Stefania Argeanu: "Literatura: un cod pe care esti nevoit sa-l descifrezi." este definitia data de Roland Barthes, (semiologul francez de formatie enciclopedica - a fost si eseist, critic, filosof si teoretician al literaturii) in cartea Mitologii. Cum i se arata realitatea literaturii filologului Andreea Rasuceanu? Sub ce infatisare? 

Andreeea Rasuceanu: Pasiunea mea pentru literatura e tributara unui interes timpuriu pentru tot ce e ascuns, misterios, greu de adus la suprafata de dincolo invelisul sau. Prin urmare, cartile si permanenta lor confruntare cu realitatea din jur au constituit inca din copilarie o constanta a vietii mele. Treptat, codul de interpretare, modalitatea de decodificare s-au schimbat, a ramas insa aceeasi pasiunea interpretarii. In plus, incet incet am inteles ca, de fapt, in fiecare zi a vietii noastre ne scriem propria poveste, deci insasi viata e literatura. Cred ca singura realitate suportabila, pentru mine cel putin, e literatura. 

In articolul "S.O.S. strada Mantuleasa!", pe care l-ati publicat acum 5 ani, in editia cu numarul 486 a Observatorului Cultural, dati curs acestei confesiuni: "Am plecat facand la nesfarsit acelasi exercitiu de imaginatie: cum va fi aratand lumina aceea incredibila care scalda salile de clasa de la scoala Mantuleasa, in toate momentele zilei, dar mai ales in inserarea care se prelinge acum pe frunzele castanilor ce tivesc marginea strazii, in dreptul a ceea ce a fost, pana acum cativa ani, scoala lui Mircea Eliade." Sa presupunem ca acelasi exercitiu de imaginatie va recheama. Cum credeti acum ca arata lumina aceea incredibila, prezenta in salile de clasa a scolii mantulescene? 

Lumina a supravietuit, fireste, in zona despre care vorbim, e lumina aceea scazuta, inconfundabila, a amurgurilor bucurestene despre care au vorbit atatia scriitori, cu amestecul de melancolie, nostalgie, un fel de sfasiere fara obiect aparent, cand ai foarte pregnant sentimentul ca oricand poti aluneca intr-un alt timp si ramane captiv acolo. E si amintirea cea mai vie pe care o am despre Bucuresti. Atunci cand sunt departe de oras, primul semn ca mi-e dor de el e constatarea ca nicaieri in lume asfintitul nu are ceva atat de sfasietor, de greu de indurat si in acelasi timp de atragator, de seducator, ca in Bucuresti. Lumina bucuresteana e o lumina despre care doar literatura poate vorbi, parte din realitatea ei. 

Pe de alta parte, aura nostalgica pe care o evocati, ma determina sa gasesc un corespondent, o similitudine cu raspunsul pe care Mircea Eliade il ofera, la un moment dat, in cartea Incercarea labirintului, jurnalistului Claude-Henri Rocquet, atunci cand este intrebat de catre acesta din urma: "Din indepartata copilarie ce imagini va vin in minte?" Iar raspunsul aduce in prim-plan amintirea unei dupa-amiezi de vara, in care reuseste sa intre in salonul care era interzis copiilor casei, pentru ca mama scriitorului nu voia ca "imensa cantitate de jucarii sa fie vazuta de copiii ei", inainte de momentul serbarii. Esentiale sunt propriile marturisiri despre aceasta camera misterioasa, amintire conservata de Eliade, cand acesta avea doar doi ani si jumatate: "..Intr-o dupa amiaza de vara, catre orele patru, familia era plecata; tata la cazarma, mama la o vecina... M-am apropiat si am intins mana, usa era deschisa. Am intrat inauntru...A fost pentru mine o experienta nemaintalnita: ferestrele aveau perdele verzi si, cum era vara, intreaga camera avea o culoare verde, ciudata, ma simteam ca intr-o boaba de strugure. Eram fascinat de lumina verde, un verde-auriu, era in jurul meu un spatiu nemaivazut pana atunci, o lume cu totul noua." (Mircea Eliade in Incercarea labirintului) Se poate spune ca la cei doi ani si jumatate ai sai avea o curiozitate intelectuala uriasa... 

Da, e momentul unei revelatii timpurii, pe care Eliade il evoca in mai multe randuri, patrunderea in aceasta camera scaldata intr-o lumina verzuie unde copilul se simte ca in interiorul unui bob de strugure. Am vorbit in cartea mea despre camera Sambo si experienta lui Stefan Viziru, care patrunde intr-o incapere „interzisa“, ca apoi sa caute intreaga viata sa retraiasca acel moment de beatitudine inexplicabila pe care i-o inoculeaza senzatia ca a trait un eveniment privilegiat, de neinteles, in miezul acelei „feerii verzi“. E, de fapt, vorba despre un moment initiatic, de acces la intelesul profund al lucrurilor. 

In adunarea materialului necesar cercetarii literare pe care ati initiat-o, ati pornit pe urmele lui Mircea Eliade. In acest sens, ati provocat intalniri, discutii, interviuri, ati cautat imagini ale Bucurestiului epocal, semne si simboluri ale strazii Mantuleasa. Ce sens acordati, de pilda, intalnirii cu Douglas Allen, cel care i-a fost discipol lui Eliade?Intalnire pe care stiu ca ati consemnat-o, ulterior, in interviul din iunie 2012... 

Au fost mai multe intalniri importante, fara de care lucrurile s-ar fi organizat cu siguranta altfel decat s-a intamplat. Cea mai importanta intalnire a fost cu Sorin Alexandrescu, profesorul care mi-a marcat decisiv parcursul intelectual, si pe care l-am intalnit de asemenea intr-un moment decisiv, la sfarsitul facultatii, atunci cand orice tanar traieste cu destul dramatism tot felul de stari de indoiala de sine, dezorientare, confuzie. A fost probabil una dintre cele mai importante intalniri din viata mea, pentru ca tot ce a urmat s-a legat de la sine: masteratul la CESI, o lume cu totul diferita de tot ceea ce cunosteam eu, foarte deschisa la nou, unde cursurile erau stimulative si interactive, unde am descoperit ca, de fapt, interpretarea de text se poate face si altfel, si mai ales unde m-am eliberat de formulele stereotipe si de orice fel de prejudecati acumulate in timpul facultatii. Au urmat, firesc, doctoratul cu lucrarea despre Mantuleasa, cea din literatura si cea “reala“, si bursa postdoctorala in timpul careia am scris cartea despre Bucurestiul lui Mircea Eliade. Intalnirea cu Douglas Allen a fost o intamplare fericita, de a cunoaste inca o persoana care l-a intalnit pe Mircea Eliade, care i-a fost o vreme aproape. Imi amintesc ca discutia noastra a continuat mult dupa incheierea interviului, a fost foarte interesant. 

Ce ati simtit cand v-ati intalnit cu imaginea contemporana a strazii Mantuleasa? Care a fost culoarea emotionala predominanta? 

Multa lume mi-a zis ca prin cartile mele am reusit sa restitui ceva din farmecul acum pierdut al acestei parti de Bucuresti. Eu cred ca totul se afla inca acolo, aproape intact, fireste, mai putin Scoala Mantuleasa si alte cateva case care au suferit unele modificari mai mult sau mai putin reusite, dar strada nu s-a schimbat radical. Si, cum insusi Eliade puncta, Bucurestiul adevarat nu e cel geografic, obiectiv, identificabil pe harta, ci acela transfigurat prin filtrul nostalgiei, al rememorarii. Si mai ales al literaturii, pentru ca acolo traiesc cel mai tare locurile, acolo se scrie adevarata geografie. 

Intr-o zi soseste o scrisoare la sediul redactiei revistei unde d-voastra scrieti cronica de carte. Aceasta scrisoare adaposteste o invitatie din partea "descoperitorului pietrei filozofale". Va propun, asadar, un dialog al ideilor intre doi scriitori: Andreea Rasuceanu si Mircea Eliade. Care ar fi primele cuvinte pe care i le-ati adresa? Ce l-ati intreba?

Un exercitiu de imaginatie foarte greu... nu stiu ce as indrazni sa-l intreb, dar cred ca as incepe cu marile intrebari, cu acelea la care cred eu ca a gasit raspunsul... 

Stiu ca l-ati cunoscut pe Sorin Alexandrescu in calitate de profesor in cadrul Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti. Daca ar fi sa rezumati ceea ce ati invatat, ceea ce ati preluat de la dumnealui... 

Ar fi greu, si mult prea putin spatiul pe care-l avem la dispozitie. Am invatat foarte mult, in primul rand despre importanta vitala a autodisciplinei si rigorii, dar si a unei permanente racordari la teoria literara occidentala. De asemenea, mi-a insuflat pasiunea pentru tot ce inseamna interpretarea, teoria imaginii, de fapt ne-a invatat pe toti cei care i-am fost discipoli sa privim cu adevarat o imagine. Imi amintesc un curs in care s-a discutat despre Primavara botticelliana si care ne-a fascinat pe toti, niciodata nu ne imaginaseram ca pot exista atatea semnificatii ascunse in pictura maestrului florentin. Am aflat o multime de lucruri despre Eliade, fireste, am discutat foarte mult despre opera lui, lucruri fara de care cartile mele ar fi aratat altfel, cu siguranta. 

Ce s-a schimbat, ce s-a modelat, ce s-a cristalizat in interiorul d-voastra, in interiorul credintelor personale, in acesti ani de investigare meticuloasa a operei eliadesti - ani semnificativi atat ca numar, cat si din punct de vedere al experientei cumulate? 

In primul rand, un mod de a scrie, de a intelege interpretarea de text, de a concepe acest raport care continua sa faca subiectul atator carti, intre realitate si fictiune, dar si intre autor si scrisul sau. Am descoperit multe despre mine, despre temerile, nesiguranta, indoielile personale, dar si despre ceea ce pot face concret, despre propriile mele forte, ceea ce numim masura propriului talent. Am invatat sa gandesc mai constructiv si m-am autodisciplinat, am prins acel curaj pe care ti-l da, de obicei, sentimentul ca ai finalizat un lucru, ca ai pus ultimul punct in ceea ce devine cartea ta. Sunt sigura ca, daca incepeam cu proza, pentru ca asta am scris in facultate si mi-am dorit sa fac in continuare, m-as fi oprit undeva pe drum, m-ar fi blocat indoielile de sine, teama de esec. Totodata, am invatat sa scriu mai disciplinat, sa gandesc structura unei carti, sa construiesc de fapt o carte, pentru ca asta e adevarata problema, nu daca ai sau nu talent. 

Ati simtit ca a existat vreodata sentimentul resortului, cel de formare, simultan cu cel de deconstructie launtrica, in aceasta perioada indelungata de studiu in care centrum mundi avea drept cuvinte cheie: Mircea Eliade, strada Mantuleasa, geografie literara?... Cum s-a manifestat - in stare latenta, intr-o simbioza a "sacrului" cu "profanul" sau, dimpotriva, a stat doar sub semnul cognoscibilului? 

Da, oricine scrie o carte se descompune in paginile ei, se desconstruieste pentru a redeveni el insusi si, totodata, altcineva, la sfarsitul ei. Am avut tot timpul sentimentul unei incercari, printre cele mai grele din viata mea, al unei lupte permanente. 

Care sunt coordonatele temporale si geografice pe care ati patruns, in spiritul descifrarii labirintului eliadesc? Stiu ca ati urmat o pregatire specializata, de calitate, in strainatate... 

Au existat doua stagii in timpul programului postdoctoral, la Sorbonne nouivelle - Paris 3, unde am lucrat in mijlocul unui grup de cercetare condus de profesorul Michel Collot. A fost un lucru vital pentru cercetarea mea, pentru ca am avut acces la bibliotecile pariziene, dar si pentru ca a existat posibilitatea contactului direct cu cercetatori europeni si nu numai, dintre cei interesati in acest moment de geografia literara, geocritica, geopoetica etc. 

In tot acest timp de formare ati avut acces la unele idei, carti, imagini, persoane pe care le-ati putut gasi doar in cadrul seminariilor, bibliotecilor de acolo? Un exemplu, in acest sens este... 

Foarte importanta pentru mine a fost intalnirea cu Michel Collot, cel care m-a si invitat sa fac parte din grupul sau de cercetare, dar si cu Marc Brosseau, sosit din Canada special pentru unul dintre seminarele noastre. Cartea sa, Des Romans-géographes, mi se pare ca arata intr-adevar cat de utila este de fapt aceasta noua metoda. 

Dupa Bucurestiul lui Mircea Eliade - elemente de geografie literara - ar putea urma Calcutta lui Mircea Eliade sau India lui Mircea Eliade - elemente de geografie literara? 

Nu. Nu cred, de fapt. Va urma, cred, tot un studiu de geografie literara, dar putin diferit de ce am facut pana acum. 

Cititorul unui text literar nu are acces direct la imagini, ci la cuvinte, asadar la o serie de reprezentari abstracte, pe care, ulterior, le traduce in imagini sensibile, vizibile. Citind cartea dvs, "Bucurestiul lui Mircea Eliade", am gasit, la un moment dat, inserata afirmatia lui Bertrand Westphal: "Orasul se citeste ca o carte." Asadar, pentru a ajunge, cu ochii mintii, la expresia vizuala este necesara existenta siglei lingvistice. Putem vorbi de o camuflare a cuvantului in imagine si a imaginii in cuvant? Daca "imaginile sunt povesti", asa cum spuneti in "Cele doua Mantulese", ce sunt povestile pentru dvs.? 

Cele doua intrebari se leaga. E un lucru cunoscut ca fiecare imagine contine un element narativ, spune o poveste, la fel cum orice naratiune presupune o serie de imagini. Exista naratiuni, povestiri concepute pornind de la o fotografie, de exemplu, mi se pare un excelent exercitiu de imaginatie pentru un scriitor. Povestile sunt, la randul lor, imagini. Asa cum in orice imagine e ascunsa o poveste, o naratiune, de fapt, tot asa orice poveste presupune o succesiune de imagini, mentale, ce se formeaza concomitent cu actul lecturii, si care sunt mult mai spectaculoase, pentru ca tin de domeniul imaginarului, decat orice imagine „reala“. 

Lectura este, pentru omul modern, un viciu sau o osanda. Citim ca sa trecem examenele, sa ne informam sau citim din profesiune. Ma gandesc insa ca lectura ar putea implica si functii mai nobile, adica mai firesti, afirma M. Eliade in Fragmentarium. Ce functii nobile in firescul lor si firesti in starea lor nobila implica lectura, pentru d-voastra? 

Am spus-o deja si eu la unison cu atatia alti scriitori, critici etc.: singura realitate suportabila mi se pare cea a literaturii, deci una mijlocita de lectura. Cum ar arata viata fara lectura sau lumea fara carti e, deja, ceva de domeniul cosmarului. Din fericire, nu cred ca oamenii vor reusi de fapt, vreodata, sa traiasca fara fictiune. E nevoie mereu de aceasta supapa, de o sursa de energie si un refugiu totodata, care sa faca lucrurile mai tolerabile si, mai ales, ca sa ofere acces la un sens, al lumii, al propriei existente, fara de care am fi pierduti. Lectura e, in fapt, o metoda de supravietuire, printre cele mai la indemana, si cred ca tot mai multi oameni descopera acest lucru. 

Autor interviu: Stefania Argeanu, studenta, anul III, Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei (specializarea Psihologie) Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi