-am mindrit cind in clasa mea, de la tara, am fost primul pionier

Finantarea, in momentul de fata, a ramas la formula din 2008, pe student echivalent. Daca absolventii de bacalaureat sint atrasi de optiunile din strainatate sau nu sint tentati de oferta Politehnicii, este automat afectat si bugetul universitatii.

Bugetul este, efectiv, afectat daca n-ai studenti. Pentru ca vechiul sistem mergea pe cadru didactic, in functie de citi profesori, conferentiari si asa mai departe aveai. Acum ti se aloca o suma, pe student echivalent, adica o caciula de bani. Care mai apoi se dirijeaza spre facul­tate, de acolo spre specializari si acolo e posibil sa nu ai grupe suficiente, destui studenti in an. Aici e influentata si sa­la­ri­zarea cadrului didactic, care nu e fixa. In Legea 1/2011 s-a prevazut ca finantarea aceasta pe student echivalent are si efecte colaterale proaste. Daca iti intra 100 de stu­denti in anul I, tendinta naturala a ca­drului didactic este sa-i duca mai departe. Pen­tru ca daca trec doar 50%, si sa­la­ri­za­rea va fi taiata in jumatate. si tot asa pina la faliment. Efectul colateral a fost, deci, o scadere a calitatii pregatirii studen­tilor. Tacita.

Si sesizabila, deci.

Pai cine-si taie singur craca de sub picioare? Daca-i pici, ramii fara sala­riu. Si-atunci am propus sa se intimple do­ua chestiuni. In primul rind, bugetarul si nebugetarul sa nu fie pe patru ani, ci sa migreze. Sa putem mentine astfel finan­ta­rea de baza si salarizarea. Si a doua, ca­re e revolutionara, spune ca daca in anul I au intrat 100 de studenti, aceasta finan­ta­re pe care o primim pe cei 100 sa fie mentinuta patru ani. Eu scot zece din toti, dar astia zece sint cu adevarat ingineri. Daca te duci la École Nationale des Ponts et Chaussées (n.r.:  scoala Nationala de Poduri si Drumuri) din Franta, ei nu-ti scot 1.000 si ceva de ingineri pe an. Si le asigura pe timpul facultatii o chestiune care noua ne lipseste si e un lucru du­re­ros. Unde se duc 400 si ceva de studenti in practica pe santier? Ar fi santiere mari, dar de unde bani de transport, de cazare, lucruri pe care inainte ni le permiteam. Pentru toate practicile erau alocatii bu­ge­tare separate. In Franta exista o lege care obliga marile companii sa primeasca studenti in practica. Am copiat si noi in proportie de 90% aceasta lege, dar lipsesc cei care s-o aplice. Gasirea modalitatii de a face practica e una din problemele care ne preocupa acum.

Dumneavoastra ca student n-ati simtit astfel de lipsuri ale universitatii?

Nu. In studentia mea, intre ’67 – ’72, practica din anul I, al II-lea si-al III-lea era asteptata. Era perioada cea mai placuta, pentru ca se desfasura pe santier si-ti alegeai locul dupa medie. Eu am fa­cut practica la Navodari, dupa aceea la Bus­teni. Eram vreo sapte – zece studenti si dura cam o luna. Era, cumva, o ches­ti­u­ne strict profesionala si o implinire personala. Nu cred ca exista inginer constructor care sa nu-si aduca aminte de pri­ma practica, cea topografica. Se dau mari cu teodolitul (n.r.: instrument optic pentru masurarea unghiurilor orizontale si verticale), cu nivela si ii intreaba „ba­be­le” daca se darima ceva. Pentru ca atunci cind apar topografii intr-o zona, ori se cons­truieste ceva, ori se demoleaza si ei dau explicatii doxe privind ceea ce au de gind sa faca, dar de fapt ei nu fac decit un plan topografic, o drumuire pentru practica lor. Atunci luai contact cu profesia ta, in acele excursii de studiu, de la in­ce­pu­tul si sfisritul facultatii, pe santiere.

V-ati implicat in politica de­vreme, in 1968. Ati simtit ca ati sacrificat ingineria pentru politic sau invers, undeva pe parcurs?

De fapt, in viata politica m-am implicat de la pionieri. Eram mindri a­tunci, desi probabil unii zic ca le-a fost ru­sine. Eu m-am mindrit cind in clasa mea, de la tara, am fost primul pionier si m-am dus la scoala cu cravata innodata, iar pe urma prinsa cu inel. Acasa era de parca as fi primit ceva deosebit. Dupa care am trecut in Uniunea Tineretului Comunist citind, la vremea aceea, „Asa s-a calit otelul” (n.r.: titlu de Nikolai Os­trovs­ki) si alte scrieri din acestea „revo­lu­­tionare”, care insufleteau. Am fost pri­mul membru de partid facut in facultate in 1968. Revolta din 1989 am simtit-o ca pe-o ciocnire teribila intre cei pe care-i stiam intr-un soi de talibanism comunist si o jumatate mai nou libertarianista, capi­talista a lor. Am intrat apoi din nou in po­litica, una in care totul se stricase, totul era blamat, toti erau capitalisti convinsi, deodata. Astazi pot sa spun ca am reusit sa pun in scris procentul acela de 6%, pe care nimeni nu indrazneste sa-l dea jos, dar il amina. Am reusit sa dublez salariile profesorilor universitari, astfel incit ta­ie­ri­le nu s-au resimtit in invatamintul superior. M-au injurat conferentiarii si celelalte categorii, dar le-am oferit o posibil­i­tate de neplafonare. Daca aveau toti aceleasi salarii, de ce s-ar mai fi chinuit sa fie profesori? Asa, au o perspectiva.

Ordonanta de Urgenta  (OUG) 92/2012, lasata de fostul ministru E­ca­te­rina Andronescu, inlatura necesita­tea obtinerii acelei abilitari pentru trece­rea la statutul de profesor universitar. Era acel atestat o „bariera profesionala” atit de greu de depasit?

Eu m-am opus acestei abilitari in timpul discutiilor. Aceasta abilitate exista in Republica Moldova, in Ger­ma­nia si Rusia. Nu mi s-a parut fireasca pentru ca presupune urmatorul proces: con­ferentiarul isi da doctoratul, are un numar de lucrari si pe urma mai sustine o teza, inainte se numea teza de docenta, intr-o limba straina si mai da si o taxa de in­scri­ere. Mi se parea artificiala. A ramas, insa, a­bilitarea pentru obtinerea calitatii de con­ducator de doctorat.

Exista profesori la care oamenii deschid usa cu capul si cei la care se deschide usa cu mina

Tot aceasta ordonanta a modi­ficat in Legea 1/2011 chestiunea nu­ma­ru­lui de doctoranzi pe care  ii poate indruma un conducator. Astfel, noua for­ma a legii prevede ca Senatul decide si propune aceasta cifra. Se poate trece de vechea limita, de opt studenti?

Noi avem o problema cu doctoratul. Una pe care, fie din motive de per­ceptie, fie care tin de generatie, nu pu­tem s-o rezolvam. Doctoratul pe care l-am gindit eu era unul care consfintea o calitate, aceea de cercetator stiintific do­bin­di­ta dupa un numar de ani de cercetare in do­meniul lui. Era o certificare. Acum, o­da­ta cu procesul Bologna, doctoratul s-a atasat ca fiind al treilea ciclu de in­va­t­a­mint. Acest ciclu prevede o parte de ac­ti­vi­tati didactice, deci aproape un an de zile de cursuri si una de studiu biografic si cercetare propriu-zisa. Nu mai este o cer­tificare a calitatilor dobindite de docto­rand, ci una ca acest tinar poate des­fa­sura activtati de cercetare stiintifica. Daca a devenit un proces didactic de in­va­ta­mint, nu cred ca numarul de studenti trebuie limitat artificial. Funeriu l-a limitat la opt. Dar de ce nu la cinci, trei sau doi? Eu nu am luat mai mult de unul sau doi doc­toranzi anual. Dupa mine, cifra res­pectiva nu trebuie sa fie foarte mare, desi, ca scoala doctorala, in sistemul Bo­lo­gna, cred ca poate fi si mai mare de opt. Daca Legea 1/2011 raminea asa, noi, Facul­tatea de Constructii, peste doi-trei ani nu mai aveam nici un conducator. Pentru ca ies toti la pensie, iar din spate, aceste conditii de abilitare nu cred ca mai permiteau intrarea altora, poate a unuia, ma­x­imum doi. De aceea s-a scos aceasta restrictie. Dar exista doua categorii de profesori. Profesori la care oamenii des­chid usa cu capul si cei la care se des­chide usa cu mina. Daca au ajuns condu­ca­tori de doctorat, trebuie sa aiba teme cla­re, concrete si nu sa ia 16 studenti pe care nu-i tin minte nici dupa nume, dar sa mai stie si ce teza au. Si se pomenesc cu te­za dupa trei ani, iar in afara de coperti nu e nimic original inauntru.

S-a mai pus, pe marginea re­glementarilor din aceasta ordonanta, si problema mutarii centrului de greuta­te in ceea ce priveste puterea de decizie in universitate de la rector la Senat. Cum se va vedea aceasta modificare la TUIASI?

In cazul nostru, concret, nu este nici un fel de balansare a puterii. As pu­tea spune ca exista un consens, o sfatuire in ceea ce priveste inclusiv ordinea de zi. Avem o istorie comuna, eu si prof. univ. dr. Giurma, am lucrat impreuna ca directori educativi, sintem ingineri constructori amindoi, nu avem orgolii din acestea deosebite in care sa stabilim cine-i cel mai tare.

Ati declarat asta si la in­ce­pu­tul acestui mandat. Spuneati atunci ca „avantajul domnului rector si al meu, este lipsa noastra de orgolii pentru ca noi mai avem trei ani, nu mai putem candida la un nou mandat si tinta nos­tra este binele institutiei si nu satisface­rea orgoliilor personale”. Si daca ele a­par pe parcurs?

Nu omit ca apar astfel de lu­cruri, acolo unde, de fapt, cel care e presedintele Senatului a fost rector. A­co­lo exista o altfel de armonie. La noi nu e asa. Principial, faptul ca s-au creat un organism deliberativ, Senatul si unul e­xe­cutiv, Consiliul de Administratie, cu rectorul in frunte, echilibreaza pe undeva puterea in universitate. Scopul meu este sa armonizez, impreuna cu profesorul Giur­ma acest raport de puteri astfel in­cit, dupa patru ani, ele sa nu functioneze in contradictoriu. Statutul Senatului pre­vede ca senatorul poate initia hotariri. Pi­na acum nu avem nici una, dar va trebui sa ne obisnuim cu ideea ca, asa cum in Parlament poti initia o lege care poate fi chiar aprobata, asa si pe senatori ii poti obisnui cu ideea ca nu doar Consiliul poa­te lua decizii. Atunci cind Senatul va res­pinge citeva hotariri ale Consiliului de Administratie, iar cel din urma va inte­le­ge acest lucru, atunci vom fi in normalitate. Atita timp cit Consiliul de Administratie considera ca tot ce gindeste el este sacrosanct, nu poate fi bine. Problema cu oa­me­nii care au putere e ca nu mai gindesc. Eu sper ca si eu si profesorul Giurma sa avem gindire si dupa ce ne pierdem func­tii­le, nu doar pe aceasta pe care ne-o da puterea si care, uneori, este toxica.

***

Din momentul aplicarii Legii Educatiei Nationale, in universitatile din Romania a mai aparut un pol de putere. Dupa ce legea a conferit din ce in ce mai multa putere de decizie Senatului fiecarei institutii de invatamint superior in parte, prin miinile presedintelui acestui for trec toate hotaririle importante. Redactia „Opinia veche” va propune un serial de incursiuni prin cabinetele presedintilor Se­na­telor celor cinci universitati din Iasi, in incercarea de a deslusi cum colaboreaza executivul si legislativul in mediul academic.



.

Nume:

E-mail:


Mesaj:

(Comentariile trebuie sa fie de maximum 250 de caractere.)
Validare: 
(Introduceti codul pentru validare.) Reseteaza cod!
 
Autentificare
Am uitat parola / Cont nou!
Căutare
Prea multe rezultate?
Folosește căutarea avansată.
Publicitate