Gustul lecturii l-am prins la casa de copii. Stateam la rind, ni se dadeau cartile, dar veneau la intimplare. Le mai schimbau intre noi ca nu puteai sa citesti o astfel de carte. O rasfoiai, avea poze, avea niste cuvinte interesante, te excitau, te incitau, dar nu puteai sa citesti un tratat. Eram copii, voiam sa citim Mark Twain, pe care il citesc si astazi. Dar cred ca cu gustul asta al lecturii te nasti, dar poti sa mori cu el si sa nu stii ca-l ai. Trebuie sa ti-l descoperi. El e ca o boala si eu l-am descoperit de cind m-am intilnit cu cartea. Daca nu aveam gustul asta, intilnirea ar fi fost o idila ratata. Cind m-am intilnit cu cartea, ne-am dat mina. Mi-a placut foarte mult sa citesc si nici nu aveam alta varianta; fiind inchis la casa de copii, lectura era o evadare. Cit ar fi inchis astia usile dupa noi, cit ne-ar fi pus sa mergem de mina pe strada ca sa ne supraveghem unul pe altul, nu au reusit sa ne incuie. Cine mai mergea pe Insula misterioasa cu mine? Eram doar eu si cu batrinul Jules Verne, ma duceam cu Mark Twain pe Mississippi, eram eu si cartile copilariei.

Da. Traiam intr-un stat ateu, casa de copii era o institutie a statului, avea niste reguli. Dimineata ascultam imnul, salutam drapelul comunist, ne asezam in banci, sus era Ceausescu, in fata noastra era Ceausescu, ne uitam zi de zi la el, ne invatau sa il iubim. Si chiar il iubeam, am scris eu intr-o proza ca poate nu il iubeam ca pe tatal nostru dar ca pe un bunic, un unchi acolo, il iubeam. Iar taica-miu, om credincios, imi trimitea scrisori la casa de copii si le incheia cu formule din astea, ca tot taranul de atunci: „Dumnezeu sa te aiba in paza” sau „Doamne ajuta”. Si cind ne citeau scrisorile in fata clasei incepeau cu „auleo, ce-i cu asta?” Lucrurile astea bineinteles ca m-au marcat, m-as fi bucurat sa am parte de o educatie religioasa, poate as fi avut alta directie in viata. Am avut-o pe cea de acasa de sapte ani care mi-a prins bine dar, dupa aceea, a aparut brusc hiatul ala si inca am probleme de orientare. Stai asa singur ca in poezia lui Arghezi. Tare sint Doamne singur si piezis. Nu stii unde esti. Esti, nu esti, ai dubiile astea care te macina. Si multa energie care s-ar putea manifesta creator se consuma in framintarile astea interioare.

Daca ne-au scos pe linie la uzina, eu am iesit cu defecte de fabricatie. Eram 200-300 de copii, toti crescuti cu aceleasi reguli, mincam la fel, ne imbracam la fel, primeam aceeasi educatie, aceleasi carti, aceeasi bataie. Teoretic, ar fi trebuit ca raspunzind acelorasi stimuli sa obtina acelasi efect de la toti. Si eu am avut defecte de fabricatie. M-au lasat putin mai in pace, asa pateau toti pe care ii vedeau ca invata putin mai bine. Am avut si intilnirea providentiala cu o bibliotecara care mi-a dat carti si tot timpul citeam. Chiar si pe strada, din mers. Era o placere. La mine a fost o lectura dusa pina in celula, profund. Asa cum sint grafomani sint si „cititoromani”, ca sa le zic asa. Citeau tot ce prindeau, dar nu intelegeau nimic. Scrisul acela nu ii modela, nu ii cizela. Ei mincau literatura cum maninca rata dude. Pe aici intra, pe acolo iese. Esentiala nu a fost intilnirea cu cartile, ci cu cartile formatoare, care te inspira, te fac sa scrii, sa gindesti, sa visezi, sa plingi, sa rizi.

Lucrurile sint impartite. Partea buna la casa de copii acolo a fost tocmai ca invatam carte. Chiar si in halul in care era. Invatam si Constitutia si ca omul se trage din maimuta. Dar se invata carte. Daca as fi ramas in satul ala unde nici lumina nu era, probabil as fi ajuns un vacar cu valente lirice. Oi fi cintat la caval, ceva, o Miorita. Fiindca ceva artistic tot am in celule, dar fara carte nu poti sa faci nimic din lucrurile astea. Partea asta a fost buna. Dar gindindu-ma la loviturile pe care le-am primit... si nu ma refer fizic. Am stat departe de parinti si nu-i usor sa smulgi un copil din bratele mamei si sa-l duci acolo. Nu a venit nimeni sa ma ia cu forta, asa s-a intimplat. S-ar putea, mi-a spus cineva, eu nu ma pricep la lucrurile astea, ca traumele suferite in copilarie sa ma fi format intr-un fel, ca mi-au ascutit sensibilitatea. Si aceasta ma ajuta sa raspund altfel, chiar si ca ziarist. 

Mi-a spus acel om ca am ceea ce nu se invata in scoli, o empatie cu personajul tau. Altfel razbate in text cind tu simti exact ce simte ala, e ca o transfuzie cind curge singele dintr-o parte in alta si personajul e mai viu, reusesti sa transmiti o emotie. Si nu de putine ori mi s-a intimplat sa observ ca, simtind eu un personaj si fiind eu emotionat, sa transmit emotia aceea si sa il vad pe cititor ca plinge sau ca ride. Daca tu, ca reporter, transmiti un text fad, la un timp pierzi cititorul. Reporterul nu scrie stiri, autorul de reportaj transmite emotii. Si e posibil ca experientele de la casa de copii sa ma fi ajutat. Daca ma intrebi daca as fi vrut cumva sa nu fiu ajutat as zice ca da. As fi preferat, cu orice risc, sa am viata unui copil obisnuit in familie si dupa aceea o fi iesit ceva din mine, intr-un fel sau altul.

Poate am usurinta asta, dar toata lumea povesteste. Toti oamenii cu care ma intilnesc au talentul acesta de a povesti.

Aici conteaza, exact ca la reporter, cum iti gradezi discursul. In familia mea am avut citiva povestitori. Bunicul era un povestitor de povesti triste, cum incepea sa bea un pahar si sa povesteasca ceva, automat o zicea trist. El a trecut prin razboi, prin lagar si, nu stiu cum, orice povestea, chiar daca incepea vesel, se termina trist. Insa unchiul meu, mos Ion, avea un talent extraordinar, era in stare sa te faca sa rizi la priveghi, vorbind despre mort. Si am ajuns sa cred ca oamenii cu haz, cu simtul umorului, sint un privilegiu pentru toti pentru ca am simtit ca in jurul lui mos Ion toata lumea parca era altfel. Se schimbau, deveneau altii. Simtul umorului, modest fiind, il am. M-am verificat, am 45 de ani si pe unde ma ducem, pe la chefuri, trageam niste betii epocale cu baietii. Dar nu erau niste betii unde se adunau niste sugaci, se cuplau la conducta si turnau in ei. Erau betii frumoase care tineau o noapte, cu bancuri, cu lecturi, cu birfe, cu scriitori. Ca asta faceam noi, nu vorbeam de gagici. Si e clar ca aveam umor ca rideam toti de ne omoram unul pe altul. 

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

Exista un Dumnezeu al jurnalistului, dar el nu ti se arata zi de zi. Trebuie sa fii tu in stare sa-ti gasesti drumul spre Damasc. Sint situatii exceptionale cind, ca ziarist, iti dai seama ca e ceva dincolo de felul in care sint orinduite lucrurile din redactie. Se intimpla, cumva, un fapt miraculos. Insa cind zic ca exista un Dumnezeu al jurnalistului nu duc lucrul acesta in misticism. E o metafora, dar una verificabila; faptul ca eu n-am murit in puscarie, incercind sa ma sinucid, si ca am ales apoi sa lucrez in continuare in presa – imediat ce am iesit din inchisoare, nu dupa ani – spune ceva. Si faptul ca am ratat un subiect dar, din intimplare, la intoarcere spre redactie l-am facut mai bine decit l-as fi facut in alte conditii. Iar cind o sa primesc salariile restante de la Jurnalul National am sa spun ca exista doi Dumnezei ai presei si cind o sa avem si o presa solida, mult redusa dar stabilizata, cu oameni cum erau cindva, atunci am sa strig din nou in gura mare ca exista un Dumnezeu al presei. Pina atunci nu incerc sa fac prozelitism, cred lucrul acesta in sine mea.

Unii ii zic destin, altii intimplare. Faptul ca eu am ajuns sa lucrez la un ziar tine de acest destin, de aceasta intimplare. Poti sa spui ca a fost Dumnezeu sau dracul. Nu a fost o decizie a mea constienta, pregatita din timp. Colegii mei stiau ce vor deveni dinainte, se pregateau sa devina doctori, nasi de tren, lucrurile care aduceau bani. Eu nu aveam nimic clar in cap si m-am trezit asa impins de „ale vietii valuri”, cum zice Tudor Musatescu. 

Daca ar fi sa mai aleg eu o data, asa, ca in filmele cu final siropos, as alege locul asta unde am fost adus intimplator. Daca ar fi sa aleg, stiind ce inseamna presa si cum a evoluat, as alege chiar cu riscurile de a ajunge in fundatura asta. Dar alegerea as face-o si pentru ca as sti unde am gresit si ca o parte din mizeria in care se afla presa noastra acum s-ar putea sa mi se datoreze si mie. Prin complicitate, prin tacere, prin lipsa de reactie. A doua oara, daca mi s-ar oferi sansa asta, as sti cum sa fac si i-as indruma si pe altii, pentru ca eu nu cred ca o sa moara jurnalismul. I-as indruma si pe altii, mai ales daca nu imi sint prieteni.

Dar este romantica doar pentru mine, nu poate fi si pentru tine! Fiecare generatie isi planteaza in trecutul ei un moment in care isi ingramadeste toate nostalgiile. Aia e perioada noastra, tu poti sa o ai astazi sau ieri, a noastra e alaltaieri. Definim altfel romantismul de la o generatie la alta si fiecare isi creaza propria ei zona de romantism, de refugiu. Caci acesta este romantismul, un refugiu al nostalgiilor. 

Bun, dar era o perioada in care presa, in care ziarele „functionau”. Exista o presiune sociala si o stare prielnica de a practica meseria. La asta au facut multi nostalgici referire cind au pomenit o epoca romantica: momentul in care rotitele presei se invirteau, ziarele se vindeau si jurnalistii, cei de meserie, erau respectati. 

Pai atunci am putea spune ca epoca romantica era in perioada interbelica. Ziaristii din anii ’60 probabil ca acolo isi plasau romantismul. Al meu a fost la inceputul anilor ’90 cind au fost, intr-adevar, niste conditii speciale. A fost o perioada de haos politic, administrativ, ideologic, aveam citeva sute de partide. Se desprinsesera toti din tulpina comunismului, crescusera o mie de ramurele si nu stiau spre ce soare sa se indrepte. Gazetaria era o ocupatie populara, iar ziarele apareau la fiecare asociatie de locatari. Apareau din nimic, traiau doua-trei zile si dispareau. Stiu un caz de la Botosani in care un patron a scos o gazeta doar ca sa ii dea o replica lui Florentin Florescu (n.red.: jurnalist, a lucrat impreuna cu Viorel Ilisoi la primul ziar democratic din Botosani, „Atitudinea”, in anii ’90). A scris un articol „Cutu-Cutu Florentin Florescu” si dupa aceea a inchis gazeta, isi facuse damblaua. 

Necazul este ca acum presa se face dupa alta ureche. Atunci, se facea dupa ureche pentru ca nu exista un sistem de continuitate. Noi, ziaristii care am inceput in ’90 sa mizgilim ziarul, nu aveam la cine sa ne raportam, ceea ce se facuse inaintea noastra nu era presa. Pina atunci citeam doar Clopotul (n.red.: ziar de propaganda in perioada comunista din Botosani) si Scinteia, unde vaca era cit elefantul, hectarul era cit domeniile coroanei de mare si griul cit harbuzul. Asta era presa. Din traditia aia nu se puteau naste peste noapte niste ziaristi adevarati. Nu aveai la ce sa te raportezi, nu aveam o generatie in fata noastra scolita pentru asta. Era acel sinistru institut, Stefan Gheorghiu, unde se facea propaganda, nu jurnalism. Se chema ea facultate, cumva de jurnalism, dar ei erau scoliti acolo pentru propaganda comunista. Asa ca noi am luat-o de la zero.

Acum, presa se face dupa alta ureche pentru ca nu mai este un domeniu unde ziaristii buni sa mai stea. Ziarele se inchid, jurnalistii buni au plecat spre alte slujbe si, in general, au ramas oamenii care accepta sa fie platiti prost si mai scriu si prost. Cei buni pleaca, cine accepta sa stea o face ori din eroism ori din lipsa de alternativa. Ce sa faci altceva, unde sa te duci? Scrii presa. Ambitiile acesteia nu prea au mai fost in ultimii ani legate de ideea de presa care are in ea macar un continut vag de civism, de responsabilitate. Sint niste idealuri pe care fiecare ziarist trebuie macar sa le miroase, daca nu chiar sa le pipaie si sa le tina strins. Nu faci presa doar de dragul de a spune tu ca s-au ciocnit doua masini. Undeva, in sufletul tau de ziarist, simti ca ai o misiune. Lucrul asta are o noblete, misiunea aceasta de a face ceva; au fost articole care au schimbat vieti de oameni, care au schimbat guverne. Simti ca in pixul tau sta o putere colosala. Ceva din dimensiunea asta de noblete a presei s-a pierdut si s-a transformat intr-o munca mecanica pentru ca presa si-a pierdut pe parcurs idealurile. Se face presa ca sa-l injuri pe ala, sa i-o tragi lui ala, sa iti aperi interesele economice din trustul sau. Nu se mai baga banii in personajul ala romantic, al nostru, de la inceput, care se strecura, facea investigatii, voia sa rastoarne lumea sau sa aduca binele cu lopata pe pamint. 

Eu nu cred ca va muri presa. Se transforma, se reasaza, lucrurile merg inainte.

Nu. E clar, noi sintem altii. Societatea asta e alta, iar presa ii raspunde nevoilor. Spre exemplu, societatea de atunci avea nevoie de pornografie, pentru ca se venea dupa o perioada de puritanism fals, cind in ziare aparea un alt tip de pornografie, a lui Ceausescu si Ceauseasca. Astfel, erau o multime de ziare, incepind cu Oblio, o revista oarecum literara, oarecum altcumva, ce publicau numai poze porno. Lumea era innebunita, nu mai vazuse asa ceva. Pentru acel moment, acel segment de presa raspundea unei nevoi a unei paturi din societate. Dupa aceea, lucrurile s-au mai linistit si presa, o vreme, s-a orientat spre misiunea ei de informare. Dar nu a avut intotdeauna rolul pur si nici intotdeauna nu a fost un amestec de presa pura cu interesele patronilor de presa si ale baronilor locali. Fiindca ea, incet-incet, a fost confiscata de niste indivizi. Daca ar exista o forma in care sa aiba alt sistem de finantare, sa fie facuta de niste oameni care cred in misiunea lor de a face presa ca marfa si de a oferi informatia ca atare si nu ca mijloc de a apasa pe niste butoane politice, atunci presa s-ar regasi. 

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

Nu o singura data, era prima data.

Da, asta era sistemul. In cazul despre care povestesc eu, primarul se astepta sa venim cu o Dacie. El stia ca la ziarist trebuie sa vii cu sarsanaua, sa-i umpli portbagajul. Asa se faceau lucrurile atunci. Doamne fereste sa vina un ziarist de la Bucuresti sau de la Botosani intr-un sat, intr-o comuna, si sa plece cu mina goala. Si noi ne-am dus cu o basculanta pentru ca asta aveam la indemina si omul s-a suparat. Dar, dupa aceea, pe oriunde ma duceam, oamenii sareau cu cadouasele. N-ai sa ma crezi, dar cind traiesti intr-o tara in care toata lumea n-are o ureche tie iti vine sa iti tai o ureche si sa ramii si tu intr-una. Asa faceau cei dinaintea noastra, iar noi am venit perfect in continuarea lor si am preluat aceleasi obiceiuri. Cu acelasi limboi de lemn, desi eram la un cenaclu, unde scriam si eu poezie si ma durea mina cind foloseam limboiul dar stiam ca, dom’le, asa se scrie presa. Auzisem eu cu urechea mea netaiata ca exista un stil jurnalistic si ca ala se regasea in jurnalele pe care le citeam eu. Astea erau scrise cu piciorul. Erau un fel de turn imens din care curgea rumegusul verbal si umplea ziarul. Si ma chinuiam sa scriu asa. In loc sa vorbesc firesc, cum eram invatat, sa scriu natural, ma chinuiam sa imit formulele alea absolut ilizibile si insuportabile. Pentru ca asa se face presa! Incet-incet mi-am dat seama ca nu asa se scrie si a invins bunul meu simt estetic: las-o dracu’ si scrie cum iti vine!

Si spaga era vazuta la fel. Noi consideram sau nu ca e firesc sa ia medicul si chelnerul spaga? Nu conteaza ce credem noi doi, dar mentalitatea generala e ca medicului trebuie sa ii dai spaga. Saracul are noua milioane de lei salariu, cum sa traiasca un medic dintr-un salariu mai mic decit un gunoier? Nu trebuie sa ii dai ceva acolo? Chiar daca nu iti cere. Sa fie omul multumit, opereaza mai bine, taie mai cu finete, nu cumva – Doamne fereste! – sa iti faca precum domnul Ciomu, sa iti taie bunatate de prelungire, ca te-a nenorocit pe viata. Atunci tu stai linistit ca medicul e atent la tine, doar i-ai dat ceva acolo, iar medicul e si el impacat ca si-a mai completat salariul. Asa se credea si atunci ca ziaristului trebuie sa ii mai dai ceva.

Spre exemplu, in ’90 nu stiam ca exista o cantina a saracilor. Mai citisem eu prinCharles Dickens, dar nu in Botosani. La noi nu putea sa existe o cantina a saracilor pentru ca nu existau saraci pe atunci, nu? Ei bine, am aflat ca exista si m-am dus si eu, din curiozitate, sa scriu un reportaj de la cantina de ajutor social. Cind am plecat de acolo, omul ala m-a umplut cu borcane cu gem, cu dulceata, cu de toate. Ii zic, „lasa-ma, dom’le, dar ce fac, iau de la saraci?” imi dezvoltasem si eu de acuma un fel de constiinta de haiduc. Iau, dar iau de la aia bogati. Si la care omul imi spune „lasa, dom’le, ca nu-i de la saraci, e de la stat”. Stai putin ca atunci se schimba situatia. Si m-am dus cu un sac, am umplut portbagajul, fiindca eu stateam undeva prin Botosani in chirie si faceam foamea; prindea bine niste orez. L-am luat. La ziar n-am venit cu constiinta mea de ziarist in brate, cind am inceput sa scriu. S-a format in timp, nu intr-un moment brusc, nu intr-o revelatie. A fost un proces. Incet-incet-incet. La un moment dat, m-am trezit ca raspund in fata unor principii cu care am inceput sa ma simt bine. Si daca le incalc... Dar nu aveam cum sa le mai incalc acum pentru ca intram intr-un conflict cu mine. Ca un credincios care repeta acelasi ritual si nu o sa faca el niciodata cruce cu mina stinga. Mi-am format niste principii si nu in mod voit. Hai, miine de la doispe si-un sfert sa ma apuc eu sa-mi fac niste principii. M-am trezit ca le am.

Tine de Dumnezeul presei. Daca as fi mers la alte ziare, in alte circumstante, probabil ca as fi fost un rechin de presa. S-a intimplat ca din ’91 m-am mutat de la Botosani la Iasi, iar aici am lucrat printre niste oameni grozavi care erau scriitori cu totii. Si, dintr-o data, din lada cu laturi si rumegus de la Botosani am sarit intr-un limbaj cu totul si cu totul nou pentru presa. Ei nu aveau handicapul meu. Ei scriau in ziar ca in carte si apropierea de ei m-a contaminat. Uite, presa se face si asa, nu doar ca la Clopot. Ei erau si niste oameni... Nu te asteptai sa-i vezi sa vina cu punga de brinza de pe teren. Si, incet-incet, in functie de oamenii pe linga care am fost, redactiile in care am lucrat, m-am cizelat. Te prinde risnita intre pietre si te cizeleaza intr-un fel. Te face mai rotund, mai plat, mai parfumat, mai uscat. Si te formezi in functie de mediul in care traiesti. Daca eram la o gazeta din Bacau care-l pupa in fund pe Sechelariu as fi fost un slujbas din ala pina a murit.

Trebuie sa te lipesti. Eu cred ca meseria de ziarist, ca si aceea de cizmar, se invata facind-o. Exista, si daca nu exista ar putea sa fie, numeroase teorii despre cum sa bati un cui in talpa. Dar pina nu il bati si pina nu simti cum se duce mina si cit e de greu ciocanul, cuiul ala intra cis. Si in presa e la fel. E bine sa fii posesorul tuturor teoriilor, pentru ca pe un fond teoretic se sedimenteaza mai bine straturile de experienta; eu am devenit abia la 30 de ani ziarist, dupa cel putin zece ani de orbecaiala prin presa. Insa trebuie sa te duci in redactii si trebuie sa te asezi pe linga oamenii de care ai nevoie. Dar asta lipseste. Pina acum citiva ani veneau niste tineri si faceau practica la Cotidianul, la Jurnalul, ii luam cu mine pe teren, dar de ani de zile nu a mai venit nimeni. Nu ca as avea eu ceva sa ii invat, dar exista obiceiul asta. Gindeste-te ca sint universitati particulare care au facultati de jurnalism de dimensiuni regimentale, scot incolonati cite 3000 de jurnalisti, aia nu fac practica, nu scriu nici macar niste procese verbale. Prin urmare aia nu sint ziaristi. Dar ei vin la usa ziarelor si sint angajati. Traduc stiri, se culca cu sefii. Nu stiu cita stiinta se face acum, dar multe facultati din Romania scot niste absolvente deosebit de frumoase. Si le vezi pe la televizor, gatite pe la conferintele de presa, pe la receptii, mincind delicat, asa, cite un fursec. Foarte frumoase fetele si razbat prin presa. Si ele sint platite si eu nu. 

Da. Mai mult decit atit. Am scris subiecte nu umflate, ci inventate total. De la zero. Una e sa iei realitatea si sa o deformezi, sa dai cu ciocanul in ea, sa o umfli mai tare intr-o parte sau in alta, dar eu am prins perioada in care se faceau subiecte din nimic. Nici nu exista ceea ce scriam eu in articol. Cu omul calcat de trei ori de acelasi tramvai pe acelasi picior, cu gaina cu pui vii. Le scriam din pix, ne trecea noua pasarica prin cap si pac o scriam si aparea in ziar. Am facut mai mult decit sa bombez, am inventat subiecte de la zero. Era o moda.

Da, a pornit de la Evenimentul Zilei, apoi am mai dat goange din astea si la National. Avantajul era ca personajul nu te putea da in judecata pentru ca nu exista. Era un exercitiu bun pentru un prozator, dar nu pentru un ziarist.

Daca lumea noastra s-ar restringe in spatele laptopului atunci jurnalistul se afla in centrul lumii despre care scrie. Sta in spatele laptopului si scrie. Asta e misiunea lui. Insa lumea nu e in spatele ecranului, ci se intinde de la ecran mai incolo. Trebuie sa te duci, sa te foiesti ca pestele in apa peste tot. Viata in spatele monitorului nu are palpit. Viata e acolo, trebuie sa te duci la ea sa o iei in dinti, o rastorni pe masa, o cracesti si o iei nevasta! O aduci intreaga si vie si miroase sau pute sau e parfumata, asa cum e ea.

Inca mai sint reporteri. Ziarele sint cele care nu mai sint interesate. Dar acum e un impas, sa-i zicem, economic, cind ziarele nu mai dau bani pentru reportaje. Eu am trei ani, din 2010, de cind am fost trimis ultima data de redactie pentru o documentare. Nu putem crede ca, pastrind scara, cum lumea nu se restringe toata in virful monitorului, nici tara nu se retringe toata in Bucuresti. Cum sa public articole intr-un ziar care se pretinde a fi national doar din capitala? Dar ala din Satu Mare, ala din Iasi unde se regaseste in ziar daca eu stau sa scriu din Berceni si din Militari? Nu ma duc nici macar pina in Buftea ca deja e un cost prea mare pentru redactie. Nu. Ziaristul trebuie sa se duca acolo unde se intimpla lucrurile. Si lucrurile nu se intimpla numai in Bucuresti, nu se intimpla numai in spatele monitorului.

Pai si despre reportaj se spune ca nu merita investit in el, ca dureaza prea mult timp documentarea, ca nu si-ar gasi public. Daca sint oameni care sustin ca nu mai exista piata pentru el, cine crezi ca il mai citeste astazi?

As simplifica lucrurile si as spune ca nu se citeste reportajul prost. Si ala are cititorul lui cum are si maneaua ascultatorii ei, dar reportajul bun se citeste. Sint cititori pentru asa ceva, se gasesc oameni, dar sa le dai si ce sa citeasca. Eu ma tem ca daca redactiile nu mai investesc in reportaj si nu mai este reconsiderata specia asta, intr-o perioada de sase-sapte ani nu va mai veni nimeni acolo sa faca. Dar asta este. Nu o sa mai vina bani din redactii. Bun. Ele sa isi faca interesele lor politice, economice, cu patronii lor din spate. O sa gasim solutii sa capatam finantarea asta din alte surse; din sponsorizari, de la fundatii, de la asociatii, de pe la oameni. Pentru ca pina acum nu s-a comunicat la nivelul asta intre producatorul de reportaj, redactie si cititor. Cititorul nu a fost pina acum calificat de redactie, apreciat, decit numeric, avem atitia cititori, atitea click-uri, aveam atitea abonamente. Dar stati putin! Reportajul, dincolo de stire, pe care poti sa o iei la kilogram, la cititor, la ce vrei tu, transmite o stare, un sentiment. Cititorul acela raspunde cumva. Trebuie sa comunici cu el. Nu scrii din cer asa si arunci niste texte deasupra cititorilor si astepti ca ei sa fie incintati ca le-ai dat tu binecuvintarea pe hirtie. Trebuie sa comunici, sa ii scrii lucruri care il intereseaza, pentru ca reportajul, mai mult decit celelalte specii jurnalistice, are o comunicare ca de la preot la enorias. Si noi trebuie sa trecem de bariera de hirtie care era inainte intre cititor si reporter. Rareori cititorul trimitea o scrisoare care, rareori, ajungea la autori si ala o citea si pa! Acuma tehnologia te lasa sa comunici direct, dar e o comunicare seaca. Click. Click. Click. Eu vreau sa rup ecranul monitorului, sa-l fac osmotic, sa treaca autorul spre cititor si invers. Ca daca autorul e abulic, scrie ce vrea el si nu raspunde cititorilor, presa moare. Daca cititorul sta cu gura cascata si tu nu ii dai ce vrea, la un moment dat inchide gura si nu mai vrea. Si iar se rupe contactul. 

Reporterul de presa scrisa este un anonim. E un paradox. Toata lumea il cunoaste, dar e un anonim. Nu identifici o figura, o replica de-a lui. Reporterul de presa scrisa a stat pina acum inchis. El va iesi si va capata recunoasterea in sensul propriu. Eu vreau sa merg cu cititorul meu de mina pe strada. Si el sa imi spuna ca ma doare asta, astalalta. Eu il tin de mina si ii simt pulsul si scriu exact despre lucrul asta. Mie asa, din Olimpul redactiei mele, mi se pare ca fac presa. Dar aia nu razbate nicaieri, dovada ca lumea nu cumpara ziare. Asta inseamna ca eu nu fac ceea ce trebuie. Daca imi trebuie piine ma duc sa cumpar, nu stau fara ea. Omul vrea reportaj, vine dupa el, dar trebuie sa i-l dai. Si sa fie bun! Ca daca piinea are soareci in ea, mori de foame si tot n-o maninci. 

Fiindca in literatura, autorul este Dumnezeu. El sta deasupra acolo, isi creeaza lumea cum vrea el, dupa regulile lui. O face si absurda si cum vrea el. isi creeaza personajele, stie ce e in mintea lor. Le pune gindurile in cap, le da fructele sa manince, le aduce animalele, le ia o coasta, mai face un personaj, ucide pe unul, invie pe altul. Face ce vrea, el e Dumnezeu. Reporterul insa e Iisus. E pe jumatate om, vine dintre oameni si scrie despre oamenii in mijlocul carora traieste. El nu naste oameni. Nu ii creeaza, umbla printre ei si ii intelege. E ca ei. Poate e blasfematoare comparatia, dar asa vad eu lucrurile.

Dar degeaba ai toate calitatile astea de bun reporter daca nu le exersezi. Atunci nu iti folosesc la nimic, se atrofiaza, mor in tine. Pentru ca, pina la urma, reportajul se va dezvolta separat de presa. Imagineaza-ti o calota imensa glaciara din care se rupe un ghetar imens si pluteste independent. Daca presa noastra nu si-l asuma si nu investeste in el, il tot marginalizeaza, el se va rupe, va gasi alte mijloace de subzistenta. El si asa e intre presa si literatura. Aud discutii ca reportajul literar il faceau doar reporteri ca Geo Bogza. Dar reportajul daca nu e literar e o stire, e o dare de seama. Daca reportajul ar fi un gen fix cu reguli batute in cuie am scrie toti la fel. Respectam regulile si scoatem acelasi produs. Facem cremvursti de aceeasi dimensiune. Reportajul insa iti lasa libertate, creativitate. Eu am facut reportaj sub forma de convorbiri telefonice interceptate, numai din indicatii regizorale, cum da autorul dramaturg intr-o piesa de teatru. Tot ce mi-a trecut prin cap am aplicat si le-am fortat mina sa ma lase sa fac asta. Am facut o data, de doua ori, pina au zis „ba, asta-i nebun, lasa-l sa faca cum vrea”. Mi-au taiat din salariu 10%, 20%, 30%. In ziua in care am luat premiul Clubului Roman de Presa imi taiase 20% din salariu ca nu am facut nu stiu ce. Dar eu nu vreau sa fac chestia aia, eu vreau sa scriu reportaj. Daca nu vrei sa scriu reportaj, da-ma afara. M-au dat afara, a doua zi m-au luat inapoi. Spuneai de Dumnezeu. Cred ca e nevoie de o morala. Sa se duca ziaristul sa se spovedeasca la popa, la modul figurat. Popa poate sa fie el insusi. E un examen de constiinta pe care trebuie sa ti-l faci mereu. Atunci cind te simti tu bine, scrii mai bine, esti mai impacat si n-ai ce ascunde.

Eu m-am incapatinat, am facut si foamea, am suferit enorm ca ziarist. Si acum am o singura pereche de pantaloni, asta de pe mine. Dar nu pot sa nu fac lucrul asta. Mi-a placut. Dar poate l-am facut si din disperarea ca nu stiu sa fac altceva. Daca am stiut, nu mai stiu. Eu vreau sa traiesc din reportaj. Dar oricum, traiesc mizerabil. A ajuns problema daca sa-mi iau apa Borsec sau Izvorul Minunilor. Calculez lucrurile si la 25 de bani diferenta. Dar daca gasesc fie si apa de robinet sa beau sau apa de ploaie, si dupa aia sa ma duc sa scriu reportajul, beau apa din piriu. Bag botul ca boul acolo, ma adap si merg mai departe. Imi place sa fac asta, chiar daca e un chin sa scriu. Stau in cap, ma dau cu capul de pereti, nu-mi iese, ma blochez la un cuvint. Am vazut pe altii care scriu pe bucati si le asambleaza. Eu daca am ajuns la jumatatea frazei nu pot sa trec mai departe pina nu am pus punct la fraza aia. Stau si ore intregi, tot ma pling, de ce Doamne m-ai pus sa scriu rahatul asta? Sa nu vad pe nimeni in casa! Si cind l-am terminat, cind vine unul si-mi da un like, sau cind ma suna cineva si-mi spune „ba, dar ce misto e”, pai nu mai imi trebuie nici mincare trei zile, fac ceva pe salariul lor. E o satisfactie enorma, poate sa te tina in viata. Nu stiu daca altii au trairile astea, dar eu ma hranesc fizic din chestia asta. Asta ii spuneam si lui Cristian Grosu care tot imi taia din salariu. Era redactor-sef la Cotidianul si capatase un obicei acolo, cum ma prindea tot ciupea de colo-colo. Dar de ce? Ca nu veneam la redactie. Bai, viata e in alta parte, din redactie mai incolo. De ce sa stau aici, doar sint reporter! Si incet-incet l-am dezvatat, ca el voia sa semnez condica. Si am scris la un moment dat un reportaj despre testerii care stau la o firma de jocuri. Era pentru prima oara cind scria cineva despre ei si luasem nu stiu ce premiu. Si mi-a spus atunci ca pentru asta nu ma mai da afara, ca voia. I-am zis atunci, bai Cristi, tu lucrezi cu noi ca si cum ai lucra cu niste soldati. Noi nu sintem soldati. Tu nu stii ca un reporter scrie cu suflet? Trebuie sa scrii despre o baba. Daca tu nu simti un freamat in inima ta nu iti iese, cititorul nu simte nimic din vibratia aia. Reporterii astia sint niste oameni mai deosebiti si tu lucrezi cu ei ca la armata, tai din pix, ii incolonezi si ii trimiti la condica. Tu nu stii ce inseamna sa-l mingii pe cap pe-un jurnalist. Fac ceva pe 10% ai tai ca mi-i dai sau nu mi-i dai. Dar o vorba buna conteaza enorm.

Pentru ca reporterii care scriu reportaj nu sint masini. Am vazut zilele trecute o stire cu o formatie de roboti care cinta muzica. Unul la chitara cu 16 degete, unul cu patru miini la tobe, le bagau programul si cintau exact ca Pink Floyd. Executanti, ei nu creau o melodie. Autorul de reportaj nu e robotul ala cu 16 degete. E albina care culege polenul, il inghite si regurgiteaza miere. Se duce, maninca realitate si daca secretiile nu sint alea potrivite, mierea iese amara. Sstia nu inteleg lucrurile astea. Ca mierea iese mai alba, mai galbena, mai dulce, mai amara sau mai apoasa. Reporterii sint individulitati cu sensibilitatile lor si cu orgoliile lor.

Am scris la Jurnalul cind avea 450.000 de exemplare. Dar nu aveam nici un cititor in Noua Zeelanda. Si acum am vreo sase, care tot intra pe blog, mai vorbesc cu ei, sint romani care s-au stabilit acolo. Cind imi da raportul Google, vad ca am 2000 de cititori in toata America, in toate statele. Presa tiparita nu facea asta. Aveai cititorii tai, citiva in Mehedinti, citiva abonati, citiva de la taraba. Acuma scrii pe online din Cucuieti si citeste ala din Australia. Lasa ca e mai bine online. Se duce informatia mai repede, probabil ca si mai ieftin, s-ar putea chiar si mai ecologic. Presa scrisa? Las-o sa moara, oricum ne-am batut joc de ea. Daca e sa moara va muri peste tot in lume, daca nu moare in lume nu va muri nici la noi. Daca moare peste tot, la noi va muri mai repede. Ne-am cam sters la fund cu hirtia ziarului, incepind de la articolele inventate, cele comandate, campaniile.

Dar presa va fi, nu are cum sa nu fie. Daca nu, reinventam Scinteia, editor Guvernul, adevarul va fi absolut, oficial, unic si gata. Dar nu va mai fi asa niciodata. Atita timp cit mai avem macar un simulacru de democratie eu zic ca se poate face presa si se poate trai din asta, dar trebuie sa pui suflet. Pentru ca presa nu e productie de caramizi. Nu apesi pe buton si o masina le scoate la gramada. Presa lucreaza cu oameni.