Pentru inceput, l-am invitat la dialog pe iubitul Horia Vrabete - personaj pe care si l-a insusit relativ recent, sub bagheta regizorului Sergiu Nicolaescu, in Ultimul corupt din Romania, din 2012: 

Mi-am refuzat orice implicare in aceste intamplari - 3D, 4D... Mi-am prelungit placerea de a citi o carte 

Vladimir Gaitan: Trebuie sa-ti marturisesc ca eu nu am deschis in viata mea un computer si nici macar un laptop. Nu sunt dusmanul acestor lucruri, copiilor mei le-am luat de-acum 10 ani, la primele aparitii. Dar, efectiv, mi-am prelungit placerea de a citi o carte. Referitor la ce se intampla cu acest domeniu: sunt atehnic. Mi-am refuzat orice implicare in aceste intamplari - 3D, 4D, ecran tactil, miniatural. M-am retras in cochilia mea si ma uit la filme normale. Am vazut Avatar, care a fost mai ciudat pentru mine, l-am acceptat ca atare, dar, in general, ma feresc de zona asta, pentru ca din punct de vedere profesional o consider foarte falsa, artificiala. In curand se va renunta la noi, probabil… Unde va mai fi Dustin Lee Hoffman, unde va mai fi Robert De Niro, Pacino(Alfredo James)? Acestia sunt cativa din actorii uriasi a caror interpretare m-a fascinat dintotdeauna. Consider aceste tehnici nocive, mai ales pentru copii. As introduce un program foarte bine controlat asupra acestui fenomen despre care aud ca se vorbeste tot mai des si care se poate razbuna foarte urat pe noi toti: acum se bat recorduri, prin toate mijloacele, avand ca miza violenta. Acest gen de cinematografie duce la infantilitate, la imbecilitate.

  S-a uitat de Alain Delon, Lino Ventura, Jean Gabin, Michel Serrault… 

Chiar daca este de acord cu afirmatia despre cinematograf a criticului de film, Jean Serroy, Gaitan nu ezita sa fie sincer, pastrandu-si calmitatea si diplomatia definitorii. Astfel, ne impartaseste opinia sa: “Eu am depre critici o parere destul de rezervata, pentru ca ei nu au o opera proprie si se ocupa cu a fi contra muncii celuilalt.” 

"Cinematograful este un mijloc de a spune ceea ce nimeni nu poate spune prin cuvinte, in afara poate de poezie. El este in sine un limbaj, care e combinatia mai multor arte, un limbaj infinit de frumos, infinit de profund si care poate nara orice poveste." ( afirma, intr-un interviu, criticul de film, Jean Serroy) 

Coordonatele amintirilor domniei sale contin nume sonore ale cinematografiei italiene si nu numai, marturisind: Vladimir Gaitan: “Eu nu am sa uit niciodata filmele rusesti exceptionale, care mi-au bucurat tineretea sau cinematograful italian, despre care tanara generatie nu stie: Alberto Sordi, David Kaufman… Din punctul meu de vedere, cinematografia americana a facut foarte mult rau Europei, pentu ca a venit cu o forta financiara uriasa, iar Europa nu a putut sa tina pasul. Vorbesc de marile industrii de fim, gen Cinecittà (care a fost unul din cele mai mari studiouri de film din lume si, totodata, supranumit "Orasul filmului" ) Urmatoarea generatie s-a opit la Depardieu si cam atat! Dar s-a uitat de Alain Delon, Lino Ventura, Jean Gabin, Michel Serrault… Actori minunati, minunati…!!! Vorbim de niste vremuri care s-au cam dus si trist este ca nu vine nimic in loc. Iar despre ceea ce vine, pot spune ca sunt niste accidente. E putin! Inainte vorbeam de o scoala, iar acum vorbim de niste accidente.” 

Inainte de a afla ce lipseste acestei ere a cumulului, ce inregistreaza transformari profunde, resimtite, mai ales, la nivelul formei originale, prototipice a salii de spectacol, i-am adresat intrebarea: La ce tip de ecran ar trebui sa revina cinema tograful, astfel incat sa aiba loc o diminuarea consistenta a mutatiei culturale? 

“Fenomenul mutatiei culturale afecteaza, astazi, tot mai multe aspecte ale creatiei, dar si ale existentei insasi. Voi fi sincer. Eu consider ca ar tebui sa revenim la ecranul clasic, normal, la asa-zisul ecran plat. Sunt un bun spectator de cinema, prefer sa ma deplasez din fotoliul meu pentru un film bun, un film de calitate, la ecranul actual din salile de cinema, care ma satisface, dar nu-mi prea place nici acest sunet foarte eficient, dat foarte tare. Am intalnit aceasta realitate a sunetului dat la maxim, in ultimele mele vizionari (The Ladykillers, de Tom Hanks), dar cred ca acest apect tine si de operator, care realizeaza setarile intr-o asemenea maniera. Am fost si in alte sali de cinematograf unde acest sunet dolby surround era prezent, dar era placut, nu era agresiv. Sunt genul de spectator care vrea masura si-atata tot”. 

Vladimir Gaitan a mai spus si ceea ce scapa, de fapt, acestui univers, aflat intr-o continua expansiune: ”Simplitatea… ador si, in acelasi timp, imi este dor de acest cuvant, pe care am inceput cu totii sa-l uitam foarte mult! Simplitatea si normalitatea. Dorinta asta permanenta de epatare, de agresivitate, dorinta asta exasperanta, indusa, de a fi in pas cu… Dar nu mai vreau sa fiu in pas cu..! Mi-e dor de lucrurile retro, de tehnicile mai putin avansate de altadata! Sunt lucruri care tin de placerea, intimitatea noastra si nu de a fi in pas cu ceva anume.” 

Indragitul actor Vladimir Gaitan le pregateste cinefililor o intalnire cu Pescarusul, invitandu-ne, in acest sens, la frumoasa premiera a piesei cehoviene, din luna aprilie, in aceeasi locatie: Teatrul de Comedie, din Bucuresti.

........................................................................................................................ 

Imaginile si-au pierdut substanta si legatura cu sacrul 

L-ati cunoscut in Periferic (in regia lui Bogdan George Apetri), unde a facut parte din distributie alaturi de Ana Ularu, Andi Vasluianu, Mimi Branescu, in 2010. A regizat scurtmetrajul Andreea si tramvaiul in 2004. Este producatorul filmelor: La cosmétique du bonheur (2013), Lullaby to My Father (2012), Ryna (2005) si L'enfance d'Icare / Copilaria lui Icar (2009). Cea din urma productie mentionata a starnit interpretari controversate din partea mass-mediei romanesti, care neintelegand dorinta umano-regizoriala de a traduce o viziune interioara, a spus despre debut ca este “pretentios” . 

Regizorul Alex Iordachescu mi-a spus, in interviul acordat in mai 2011 despre "Copilaria lui Icar" ca ”Este un film relativ ermetic, nu pentru ca mi-am dorit sa fie asa, ci pentru ca am privilegiat intuitiile pe care le-am avut pe moment, formelor mai conventionale. Nu e neaparat o calitate, idealul este sa le imbini in mod armonios. Am remarcat ca filmul a atins deseori oameni foarte sensibili si/sau cu o educatie care ii face sa-si puna intrebari ( stiinte sociale, filozofie, etc..). A explicat ce inseamna, in viziunea sa, “discursul despre cinema”, printr-o trimitere eficienta si practica la filmul realizat, Copilaria lui Icar: 

Alex Iordachescu: “Am lucrat intuitiv pe aspectul cinematografic, cu dorinta de a traduce o viziune interioara. Am scris note de intentii, dar ce e important, pana la urma, este ce aduce acest film in lume, fie mica sau mare contributia lui. Cred ca el este bogat la nivel de interpretare. Si imi place cand fiecare poate sa-si croiasca filmul lui, sa existe o plasticitate a "materiei" filmului. Mi se pare ca lumea in care traim nu e lineara sau binara si imi doresc sa fac filme care sa traduca "tesutul" acesta. Cel putin, imi place ideea asta, ma face sa ma simt mai liber si imi permite sa fac lucruri neasteptate.” 

In stare de dependenta, nevoia de a satisface pulsiunea scopica depaseste capacitatea de a intelege di a asimila imaginile 

De asemenea, regizorul Iordachescu a mentionat ca: “S-a trecut de la ecran la ecrane, mai mici, mai multe. Raporturile s-au inversat, atat in talie, cat si in proiectie/emisie. Prin multiplicarea lor, imaginile si-au pierdut substanta si legatura cu sacrul, au devenit "iluzii adevarate", "realitate virtuala", droguri ieftine. In stare de dependenta, nevoia de a satisface pulsiunea scopica depaseste capacitatea de a intelege si a asimila imaginile, care trebuie sa-si indeplineasca funciiunea din ce in ce mai repede, din ce in mai intens (in sensul: violent, vulgar, etc). Cinematograful despre care vorbesti nu cred ca va mai "reveni" ca atare, sau, in orice caz, nu in civilizatia noastra. Trebuie imaginat un nou mod de a rezista, nu prin imagini, ci dincolo de imagini. Altfel zis, dat fiind ca imaginea nu va mai regasi dimensiunea sacrului, ( sau cel putin nu va mai fi recunoscuta ca atare) devine urgent sa-i luam puterea nociva de a se prezenta sub chipul realitatii, deci sa o "dezvaluim" ca iluzie. Ultimul film al lui Amos Gitai, "Lullaby to my father", merge pe linia asta. Asta nu inseamna ca nu e poezie si "cinema" in filmul lui, dar reuseste sa se desprinda de orice fascinatie pentru imagini si, tocmai, prin cinematografie (cadraj, montaj, alternanta fictiune/documentar), sa mearga "dincolo" de imagini. Este inutil sa precizez ca majoritatea oamenilor nu inteleg nimic din filmul asta sau nu le place... Dar cred ca e calea cea buna pe care Amos o exploreaza.” 

Stefania Argeanu studenta, 

Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, specializarea Psihologie, UAIC, Iasi, http://auraedaile.blogspot.com/