© dr. Catalin Fudulu, AFIAP

Asa cum imi place mie sa spun, sunt un slujbas al Muzeului Unirii, sunt un om credincios perioadei domniei lui Alexandru Ioan Cuza si a Principesei Elena Doamna. Lucrez in acest muzeu cu drag, raspund de patrimoniul acestui muzeu, dar coordonez si conditiile privind starea de sanatate a patrimoniului pentru Muzeul „Mihail Kogalniceanu”, pentru Muzeul de la Ruginoasa si pentru Muzeul de Istorie al Moldovei din cadrul Complexului National Moldova Iasi. Imi este drag acest muzeu, cum draga imi este viata. Mi-am contopit viata si activitatea mea cu activitatea acestui muzeu. Mai multe ore imi petrec aici decat acasa si poate ca viata mi-a confirmat ca patrimoniul muzeului si monumentele in general iti dau o satisfactie aparte, o multumire, o implinire. Iar cand tu, prin ceea ce faci, reusesti la randul tau sa le slujesti cu credinta, ele supravietuiesc. Si asa cum spunea si Sacerdoteanu „raman cele mai frumoase podoabe care infrumuseteaza Pamantul”. Ori eu asta as vrea sa fac, atat cat mai pot, sa salvez aceste podoabe si sa pun umarul ca ele sa-si capete frumusetea lor, iar trecatorii sa se poata bucura de ele. 

_______________________________________________________________

Pentru mine singuratatea este un mare chin. Eu trebuie sa vorbesc, sa am in jur oameni. Trebuie sa am parteneri de discutie, sa am parteneri de competitie. 

____________________________________________________________________

Cred ca din copilarie. Iar faptul ca prin profesia mea m-am aflat intotdeauna printre cadre didactice, ca m-am uitat cu sfintenie catre ei, a format in mine o stare: nu pot sa fiu singura. Pentru mine singuratatea este un mare chin. Eu trebuie sa vorbesc, sa am in jur oameni. Trebuie sa am parteneri de discutie, de competitie. Nu-mi place sa zic „eu sunt cea mai buna, uite ce teribila sunt”. Mereu ma uit in jurul meu si incerc sa ma perfectionez pentru ca aceasta competitie sa fie intr-adevar una cinstita, dar cinstita cu mine in primul rand. Apoi cand am venit in Iasi, un copil la 14 ani, am avut norocul sa intru sub aripa unor profesori care m-au impins intr-o oarecare masura, figurativ vorbind, spre oameni celebri ai vremurilor respective. Spre un academician – Constantin Ciopraga – spre un Alexandru Husar, spre poetii care erau atunci, oameni care mi-au insuflat mie, copilul de atunci, aceasta dragoste de frumos, de istorie, de arta. Crezul meu este ca pe acest pamant cel mai frumos e omul. Ca omul are calitati frumoase, important e ca tu sa stii sa i le descoperi. Sa nu te lasi la prima vedere, sa nu te lasi la prima discutie, sa incerci, chiar daca initial iti lasa poate o alta impresie, sa poti sa ai capacitatea sa-l patrunzi acolo in interiorul lui si sa-i descoperi frumosul. Unii imi spun, „te-ai casatorit cu Iasul, te-ai casatorit cu Muzeul, te-ai casatorit cu monumentele”. Intr-adevar, m-am legat sufleteste, nu stiu cum as putea trai fara ele. M-am legat sufleteste si intotdeauna cand trebuie sa conduc un grup, fie ca e de copii, fie ca e de oameni maturi, de oameni poate fara studii academice, stiu sa ma pliez si sa le vorbesc cu acelasi drag tuturor, in asa fel incat, atunci cand el iese pe poarta, sa simta ca a fost intr-un muzeu, ca a fost in resedinta domnitorului Cuza, cine a fost domnitorul Al. I. Cuza, ce reforme s-au realizat atunci si cum s-a schimbat soarta Romaniei odata cu domnia lui. Dialogul acesta cu publicul este minunat.

© dr. Catalin Fudulu, AFIAP

Sunt istoric si specialist in conservarea, valorificarea patrimoniului si specialist in cercetarea monumentelor istorice. Am cautat sa ma perfectionez. La venirea mea in muzeu, doamna care lucra aici – doamna Maria Voicu careia ii sunt recunoscatoare pentru felul cum m-a format – tinea cheile sub brat, le proteja si m-am uitat asa – si-am spus ”ei, Doamne, chiar asa!”. Dar cand mi-a predat mie patrimoniul de aici, spunandu-mi ca m-a ales pe mine dupa destui ani de cercetare si de colaborare cu diferite persoane, gandidu-se ca trebuie sa lase in urma ei un om, m-am gandit ce inseamna cuvantul "om". Nu stiu la ce s-a referit domnia sa, dar pentru mine a insemnat foarte mult. De la domnia sa am invatat extraordinar de mult. In primul rand ea mi-a spus ”nu stiu cat de bine le-am tinut aceste obiecte, dar sunt toate si se afla in perfecta stare”. Era o misie pe care eu am preluat-o de la ea si am obligatia sa o duc mai departe. Puteam sa trec pe alte functii, sa fac altceva, dar mie mi-e drag patrimoniul. Stiti ce sentiment ai atunci cand atingi o piesa originala care a apartinut unei mari personalitati? E un mare privilegiu! Dar este si o mare obligatie. 

© dr. Catalin Fudulu, AFIAP

Primul meu model a fost invatatoarea mea: doamna Nistorica. Si n-am sa uit niciodata ca ii eram tare draga si ma chema mereu la ea sub pretextul de a-i aduce o galeata cu apa. Cand deschidea usa, casa aceea mirosea a bomboane si a mar ionatan. Iar ea era o persoana calda, cu aplecare spre noi, spre a ne invata si, totodata, mandra cu noi, cei care eram elevi buni. A venit apoi in sat o doamna profesoara de romana care mi-a dat poate primul roman si care mi-a spus ca cel mai important este sa citesti, sa citesti mult. Ma controla si vedea daca intr-adevar am citit. Purta cu mine dialoguri pe subiectul romanelor respective, evident pentru varsta mea, din clasa a V-a si pana in clasa a VII-a, pentru ca dupa aceea s-a schimbat si a venit o alta doamna profesor pe care am privit-o tot cu admiratie. Va spun toate astea pentru ca primii nostri profesori ne pot marca drumul in viata. Aceste evenimente din copilarie s-au materializat apoi cand am venit la Iasi. Aici am cunoscut membrii cenaclurilor din oras, am cunoscut marile personalitati ale Iasului, am participat la lansari de carte, la expozitii. Toate astea m-au slefuit, mi-au slefuit sufletul si nu pot decat sa le multumesc. Ii multumesc doamnei Irimia Ioana, care a fost prima mea profesoara, apoi doamnei Husar. Am avut si alti profesori aici in Iasi care mi-au insuflat aceasta dragoste fata de frumos, de arta, de literatura. Apoi a fost partea de istorie cand am cunoscut-o pe doamna Voicu. Mai tarziu domnisoara Virginia Isac m-a invatat ce inseamna taina arhivei, ce inseamna cercetarea. Intotdeauna imi spunea „orice fraza o scrii sa ai ca suport documentul, niciodata sa nu-ti permiti sa spui ceva care este din fantezia cuiva luata, la baza si in tot ceea ce faci sa pui cercetarea si documentul pe primul plan”. Am si urmat acest sfat. La un moment dat imi era si teama sa pun ceva pe hartie spunandu-mi „cred ca n-am vazut suficient, cred ca n-am cercetat suficient, cred ca n-am vazut toate dosarele”. Dar, dupa aceea, evident ca iti intra in rutina. Mai tarziu vine colaborarea cu cei din Complexul Muzeal, colaborarea cu persoane care si-au dedicat la randul lor viata monumentelor istorice. 

Cand am inceput noi simpozionul cu restaurarea monumentelor, cand Muzeul a intrat in restaurare si nu stiam ce inseamna a restaura un monument, am pus mana si am invatat, am citit, am studiat. Si acum la randul meu imi place sa spun tuturor „ce bine este ca atunci cand un monument este propus sa intre in restaurare sa se epuizeze toate – toate sursele de cercetare, sa te duci peste tot si abia cand spui domnule, cred ca nu mai e nimic, am vazut tot ce se poate vedea”, ei abia de atunci sa inceapa o restaurare si atunci monumentul isi va capata infatisarea cat mai aproape de realitate, de forma in care el a fost construit. Eu nu as vrea sa gresesc cu nimic, cred ca am numit prea putine persoane, dar eu am invatat de la toata lumea. Mi-a dat Dumnezeu aceasta capacitate de a invata, de a invata mereu, de a privi oamenii si de a le vedea calitatile acelea frumoase si de a invata ceva de la ei. 

Depinde cui ne adresam. Insa, acum, dupa oarecare experienta in strainatate, cred ca trebuie sa iesim mai mult in public si sa atragem publicul prin manifestari care sunt si accesibile. Avand in vedere momentele prin care trecem, cred ca este timpul sa aducem oamenii langa noi, sa-i facem pe ei, cetatenii urbei, sa indrageasca monumentul respectiv, muzeul respectiv. Cand apari si cand il rogi sa vina la o manifestare, el stie ca vine la un lucru serios, ca nu-si pierde timpul, ca invata ceva, ca preia ceva de acolo. Ma refer la foarte multe expozitii, sa le spui povestea lor si sa-i faci pe oameni sa inteleaga tema acelei expozitii, foarte multe colocvii in care sa nu mai fie doar cativa oameni care vor prezenta cateva comunicari ci sa incerci si un dialog cu sala. Au fost cateva colocvii extraordinare realizate cu domnul profesor universitar Mihai Cojocaru, de genul acesta. Ei, astea sunt manifestarile de care oamenii au nevoie. Si, de asemenea, manifestari prin care chiar publicul sa se simta important, sa se simta atras si sa stie ca si el la randul lui a contribuit la desfasurarea corecta a acelei manifestari; ca prin faptul ca el a fost prezent iata ridica si Iasul. Ceilalti trebuie sa vada ca Iasul este un oras in care toti ies si participa la actele de cultura.

_______________________________________________________________

Sunt constienta ca si de aici incolo am foarte mult de citit si foarte mult de studiat. 

____________________________________________________________________

© dr. Catalin Fudulu, AFIAP

Nu director, ci coordonator al Muzeului. Cred ca munca mea m-a recomandat. La venirea mea in acest muzeu, erau niste ferestre care abia se tineau, o usa care numai nu cadea, un frig infiorator, nu era caldura in aceasta cladire de vreo 3 ani de zile, mucegaiul era la el acasa peste tot, conditii grele de tot. Asta nu m-a impiedicat ca impreuna cu doamna care m-a primit aici sa spalam pe jos, sa spalam peretii, sa facem, impreuna cu biologul din cadrul Palatului Culturii, cu doamna Mariana Mustata, solutii speciale de inlaturare de pe documente, de pe carti a acestor sporuri de mucegai. La vremea aceea nu erau cum sunt acum atatea masini ca sa raschetezi, sa cureti, sa stergi, sa speli, nici pe departe. Impreuna cu personalul de atunci am frecat pe jos cu sticla, in genunchi, dupa care am spalat cu Petroxin si am lustruit cu ceara muiata cu Petroxin. S-a schimbat intr-un fel tot aerul, toata atmosfera si a inceput o alta epoca a Muzeului Unirii. Am avut si norocul ca s-a angajat un domn harnic. El venise pe post de paznic, dar lucrase foarte mult in strainatate si cand a vazut cum arata usile a spus „Doamna Ichim, dumneavoastra aduceti-mi vopsea alba si bronz tipografic ca eu nu o sa va vina a crede ce am sa reusesc sa fac”. Stapanea arta de a combina bronzul tipografic cu galbenus de ou si a reda imitatia de foita. Dupa cele 8 ore, dupa ce se inchidea muzeul, acest domn a pus umarul si el sa schimbam fata muzeului. Am gasit aici niste doamne minunate, fara prea multa carte, dar care iubeau foarte mult muzeul si patrimoniul. Era o competitie intre ele care sali sa straluceasca mai tare. Le vedeam cum treceau una prin spatiul de supraveghere al celeilalte si daca una facea ceva mai mult imediat se ducea si cealalata si isi verifica sectorul. Apoi nivelul activitatilor stiintifce care au inceput sa se desfasoare aici, faptul ca au inceput sa vina academicieni. Un prieten al nostru, am putea spune, a fost domnul academician Gheorghe Platon. Avem si o colaborare foarte stransa cu distinsii cercetatori de la Institutul A. D. Xenopol. Toate astea spun eu ca au cantarit destul de mult in activitatea mea. Nu mai spun de perfectionarea continua. Nu am spus ”am ajuns la acest nivel si de aici incolo stiu tot”. Nu, sunt constienta ca si de aici incolo am foarte mult de citit si foarte mult de studiat. 

Nu. Conservator am venit de la inceput. Si am facut studii la Bucuresti de perfectionare, dupa aceea am facut Facultatea de Istorie la Bucuresti. Sunt foarte fericita sa spun ca licenta am avut-o la academicianul Dan Berindei pe care l-am stimat si-l stimez foarte mult. Apoi doctorat, iar tema - am zis ca sa raman in acelasi domeniu - a fost Ocrotirea si valorificarea patrimoniului in perioada domniei lui Cuza. O tema neabordata pana la aceasta data, nebatatorita, dar asta m-a determinat sa patrund mai mult si sa cercetez mai mult si sa scoromonesc mai mult. 

Nu sunt un om egoist. As vrea sa ma considere toata lumea un om drept. Nu este o competitie intre Palatul Marilor Uniri si Palatul Culturii. Adica Muzeul Unirii, considerat frumos Palatul Marilor Uniri, si Palatul Culturii de astazi, cladirea fostului Palat de Administratie si Justitie. Dar daca Palatul Culturii arata frumos pentru ca are o frumoasa arhitectura, aici, in acest Muzeu, in acest Palat s-au scris cele mai frumoase pagini de istorie. Constructia incepe in 1806 – 1811. Cel mai important a fost Mihalache Cantacuzino Pascanu, el favorizeaza prima intrunire a unionistilor in cladirea Muzeului. Apoi, aici avea resedinta domnitorul Al. I. Cuza. Aici si-au purtat pasii personalitatile acelor vremuri care au contribuit atat de mult la infaptuirea reformelor si la realizarea dorintelor divanurilor domnesti din Moldova si Tara Romaneasca. Apoi a fost cartier regal si resedinta pentru Regele Ferdinand. Regele Ferdinand putea sa-si aleaga orice palat din Iasi, dar l-a preferat pe acesta spunand ca „daca lui Al. I. Cuza i-a purtat noroc pentru realizarea Unirii Mici, precis ii va purta si lui noroc pentru realizarea Unirii Mari”, practic pentru revenirea in granitele firesti ale statului roman. Dupa aceea, Nicolae Iorga a infiintat primul muzeu in 1938. Foarte putina lume stie ca Nicolae Iorga a iubit extraordinar de mult acest Palat, spunand, de altfel, ca „este un  templu unde toti romanii ar trebui sa vina si sa inchine ca la o Mecca”. La inceput doar la parter a infiintat Liga culturala pentru unitatea tuturor romanilor cu o tipografie si cu o librarie. Dar, vizitand si vazand cum s-a instalat Liga, a observat spatiile de sus si intr-o conferinta tinuta la Teatrul National a spus ca „nu se poate ca in plin centru al Iasului, intr-o cladire care are in zidurile sale atata istorie sa nu fie un muzeu national”. Si atunci el a infiintat muzeul care va purta numele de Muzeul Cuza Voda sub directia Comisiunii Monumentelor Istorice, unde era presedinte. Cel de-Al Doilea Razboi Mondial face sa se intrerupa activitatea acestui muzeu, dar au fost persoane de suflet, si ma refer la Rudolf Sutu cel care a fost primul director al Muzeului Cuza Voda, apoi la Gheorghe Ungureanu care a fost director al Arhivelor Statului Iasi, cei care au stiut sa protejeze si sa puna la adapost patrimoniul adunat de Rudolf Sutu si patrimoniul care a fost adus de la Bucuresti pentru primul Muzeu. Cladirea a fost puternic bombardata si a stat asa pana in 1954 cand intra intr-un proces amplu de restaurare, cand nu va mai fi redata aripa care a fost adaugata de Ecaterina Ghica, arhitectul Stefan Basca considerand ca e bine sa se pastreze doar prima forma, cea originala a cladirii. Se va restaura din 1954 pana in 1957. Dupa care, domnul Florea care va fi director al acestui muzeu si domnul Condurache cel care ne-a reprezentat la UNESCO, incep o campanie de a aduna obiecte cu referire directa la domnia lui Cuza, la AL. I. Cuza si la perioada respectiva si se va redeschide ca Muzeu pe 23 ianuarie 1959, deci la 100 de ani dupa unirea principatelor. Sub organizarea respectiva va functiona pana in 1997 cand intra intr-un alt proces de restaurare. Eu am stat aici in santier, nu am plecat o zi. Toti peretii care au fost reziditi unul cate unul poarta in ei chiar si o particia din sufletul celor care au lucrat aici. Impreuna cu ei, cu arhitectul, cu inginerul de structura, cu trustul de constructie am reusit sa redam acest monument frumos pentru Iasi si pentru tara. Fiindca de oriunde vin, romanii sunt foarte mandri ca in tara lor exista un asemenea muzeu.

Sunt cateva proiecte care in primul rand mie imi sunt foarte dragi. Sunt evenimentele de la 24 ianuarie, in fiecare an, evenimente la care incercam sa tot aducem cate ceva nou. Astfel, am reusit sa facem o copie a uniformei domnitorului Al. I. Cuza, am adus obiecte originale Cuza, am facut sa fluture pe catarg primul steag si sa-l avem si in interior, am organizat colocvii, conferinte cu acest prilej. De cativa ani se desfasoara si un colocviu dedicat Principesei Elena Doamna, un colocviu absolut necesar pentru ca a fost o mare doamna a romanilor si trebuie sa o asezam in locul pe care bine il merita. Apoi avem acest simpozion de 15 ani, simpozionul Monumentul – traditie si viitor, care aduna specialisti din toate domeniile de activitate (ingineri, arhitecti, istorici de arta, arheologi, conservatori, restauratori). Consider ca dupa 15 ani avem aceasta bucurie, ca intr-adevar s-a inteles menirea fiecaruia, ca toti sunt importanti si fara conlucrare un monument nu poate sa fie restaurat. Noi gazduim activitatile noastre proprii, dar si a tuturor celor care doresc sa-si desfasoare o activitate aici, indiferent de domeniul de activitate. Un muzeu care nu are larg deschise portile pentru tot genul de manifestari, bineinteles manifestari stiintifice, este un muzeu mort. Nu mai este vremea in care sa stai si sa te multumesti ca a mai trecut o zi, ca daca a venit un vizitator e foarte bine, daca nu e la fel de bine. Am reusit sa fim cunoscuti, chiar si in strainatate, tocmai pentru faptul ca noi am avut intotdeauna poarta deschisa, cum spun eu, ne-am pus in slujba celor care au dorit si au vrut sa realizeze o manifestare frumoasa. 

Exact. Cand am improvizat pentru prima data aici pe Lapusneanu un ecran, cu mijloacele pe care le aveam, l-am dat pe Pavarotti. Stiti ca treceau tinerii, se opreau si spuneau „vezi ca se poate si la noi?”. Astea iti dau tie curaj si parca mai multa forta sa ai tarie si sa razbati. Si iti vin 10, 50 la inceput. Dupa aia vin 100, ii scoti in strada.

Este o idee a Consiliului Europei si este o idee de salutat pentru ca este peste tot in Europa. In noaptea aceea muzeele sunt deschise, dar eu am constatat ca noaptea nu trebuie sa fie doar o data pe an. Ea se poate repeta. Bine, este perioada grea pe care o parcurgem, ne confruntam cu probleme si cu lipsa de personal, insa bine ar fi ca in vacantele elevilor muzeele sa fie deschise pana seara. Cei mai multi au program de dimineata de la 8 pana la 17 cand noi inchidem muzeul. Dar, pentru anumite perioade, cred ca acesta ar trebui prelungit, in asa fel, incat sa-i atragi pe oameni. 

Da, in perioada concediilor, dar si in celelalte perioade muzeul nostru este vizitat. Si poate tocmai pentru ca noi am fost deschisi, chiar daca nu am avut suficienti bani pentru a investi in publicitate. Lucrul acesta ma doare, fiindca as vrea foarte mult sa avem si noi pliante la toate punctele turistice, la toate hotelurile, la toate pensiunile, sa avem chiar pe strada puncte de difuzare.

_______________________________________________________________

Sa fim constienti ca norul trece, sa fim constienti ca o furtuna va trece si ea, ca lasa urme ce e drept, dar ca noi aici am fost, aici suntem si aici trebuie sa ramanem. Sa ramanem pentru generatiile trecute, pentru generatiile actuale si mai ales avem o obligatie extraordinara pentru generatiile care vin.

_______________________________________________________________

Eu consider ca am o relatie buna cu mass-media locala si chiar centrala. Cred ca am stiut sa le raspund la toate intrebarile si am stiut sa ne facem, poate, uneori, servicii reciproce. Muzeul Unirii a gazduit de nenumarate ori activitati ale Radioului, ale Televiziunii, ale altor trusturi de presa. De asemmenea, atunci cand am rugat si cand a fost o manifestare deosebita au venit. Mass-media ieseana a inteles ca, atunci cand Muzeul Unirii organizeaza o activitate, aceasta este o activitate frumoasa, care se bucura de public si care este de o anumita tinuta. Asta nu inseamna ca sunt prezenti chiar intotdeauna, mai sunt si schiopatari in relatia noastra, mai sunt si momente in care parca inghiti acolo un „of!”, poate chiar stergi o lacrima de ciuda ca nu au venit. Eu am spus intotdeauna: relatia muzeu – mass media trebuie sa fie foarte stransa. Munca noastra daca nu este mediatizata este ceva mort. Eu m-am dus in marea majoritate a oraselor tarii. Peste tot gasesti oameni care au studiat la Iasi, peste tot gasesti oameni carora le-a ramas o nostalgie in suflet pentru Iasi. Noi am vrea sa incercam ca radacinile astea sa intre mai adanc, sa-si gaseasca locul undeva in adancimea si in profunzimea constiintei fiecaruia dintre noi. Fiindca sunt nori, e vant, e furtuna cateodata, privim la ce se intampla in jurul nostru in aceasta lume, dar nu trebuie sa ne dezradacineze nimic, absolut nimic. Sa fim constienti ca norul trece, sa fim constienti ca o furtuna va trece si ea, ca lasa urme ce e drept, dar ca noi aici am fost, aici suntem si aici trebuie sa ramanem. Sa ramanem pentru generatiile trecute, pentru generatiile actuale si mai ales avem o obligatie extraordinara pentru generatiile care vin. Pentru ca, pe un copil caruia nu i se spune, nu-l poti condamna. Ca sa pretuiasca trebuie sa stie si sa fie constient.

_______________________________________________________________

Un muzeu viu este un muzeu care are in permanenta activitate si care in permanenta este in dialog cu personalitatile, cu publicul.

_______________________________________________________________

_______________________________________________________________

Imi doresc langa mine oameni sinceri, devotati si curati. 

_______________________________________________________________

Ma bucura ca mi-am realizat visul, acela de a fi muzeul deschis, de a arata asa cum este astazi, ma bucura ca prin activitatea mea am reusit sa intru in contact cu oameni deosebiti, ca viata a fost atat de darnica cu mine, ca Dumnezeu mi-a dat acest mare noroc, sa lucrez intr-o institutie unde am avut privilegiul sa cunosc foarte multe personalitati, foarte multi oameni. Uneori stau seara si ma gandesc ce om fericit sunt. Ce bucurii pot eu trai. Aici ma simt implinita. Nu pun, insa, in discutie familia, care la fel mi-a adus foarte multe bucurii si satisfactii. Intr-un oarecare fel m-am realizat. In familie totul este foarte bine, iar in viata am reusit sa realizez lucruri pe care mi le-am dorit. Mai am cate ceva... consider ca povestea restaurarii acestui monument trebuie scrisa si lasata, sa se stie. Povestea unor obiecte de patrimoniu trebuie sa fie cunoscuta si de alte generatii care vor veni. Mai am multe de spus. Daca m-ati intrebat ce ma intristeaza... la orice neimplinire consider ca undeva poate este si o vina a mea, poate nu n-am stiut eu sa pun bine problema sau nu am stiut sa ma fac bine inteleasa. Mi-as dori mult sa-mi gasesc in permanenta parteneri in desfasurarea activitatilor care sa aiba acelasi sentiment al obligatiei si al satisfactiei ca ramane ceva dupa. Imi doresc langa mine oameni sinceri, devotati si curati. 

_______________________________________________________________

Cu orice casa, cu orice cladire care se darama parca moare in mine ceva. Moare in mine, sunt si eu un om trecator, dar moare din istoria acestui oras, moare din identitatea noastra nationala. 

_______________________________________________________________

Nu as schimba nimic din viata mea. Nu am fost un om care sa spuna „uite vreau functia aia” sau „vreau tronul nu stiu care”. Munca mea ma recomanda si cred ca asta m-a facut sa nu am timp de alte lucuri, ci sa ma gandesc mereu, sa ma perfectionez. Poate as schimba ceva asa... dar alea au ramas in urma, in negura vremurilor. Am avut o bunica inteleapta care mereu imi spunea ca „ce ti-e scris in frunte ti-e pus”. Ei, ce mi-a fost scris, mi-a fost pus in frunte. Si daca mi-a fost pus in frunte si am o cruce in spate, o duc cu demnitate. Poate ca mi-as reprosa ca nu am facut suficient, poate mi-as reprosa ca n-am facut totul chiar foarte bine, poate ca puteam sa fac mai mult. Dar, am incercat oriunde m-am dus sa sfintesc locul respectiv, sa-i cinstesc pe oamenii care m-au primit in randurile lor. Fata de acei oameni intotdeauna m-am simtit obligata sa fiu demna si sa fac lucruri frumoase si trainice.