Opțiuni
•   Topuri
•   Blog
•   Interviul aromat
•   Ceaiul englezesc
•   Locale
•   Mass media
•   Autori
•   Promovează
•   Colaboratori
•   Parteneri
•   Contact
Newsletter
personalizat
Înscrie-te pentru ceașca săptămânală de cultură:
Socializare
Abonare RSS Bookmark Recomandați portalul
Twitter Facebook Youtube
Acum niște ani
24 noiembrie 2024
1473 • Stefan cel Mare cucereste Cetatea Dâmbovitei (Bucurestilor)
1843 • Mihail Kogalniceanu a rostit memorabilul "Cuvânt de deschidere al celui dintâi curs de istorie nationala" la Academia Mihaileana din Iasi, în care defineste istoria si rolul ei în cristalizarea constiintei nationale
1859 • A fost publicata "Originea Speciilor" controversata lucrare a naturalistului englez Charles Darwin (1809-1882)
1901 • Se naste Henri de Toulouse-Lautrec, pictor francez (d. 1901)
1915 • Se naste Ion Diaconescu, pictor român (d. 1945)
1941 • Se naste Emil Hossu, actor român de teatru si film
Recomandări
Beatrice Rancea: Îmi pare bine dacă unii dintre angajați resimt că aici e-o mână de fier
(Arte vizuale)
Dupa ce a absolvit Liceul de Coregrafie, a urcat pe scena Operi Nationale din Bucuresti. In timpul unui spectacol, piciorul i s-a prins intr-o scandura, iar pirueta i s-a intors impotriva ei insesi.
De atunci, dansul i s-a inmuiat in tehnica odata cu ligamentele, sporind mai cu seama in expresivitate. La 30 de ani, a inceput Facultatea de Coregrafie la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica, “Ion Luca Caragiale”, din capitala. Dupa un an, s-a transferat la “Regie”. Cu un premiu UNITER pentru debut castigat in 1993, Beatrice Rancea a montat in tara, ca si-n Ungaria sau Statele Unite ale Americii. A transformat in spectacole de teatru, regizand si dramatizand totodata, povestile romanelor “Maestul si Margareta” si “Cocosatul de la Notre-Dame”. Din 2005 si pana in 2007, a fost director interimar la Teatrul National din Constanta, iar din 2011 conduce Opera ieseana. Inainte sa ajunga aici, a fost avertizata ca locul aceste o va ofili. Cu mai mult de trei procese deschise de fosti angajati si cu o sesizare la DNA, artistul cuprins in birou, imi inchipui ca trebuie sa traga adanc aer in piept, sa nu se stearga ca intr-o groapa. In facultate, colegii ii spuneau ca le era si frica sa o salute, de cata distanta impunea spontan. Dar cand incepe sa-ti vorbeasca, numai cu greu te-ai putea scutura de-o vraja ca de Rhin, ce nu-ti lasa loc de-ndoiala. “Cu totii avem un destin. Niciodata nu nimeresti intamplator”, imi spune. 

beatrice-rancea-685983l-poza


Ati repetat de foarte multe ori ca sunteti regizor, artist, iar nu birocrat, semnatar de hartii. Simtiti ca va risipiti ca director de Opera?

Orice creator sau artist, daca este coborat de pe scena si pus la un birou, unde are de facut numai lucruri administrative de dimineata pana seara, traieste frustrarea la un moment dat. In definitiv, in primul rand, suntem artisti. 

Spuneati ca una dintre lectiile memorabile pe care le-ati invatat in facultate este ca regizorul e responsabil pentru tot: pentru becul care se sparge, ca si pentru jocul actorilor. Simtiti, ca manager de Opera, o responsabilitate similara?

Mult mai mare! Un manager reprezinta imaginea institutiei, reprezinta becurile care ard sau nu in institutie, sau reclamele care exista sau nu in oras. Este responsabil de tot ce se intampla administrativ si artistic. Mai ales artistic! Dar partea artistica nu poate functiona daca segmentul administrativ, cu toata birocratia in care ne-am ingropat, nu functioneaza bine. 

Ati precizat la un moment dat ca starea in care ati gasit Opera din Iasi, niciun regizor important nu ar fi acceptat sa monteze aici, daca nu s-ar fi aflat intr-o relatie de prietenie cu dumneavoastra. V-ati gandit ca aceasta supra-responsabilitate se poate transforma usor in nevoie de putere ori de control?

Nu. Astea sunt niste obligatii pe care le avem ca manageri: sa ne implicam in tot ceea ce inseamna institutie. De asta s-a si inventat acest cuvant, “manager”, care nu mai este un simplu director general. El trebuie sa se priceapa la toate si ideal ar fi sa se priceapa si la partea artistica. Managerul este un om care stie foarte bine sa administreze imaginea si fondurile unei institutii. Repet, de asta s-a inventat acest cuvant, “manager”, care nu inseamna simplu director. Cu atat mai mult aici, in Iasi, unde erau atat de multe lucruri nerezolvate, unde nu era nici macar un pas facut inaintea mea, pe care sa-l urmez, unde nu existase nicio incercare de a rezolva niste probleme, cu atat mai mult este nevoie de sederea mea zilnica aici. 
________________________________________________________________

Cand o sa plec, inseamna ca pentru mine s-a tras o linie 

________________________________________________________________


In 2011, cand ati preluat conducerea Operei din Iasi ati spus ca va propuneti sa-i redati stralucirea si nimeni nu va va putea pacali. Intr-un interviu, la Radio Nord-Est, ziceati ca cel mai mare defect al dumneavoastra e ca acordati oamenilor prea multa incredere si gresiti. Va este frica de faptul ca oamenii incearca sa va traga pe sfoara?

S-a incercat sa fiu trasa pe sfoara. Incepand cu vechea conducere si contabilitatea. Atunci cand managerul nu are un contabil sef pe care sa se poata baza, iar situatia financiar-administrativa nu este foarte bine tinuta sub control, totul devine periculos pentru toata lumea. Iar primul lucru care s-a incercat a fost sa mi se aduca sa semnez hartii strecurate printre multe altele, pe care, daca n-as fi fost atenta, as fi putut sa le semnez si as fi comis, fara sa stiu, ilegalitati. 

Ati fost avertizata sau erati constienta sa va preocupati in primul rand de lucrurile astea?

Eram constienta fiindca asta e avantajul noilor reglementari legislative, ca managerul isi poate crea o echipa, in care cel mai important loc il ocupa contabilul-sef. De asta, perioada de directorat de la Constanta, de dinainte sa vin in Iasi, mi-a prins foarte bine. Pentru mine a fost stresant fiindca avand incredere in oameni, risti sa crezi ca nimeni nu-ti vrea raul si pe urma, cand iti dai seama ca lucrile nu stau chiar asa cum ti le-ai inchipuit, trebuie sa te gandesti cu frica la ce-ai facut de-ai ajuns sa te inseli. Nici o secunda, din momentul in care am preluat Opera, nu mi-am imaginat c-o sa am asemenea piedici si ca exista persoane – ma refer la vechea conducere – care si-au dat termen, ca pana in septembrie o sa ma faca sa plec singura. 

Ziceati ca Tudor Marascu v-a sfatuit sa nu va legati la cap cu ce nu va merita, referindu-se la Opera. Credeti ca, pana la urma, totusi va merita?

Da! De asta sunt in continuare aici. Ai clipe in care te gandesti de ce trebuie sa patesti atatea lucruri, cand, normal, ai cele mai bune intentii. Daca n-as fi avut cele mai bune intentii, nu as fi avut de ce sa raman aici. Imi doresc sa montez, imi doresc sa fiu acasa, cu familia, sa stau cu cateii mei, imi doresc viata personala pe care o are oricine cand pleaca de la birou si pe care, eu, aici, n-o am. Dar nu-mi pare rau si nu ma plang fiindca, in continuare, mi se pare ca merita. Cand voi pleca, nu cred ca va trebui sa explic de ce am plecat – inseamna ca pentru mine, s-a tras linie. 
________________________________________________________________

Nu-mi place sa ma iubeasca lumea!

________________________________________________________________


Ati precizat la un moment dat ca v-ati prezentat la un concurs fara sa stie mama dumneavoastra, fiindca n-ar fi fost de acord. Cu toate sfaturile astea, ati ajuns sa va ganditi ca aici v-ati rata sau, dimpotriva, v-au accentuat ambitia?

Eu am avut ambitia – daca “ambitie” ii putem spune – de a aduce institutia acolo unde cred ca merita sa fie datorita oamenilor ei. Fiindca, am mai spus-o, marea majoritate au o calitate umana, nu numai artistica sau profesionala, deosebita si asta e motivul pentru care ma aflu aici. 

Dupa trei procese va mai este drag acest colectiv?

In mare parte, da. Am mai multe procese. Am ajuns si la Directia Nationala Anticoruptie (DNA), sa dau cu subsemnatul pe mai mult de opt pagini. La inceput, mi s-a parut amuzant, dar dupa aceea m-am gandit: “oare chiar merita?”. Sau, cum sa spun, cand apari in ziare si mama primeste la Bucuresti stirile astea si vede ca sunt in atentia DNA-ului pentru cat am furat eu din Opera, iar apoi primesc un telefon din care aflu ca a luat-o salvarea, fiidnca a facut un preinfarct, lucrurile astea inceteaza de-a mai fi amuzante. Cat mai poti merge cu ideea ca merita ceea ce faci?

Credeti ca va iubesc oamenii de-aici?

Cred ca ma iubesc. Bine, nu cred ca exista vreun om care sa fie iubit de toata lumea. Dar cred ca pentru marea majoritate insemn ceva. Nu-mi doresc sa fiu iubita. Cred ca cel mai important este sa respecti un om si sa-i intelegi demersurile. Deci, nici nu-mi place sa ma iubeasca lumea! Pentru ca exista in asta un risc de a te relaxa. Iti spui: uite, ma iubeste lumea, nu mi se poate intampla nimic si-apoi te trezesti ca lucrurile nu stau chiar asa. 

Adica, daca v-ati inchipui ca sunteti iubita, ati avea incredere in oameni si-ar fi periculos.

Da, pentru ca in momentul in care esti cu garda jos, atunci primesti cele mai multe lovituri, fiindca-ti inchipui ca nu ti se poate intampla nimic venind dinspre prieteni. Dar tot timpul ti se poate intampla ceva, mai ales de la prieteni! 
________________________________________________________________

E clar ca-i nevoie de-o autoritate dubla aici, fata de cea normala

________________________________________________________________


Stiti ca unii angajati se refera la Opera ca la o Bastilie in care nu exista alte sisteme de ierarhie si toata lumea se simte somata sa raspunda numai in fata dumneavoastra?

Nu. Sincer. Eu n-am auzit astfel de replici si nu stiu sa se vorbeasca despre asa ceva. 

Atunci stiti ca inspirati frica unora dintre angajatii dumneavoastra?

In momentul in care te consideri, sa nu spun vinovat, dar stii ca ai niste probleme, atunci, intr-adevar, ti-e frica. Oamenii care lucreaza cu mine, eu stiu ca-si fac treaba foarte bine. Asta e motivul pentru care nu are de ce sa-ti fie frica. 

Deci nu va recunoasteti in profilul directorului autoritar?

Trebuie sa ai o autoritate. Este imposibil sa ia peste 250 de angajati si sa faca fiecare ce vrea. Normal ca trebuie sa ai o autoritate, dar nu una aberanta. 

Atunci nu va recunoasteti ca avand o “mana de fier”. 

Ba da, cred ca am o mana de fier! Pentru ca o institutie precum Opera pe care am preluat-o eu, unde nimeni nu avea o fisa a postului, unde nimeni nu stia care-i sunt atributiile si facea fiecare cum voia, era nevoie de asta. Opera – cred ca este unica in Romania, a fost institutie pe care am preluat-o fara inventar. Deci, in conditiile astea, e clar ca-i nevoie de-o autoritate dubla fata de cea normala, care-ar functiona intr-o institutie in care lucrurile sunt bine echilibrate si grupate, unde oamenii isi stiu locul. 
________________________________________________________________

Fac echipa foarte buna cu oricine isi vede de treaba 

________________________________________________________________


Procesele pe care le-ati pierdut v-au dat de gandit?

Nu! Procesele se castiga sau se pierd in baza unor legi care sunt foarte usor de interpretat. De exemplu, in contractul dintre mine si Minister, exista un paragraf de felul urmator «managerul are dreptul sa monteze un spectacol pe an, in institutia pe care o conduce». Dar vine, apoi, Codul Muncii. Care spune ca daca un manager monteaza in institutia pe care o conduce, apare un conflict de interese si poti sa intri in penal, fiindca nu ai dreptul sa te platesti tu, pe tine. Dar lucrurile astea nu sunt clare. Norocul meu este ca dintre toti managerii din ultimii cinci ani, eu si Mihai Maniutiu, cred, ca suntem singurii care nu am montat si nu ne-am remunerat noi, pe noi, in institutiile pe care le conducem. Iar aici, la Opera din Iasi, au fost in mod intentionat lasate lucrurile in asa fel, incat sa se profite de ambiguitatea legilor. Dirijorul de cor a castigat procesul (n.r. Valeriu Gidei). Dar el nu avea studii, nu avea o diploma de dirijat cor. Deci orice om din cor, daca este fratale directorului (n.r. Dan Gidei, director adjunct) poate sa ajunga sa dirijeze corul, nu? Pentru ca dansul asa dirija corul, pentru ca era fratele directorului. Bun. Eu am pastrat pe niste state de functii si de plata in felul urmator: intr-o parte, ca maestru de cor, in alta parte, ca dirijor de cor. Depinde ce lege-i venea. Si asa a castigat procesul. Daca-i spuneam ca n-are diploma de dirijor, putea iesi cu: “stati putin, dar eu sunt maestru de cor!”. Oricum o dadeai, ar fi iesit bine pentru el. Eu am cerut pur si simplu ca cei care nu au functii de raspundere sau se implica in activitatile specifice sefilor de departamente sa aiba studii superioare. 

Avea o experienta de 30 de ani. I-ati pus la indoiala competentele?

Nu, dar vreau ca oamenii care lucreaza aici sa fie scoliti. Regizorii care monteaza, vreau sa aiba o diploma de regie, iar dirijorii sa aiba o diploma de dirijat orchestra, nu oricum. De asta am adus aici si unii dintre cei mai buni dirijori din tara. Vreau ca oamenii sa fie foarte bine pregatiti cand ajung aici. Imi pare bine daca unii dintre angajati resimt asta, ca aici e-o mana de fier care-i determina sa-si faca griji. Fiindca aceia se simt descoperiti. Va spun, eu fac echipa foarte bune cu oricine isi vede de treaba. 
________________________________________________________________

Niciodata nu mi-am pus problema ca sunt uitata 

________________________________________________________________


Zvonul “Bastiliei” a aparut si in urma faptului ca oamenii par sa se simta tinuti in lant de Opera, fiind fortati direct sau indirect sa renunte la colaborarile personale cu alte institutii sau organizatii. 

Va arat toate hartiile de colaborari! Nici una nu cred sa fi fost respinsa! Cereti absolut toate hartiile de la Registratura. Atat am spus: ca-n orice institutie, si aici se face o cerere: “lasati-ma sa colaborez cu nu-stiu-cine”. Acum am cativa oameni plecati in strainatate, fiindca mi se pare normal sa-i las sa-si faca rost de niste bani. Am avut doua luni, in vara, in care aproape toata trupa de balet si-a luat invoiri si-a plecat in Italia sau pe vase de croaziera ori in alta parte. Saptamana trecuta, chiar, au fost interpreti care au colaborat cu Filarmonica. Acum sunt interpreti care se afla la Galati si colaboreaza cu Teatrul Muzical de acolo. Deci, ce pot eu sa va spun e ca nu cred ca o sa gasiti nici macar o cerere a unui angajat, din orice compartiment, care sa nu fi fost aprobata. Opis Band-ul a plecat in Bucuresti. Mi-a parut foarte bine pentru ei! Le-am dat absolut tot. Toate instrumentele de care au avut nevoie. Au plecat pana si cu masina institutiei. Nici o secunda nu a fost vorba ca un angajat sa-si doreasca sa plece, iaer eu nu doar sa-l las, dar sa-l si ajut cat pot! De exemplu, la spectacolul «Don Giovanni», a fost si domnul Holender. Mi-a spus: «cum ati putut sa faceti ce-ati facut?» - cu o interpreta. Zic: «Pai, ce-am facut?» «Daca era la mine in institutie, avea de ales: la Opera sau la Filarmonica. Nu avea cum sa le faca pe amandoua bine.» Textual mi-a spus: «le-a facut pe amandoua nu foarte bine si a cantat mai prost, evident, la Opera, care era casa ei, fiindca era obosita dupa Filarmonica. La mine in institutie niciodata nu ar fi avut voie sa se duca sa interpreteze, la diferenta de numai o zi, doua roluri foarte grele!». Eu am lasat-o sa plece, cu amendamentul ca repetitiile de la Filarmonica sa nu impiedice repetitiile Operei, evident! A plecat la Filarmonica, a cantat prost la noi in spectacol, sub privirile domnului Holender, iar dansul mi-a zis clar. Daca eu o opream, n-ar fi zis ca am ceva cu ea, in mod individual?!

Va intrebam mai devreme daca simtiti ca va ingropati aici fiindca, de exemplu, pe afisele Operei din Bucuresti nu apare numele managerului. Simtiti nevoia sa nu vi se stearga numele din memoria publicului?

Nu, e un tipic. Eu stiu ca-n toata tara si-n toata lumea, pe afis trebuie sa apara numele managerului si stagiunea, fiindca afisele raman undeva, intr-o arhiva. Eu l-am invatat si pe fostul manager sa-si puna numele. 

Deci nu va e frica sa nu intrati cumva, intr-un con de umbra.

Nu, dimpotriva! Eu, si din pacate, si spre bucuria mea, sunt o persoana publica. Nu numai ca manager, dar am fost implicata in viata publica de cand eram mica. N-am lucrat numai opera, ci si balet, am lucrat prezentari de moda, am avut si o emisiune de televiziune, am fost la Protectia Animalelor, am fost la Camera Deputatilor ca sa salvam cateii... Uneori imi pun ochelari de soare si sapca sperand ca nu voi fi remarcata. Amuzamentul e in Piata Obor, unde toate vanzatoarele striga dupa mine: “Hei! Dansez pentru tine! Ce credeti, ca nu va recunoastem cu sapca?!” Si stai si fa poze cu 30 de oameni care stau la rand... 

beatrice-rancea1


Ati jucat preponderent roluri intunecate. V-au atras psihologiile personajelor astora?

Am avut foarte multe roluri de compozitie, de fapt. Fiindca mie, in afara de tehnica baletului, mi-a placut foarte mult interpretarea si apropierea de actorie. Asta-i motivul pentru care mai pot si acum sa interpretez in astfel de spectacole de teatru-dans. Nu ma mai bazez pe o tehnica foarte complicata de dans, pe care, si din pricina operatiei, si din pricina varstei, nu as avea cum s-o mai sustin. Dar, repet, n-am disparut niciodata din atentia publica si nu ma sperie asta. De exemplu, dupa ce am divortat de Bleont, toata lumea mi-a spus “pastreaza-ti numele, ca de 16 ani toata lumea te stie de Beatrice Bleont.” Prima data chiar m-am gandit. Si actualul meu sot era de acord, si Bleont era de acord. Pe urma am zis: “mai, sa dea Dumnezeu sa fiu eu sanatoasa, ca un nume imi fac oricand!” Niciodata nu mi-am pus problema ca sunt uitata. 
________________________________________________________________

Vreau sa cred ca mai pot sa exist ca interpret 

________________________________________________________________


Cand ati montat primul spectacol la Teatrul National, l-ati pus pe Bleont intr-un rol secunadr si toata lumea va spunea ca o sa aveti sala goala fiindca nu apar pe afis nume cunoscute, dar n-ati modificat nimic. 

Mereu am avut norocul sa nu accept compromisuri. Nici cand am montat la National si toata lumea se batea sa ajunga acolo. Eu n-am vrut sa montez orice sau oricand, numai ca sa ma vad acolo. Am montat numai cand am crezut in ceea ce fac si nu am acceptat nici o schimbare a directiei. Asta-i motivul pentru care nici aici, la mine, chiar daca, probabil, unii nu cred, nu am intervenit niciodata in determinarea castingului unui spectacol. Pentru ca eu, ca regizor, n-am acceptat niciodata asa ceva, deci n-am cum sa impun un lucru pe care-l detest! N-am acceptat niciodata sa vina la mine directorii de teatre sa-mi explice c-ar fi mai bine sa lucrez cu o anumita persoana. 

Cum va explicati ca inspirati atata distanta?

Nu stiu. Aveam colegi in facultate care mi-au spus: “vai de mine, cand treceai pe coridor, parca ma izbeam de perete. Mi-era si frica sa te salut.” Iar eu eram, pe atunci, studenta la Teatru, dupa ce terminasem cu dansul. Dar nu stiu de unde vine chestia asta. Noi nu ne vedem niciodata pe noi insine din afara, asa cum suntem perceputi. 

Cum va tineti in frau orgoliul?

Cel mai frumos lucru, pentru mine – unii imi spun ca exagerez – e pastrarea unui fel de umilinta. E foarte important sa nu crezi ca esti altcineva decat esti. Iar eu nu cred ca sunt un om altfel decat absolut normal. Si n-o spun declarativ. O spun sincer! Am avut o cunostinta care mi-a zis: “mai, era nici sa nu te recunosc! Cum sa te pui asa, in niste situatii...” Mie mi se pare normal ca atunci cand te duci la o masa, sa te puna cineva in capul mesei. Nu sa te duci tu si apoi sa te ridice, ca ai ocupat locul altuia, care-i mai important decat tine. Incerc sa ajut tot ce-i pe langa mine cu cat mi-a dat si mie, Dumnezeu. Glumeam ca am facut poteca pe la Minister, cat m-am tot dus i m-am rugat pentru institutie. Le-am spus: “nici pentru mama mea nu m-am rugat, cat ma rog pentru Opera din Iasi. Institutia asta are nevoie de suport financiar mai mult decat oricare alta din tara. Se deschide o sala noua! Oamenii astia au nevoie de costume, publicul are nevoie de montari mari, fiindca sase ani au stat intr-o Casa de Cultura!” E o umilinta sa ceri bani, nu?! Aici, eu am dansat pe gratis, am montat pe gratis. Chiar glumeam, ca eu, de doua ori, in viata mea, am facut imprumuturi de la banca: cand am fost director la Constanta si acum. Stiti cum sun regizorii: cat fac, atata au. Stand aici, mi-am pierdut foarte multe contracte cu firme pentru care faceam lansari de produse sau evenimente in Bucuresti. Ma bucur ca am ramas si la “Dansez pentru tine”, fiindca a-i plati cuiva biletul de avion, ca omul nu poate fi plecat din Iasi, e o cheltuiala in plus pentru ei. Si, cum se spune, iesi din carti. Oamenii nu te mai cauta sa montezi, fiindca stiu ca esti aici. 

Deci simtiti ca exista pericolul de-a va sterge. 

Am pierdut patru contracte pana acum. Sper, am anuntat si la Minister, sa nu ratez plecarea in America, unde trebuie sa montez “Regele Lear”. Vreau sa ma duc, chiar daca voi lipsi aproape o luna si jumatate din Iasi. Vreau sa cred ca am pus deja Opera pe picioare, ca exista o garnitura, o echipa care ramane in timp ce eu sunt plecata. Vreau sa cred ca pot sa mai plec si mai exist si eu ca interpret. 
________________________________________________________________

Dansul e singurul lucru pe care-l mai fac pentru sufletul meu 

________________________________________________________________


Cultivati autonomia angajatilor?

Chiar acum ma intrebau: “cum, plecati maine? Dar noi credeam ca plecati numai cat tine emisiunea! Ne lasati asa?!” Le zic: “stati, ca doar vorbim la telefon!” Sunt multe lucruri care inca trebuie rezolvate si nu ne este usor. Dar am spus si la Minister si le-am spus-o deja si lor, cand am avut perioade mai tensionate, ca incerc sa formez o echipa care sa ramana dupa mine. Nu sunt genul de om care sa aiba o satisfactie ca dupa ce plec eu, sa vad cum dispare tot si moare lumea in urma mea. Nu-mi doresc sa spun: “vedeti, daca nu mai sunt eu, dispare totul!” Asta-i motivul pentru care am foarte multi tineri pe langa mine, pe care incerc sa-i ajut sa inteleaga lumea in care trebuie sa invete sa traiasca singuri. Pentru mine, ar fi un mare pacat sa nu las in urma o echipa care sa continue ceea ce-am inceput eu alaturi de ei. 

Intineriti cand montati?

Da! Imi place enorm! Cand montez, simt ca traiesc! Sotul meu imi zice: “ce-ti mai trebuie sa mai dansezi?!” Dar e singurul lucru, la momentul actual, pe care-l mai fac pentru sufletul meu! Pentru mine, atata mai pot sa fac acum, sa dansez. Fiindca simti nevoia sa primesti si sa dai o energie! 

Mihai Maniutiu spunea ca drama unui regizor de teatru e ca se va gasi ca un creator fara creatie, fiindca in urma lui nu ramane nimic. 

Eu nu mi-am inregsitrat spectacolele, nici macar pe acelea care au reprezentat ceva la momentul respectiv, cum a fost “Zeul Macelului”, la Teatrul Bulandra sau “Romeo si Julieta”, la Teatrul National. Niciunul nu mi-am dorit sa fie preluat de televiziune, fiindca dispare acea emotie care numai intr-o sala de teatru poate fi traita. Nu-mi este frica daca n-o sa raman. Fiindca n-am orgoliul sa las ceva dupa mine, sa ma pomeneasca lumea cand n-oi mai fi. N-am nici macar orgoliul de a avea copii si datorita numelor lor, sa mai ramana din mine ceva! Asta, la un moment dat, toata lumea trebuie s-o invete de la viata. Nu dispare nimic doar fiindca dispare un om. Nu moare Teatrul cand moare un artist, nu moare Cinematograful cand moare un actor. Noi suntem niste instrumente prin care respectiva creatie a divinitatii merge mai departe. Toti putem fi inlocuiti oricand. 

06281539982156584


Credeti ca aveti talent ca manager?

Eu nu stiu ce talenete am – ascunse sau mai putin ascunse, descoperite mai devreme sau mai tarziu. Dar stiu ca imi asum responsabilitatea a tot ceea ce fac si stiu ca acolo unde am fost trimisa, numita sau acolo unde am inceput o activitate, indiferent de domeniu, am incercat sa-mi fac treaba cat am putut eu de bine. Cu cea mai mare seriozitate si cu cea mai mare responsabilitate. De la o prezentare de moda, care pare un lucru foarte simplu, la un videoclip de televiziune si pana la a conduce o institutie, pentru mine e acelasi lucru, in sensul ca acolo unde ma duc, ma implic cat pot eu de mult. 

Ati avut o adolescenta rebela care sa va fi obisnuit cu luatul vietii de coarne?

Da. Pot sa spun ca intr-un fel, a fost norocul meu ca am crescut doar cu mama. Parintii mei s-au despartit cand eram foarte mica si aceasta latura masculina a mea s-a dezvoltat, probabil, chiar de la inceput. Eram exact ca un baietoi si nu puteam fi controlata. Norocul meu era ca fiind atat de dedicata dansului, nu am fost un adolescent care sa faca probleme. Nu stiam altceva decat sa stau de dimineata pana seara in sala de balet sau sa ma duc la spectacole. De la patru ani, cand am inceput dansul, si pana la 19 ani cand am terminat Liceul de Coregrafie nu am fost la nici o petrecere, la nici un chef, sau, cum se spunea pe atunci, inainte de '90, la nici un “ceai”. Pentru ca in momentul in care pierzi o noapte sau mananci necorespunzator, asta se simte. Nici nu se punea problema sa consum alcool, n-am baut nici macar o bere atata timp cat am dansat, pentru ca totul isi pune amprenta asupra conditiei fizice. Daca vrei sa faci performanta in dans, trebuie sa fii constient ca in muschi se reflecta orice dezechilibru. 

Si nu vi s-a spus niciodata ca “nu asa traieste un tanar”?

Nu! O faceam pur si simplu organic. De asta spun ca am avut norocul sa nu fiu niciodata obligata de parinti. Stiti cum este, toate mamele isi doresc ca fetitele lor sa fie balerine, apoi artiste, apoi cantarete, sa le vada toata lume ala televizor. La mine a fost totul natural. Eu nu aveam nevoie sa fiu “dusa”. Mergeam singura la orele de balet. In general, am avut noroc ca mama mea, neavand probleme cu mine fiindca nu pierdeam noptile, nu beam si nu fumam – Doamne fereste! N-am fumat niciodata! – nu trebuia sa intervina. Evident ca existau in jurul meu tentatiile care se arata oricarui adolescent. Dar mama n-a trebuit niciodata sa ma supravegheze, sa vada daca ma duc acolo unde ar trebui, sa urmez niste cursuri. Am facut si inot de performanta, iar in vacante ma duceal si studiam la Opera din Constanta. Cei de acolo erau foarte draguti si ma primeau. Bunica mea era din Constanta, iar in vacanta meream acolo ca sa exersez in continuare. 

beatrice-rancea-842975l


sursa foto: cinemagia.ro/ www.informatorulbt.ro


interviu publicat in Opinia veche, Nr. 442, 26 noiembrie - 2 decembrie 2012

.

Nume:

E-mail:


Mesaj:

(Comentariile trebuie sa fie de maximum 250 de caractere.)
Validare: 
(Introduceti codul pentru validare.) Reseteaza cod!
 
Autentificare
Am uitat parola / Cont nou!
Căutare
Prea multe rezultate?
Folosește căutarea avansată.
Publicitate