În peisajul plasticii noastre, atât de ipocrită uneori și de vândută modei, contorsionată cu sau fără vocație, Baba configurează răbdător, în ciuda îndelungatei exersări și treceri prin toate nuanțele negrului, o oază luminoasă, liniștită, statornică. Paradoxul este aparent și trebuie explicat.
Când totul explodează, este supus metamorfozei, transgresiunii fără de limită, fără de țărm ferm, Baba ne reamintește, cu calmă înțelepciune, ordinea nobilei monotonii; comprimarea vastă a timpului se iluzionează cu îndepărtarea lui; trăim o singură experiență capitală: condiția umană și-a atins apogeul – ea trebuie adusă mereu în discuție, împinsă permanent în primul plan, susținută cu discreție tenace.
Nu e vorba de o școală, de un curent sau altul, fie el cel mai înalt cotat în conștiințe, ci de înseși formele de supraviețuire a artei dintotdeauna; sunt certificate manifestările stabile, liniile de forță niciodată dezmințite din compoziții, portrete, naturi moarte, viabile în planul oricărei posibile derute, singurele capabile, prin temeinică verificare, să exprime totalitatea, conștiința de sine revelată; păstrător de austere privilegii, evoluând în adâncime insesizabil, mereu încă în continuitatea valorilor fundamentale, unde pașii, câți vor mai fi de făcut, se fac lent, chinuitor de mărunți, Baba reînvie demnitatea rațiunii în artă, recunoscând-o în tot ce este înaltă ținută artistică dar și fecundă, pururi trează dispoziție etică.
Antrenat în această exegeză, având în vedere obiectivul numelui propus, aș putea conchide despre Baba: este un clasic târziu, un neoclasic; fructificator inspirat al acestor orientări. Să lăsăm însă etichetările în seama altora. Preocuparea noastră se limitează, în cazul artei majore, să-i trezească încă o dată, prin cuvânt, farmecul peren, să încerce câteva posibile trimiteri, de situare a operei într-un context mai larg.
Vorbind despre Eminescu, Blaga sublinia la marele poet național o anume atmosferă voievodală, organic infiltrată în majoritatea poeziilor. Din tablourile lui Baba, dincolo de motivația expresă, se ridică și ne învăluie sufletul o veche aromă de tradițională boierie progresistă, intelectualizată, revoluționară la răscruci, crescută în spiritul bunei temeri laice și creștine, iubitoare de pământ și de țară. (Portretul lui Sadoveanu este edificator în acest sens.)
Inevitabil, aura de umanitate circumscrisă coboară, după înfățișarea de medalie și de stampă, la rădăcini, la substratul originar, mitic. Aici este cazul să remarcăm, să subliniem cât mai apăsat cu putință, învecinarea tematică de esență cu marile creații folclorice românești, absolut necesară pentru orice înțelegere aplicată marelui artist Baba. În „Odihna pe câmp”, unul din cele mai fabuloase tablouri pe care mi-a fost dat să le văd vreodată, protagoniștii, bărbatul și femeia (femeia veghează somnul bărbatului doborât înainte sau după prânzul adus de departe) alcătuiesc un cuplu uluitor: somnul bărbatului este odihnă, moarte și reînviere în preajma unui fapt năprasnic; veghea femeii este caldă resemnare, sacrificiu acceptat și pentru mai târziu, priveghi de una singură, copleșitor.
Ambiguitatea chipului ei, poate iubită dar poate și mamă, principiu feminin dublu intermediat, anticipă drama din „Meșterul Manole” și continuă „Miorița”. În atitudinea ei dramatică, în starea ei sufletească de extremă intensitate se cuprinde incipiența restabilirii adevărului; e un fel de Vitoria Lipan de dinainte de prima pagină, reflexul materializat al invocației eminesciene, unificarea în aceeași imagine a mamei și iubitei din „O, mamă”. Sentimentul ultim, răzbătător, este de o frapantă acuitate: învinsul de o clipă va revoluționa lumea. Astfel îmi apare marea noastră pietà țărănească plastică, moment de vârf în creația lui Baba, operă de nebănuită vigoare în tot ce a fost și va fi spiritualitate românească.
Reținută și sobră, definitivă pentru fiece lucrare, arta lui Baba ignoră, exclude etapele tranzitorii. Spaima de efemer, de formă labilă, trecătoare constituie, înțeleasă cum se cuvine, o pudoare, o delicatețe a materiei înseși. Ea este ascunsă, în tot ce are inform ori provizoriu, de privirile profanatoare. Desenul atacă ideea de succesiv și tot mai acaparator. Revelația statică se bazează pe multe suprimări de convulsii interioare. Ne simțim bine însă și mai siguri pe noi în consonanța acestei lupte victorioase pentru totalitate, indiferent dacă pierderile, inerente într-o astfel de viziune de altfel, nu puține sunt.
Același lucru se întâmplă și în ceea ce privește culoarea. Bogat în paletă, stăpân pe jertfe multicolore de nuanțe, Baba sublimează, purifică neîncetat. Impresia este trecută prin gând și flacăra lui păstrează totuși câteva din elementele de esență ale spectrului ei primordial. Câte o pată de sânge pe o pasăre vânată, câte o horbotă imaculată la gâtul vreunei tinere fete ies la suprafața tabloului cu strălucire de roșu trandafir ori nufăr de lac alpin, deopotrivă semne ale luptelor acerbe din adâncuri dar și ale purității și inocenței păstrate în colțul cel mai de taină al inimii.
Sursă: liveauctioneers.com / wikipaintings.org / pictify.com Grigore Hagiu – Bucureștiul artistic
