Ce actor a fost Gheorghe Dinica! Il slujea expresia naturala, fizionomia sculpturala, timbralitatea vocii, focul din intredeschizaturile pleoapelor, dar era si un artist ce lua foarte in serios profesia si-si cladea roluri pe o uniformitate intre munca si talent. Parasirea noastra rand pe rand de catre artisti atat de insemnati pentru viata sufleteasca e pe de-a-ntregul pierdere ireparabila, daca nici macar in memorie nu-i mai purtam, cata vreme de pe micul ecran au fost expulzati.

Dar Gheorghe Dinica nu a plecat, este in temelia spiritului nostru. Dovada unei atari simtiri e aceea ca ii gasim locul azi in filmele in care personajele „tari” cu figuri granitice, firi indeobste negative, de mafioti, sa spunem, nu sunt jucate de actori nimeriti. Gheorghe Dinica era genial pentru astfel de roluri. Dar era si un cantaret foarte talentat. Il mai auzim si simtim pe maestru atunci cand sufletul ne e ajuns de o sete de boema, de un dor de melancolie de carciuma veche, de vioara si de lautar, de cantece sfasietoare, de melancolie, de nopti pierdute in predarea fara rezistenta meandrelor destinului, de trezirile iubirilor uitate, de oftaturi omenesti, de remuscari si amaraciuni invinse de betie si uitare!

Fara niciun patos, dar cu neasemanatul timbru si sentimentalism de romanta, toate aceste trairi n-au fost niciodata descatusate mai aproape de inima, dupa lautarii de altadata, asa cum au fost de catre Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Nelu Ploiesteanu. Cine va mai murmura vreodata cantecul de inima albastra, asa ca ei?!

Gheorghe Dinica a fost si va ramane intre scoartele istoriei nescrise azi, scrise dintotdeauna, un singur Gheorghe Dinica”! Unul dintre colosalii actori romani! S-a nascut pe 25 decembrie 1933, la Bucuresti. A jucat in peste saptezeci de filme personaje indeosebi negative, din care motiv Horatiu Malaiele l-a caracterizat „cel mai mare «rau» al cinematografiei romanesti”. De tanar, pe cand nu avea mai mult de saptesprezece ani facea parte din diferite trupe de teatru de amatori. In 1957 a luat admiterea la Institutul National de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti pe care l-a frecventat la clasa profesoarei Dina Cocea. L-a absolvit in 1961, dar era deja cunoscut si apreciat, incat, chiar in anul absolvirii a jucat pe scena in rolul inspectorului Goole din piesa „Inspectorul de politie” („An Inspector Calls”), jucand de atunci la cele mai insemnate teatre din Romania. In film a debutat, in  1963, cu un rol in, adaptarea cinematografica a romanului „Strainul”, scris de Titus Popovici.

Aspectul sau fizic si taria caracterului l-a facut indicat pentru roluri negative, ceea ce a si jucat in primul rand, in toata cariera sa, cum ar fi de gansteri autohtoni, in seria de filme cu comisarul Moldovan, regizata de Sergiu Nicolaescu sau de parveniti, (Pirgu din „Craii de Curtea veche” sau Stanica Ratiu in „Felix ?i Otilia”. A colaborat in film si teatru cu mari regizori romani, printre care: Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Mircea Danieliuc, Constantin Vaeni, Dan Pita, Lucian Pintilie, Mircea Dragan, Serban Marinescu, Nae Caranfil, Andrei Serban, David Esrig si altii. Raman, pe langa rolurile sale memorabile de film si inregistrarile unor CD-uri cu muzica de petrecere si romante, dintre cele pe care artistul le-a interpretat de atatea ori in localuri din Bucuresti, mai ales la „Sarpele rosu”, unde a trait lungi seri de romanta impreuna cu prietenii lui, Stefan Iordache si Nelu Ploiesteanu (cu Nelu Ploiesteanu a jucat in filmul „Ticalo?ii”).

Premii, onoruri, lauri?! Dragostea publicului a fost trofeul sau! In rest, au fost multe premii si distinctii primite in Romania sau din strainatate. Ele l-au onorat si il onoreaza, dar iubirea oamenilor a fost intotdeauna asezata de maestru, deasupra! 

Pe 10 noiembrie 2009, artistul s-a stins. Suferise! Pana in ultima clipa sotia sa,Gabriela Georgeta i-a fost alaturi! Ea a fost pentru actor „o femeie care are o relatie clara cu viata si care a facut ordine in dezordinea existentei mele”. S-a stins actorul! Nu s-a mai putut face nimic pentru salvarea lui. Suferise un stop cardiac sub ventilate, se efectuasera  timp de treizeci de minute manevre de resuscitare, dar nimic nu a avut forta dejucarii planului eternitatii. Avea saptezeci si cinci de ani, suferea de mai multe boli severe, toate unite intr-una a istovirii unui geniu al teatrului si cinematografiei romanesti si unui om de rara omenie! Cand s-a sfarsit era internat la Spitalului Clinic de Urgenta Bucuresti (Floreasca), inca din 22 octombrie 2009.

Trupul neinsufletit a fost depus pe 13 noiembrie in foaierul Teatrului National din Bucuresti, unde a fost aplaudat timp de cinsprezece minute de catre aproximativ doua mii de persoane care si-au luat ramasul bun de la maestru. Stiau cu totii ca atunci se desparteau de o stea a scenei si ecranului careia i-a fost sosita clipa sa-si alature raza luminii, cerului romanesc aprins de o intreaga constelatie in care lucesc stelele artistilor Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Rautu, Stefan Iordache, Nicu Constantin… Aleea de la Cimitirul Bellu, pe carei este asezata veciei nefiinta, ii poarta azi numele.

Gheorghe Dinica este un nume luminos cat un soare in cosmosul teatrului si filmului romanesc pe care actorul le-a slujit doar pana la saptezeci si cinci de ani ca fiinta, dar le va sluji etern ca amintire si model!

Stefan Iordache

Filmele si teatrele, cinematografele pline, scenele pisate de idoli, cantecele si parfumul de boema de la „Sarpele Rosu”, le-am uitat toate acestea? Amintirile nu se bat in cuie, se bat in lacrimi si surasuri, iubiri si dureri, credinte si tradare... Amintirile apartin aceleiasi lumi in care viata in lupta cu sine da si ia cu masurile destinului! Depinde de fiecare cat da si ia vietii, cerandu-i sau necerandu-i cu orice pret proportii favorabile primirii. Depinde de fiecare daca vrea sau nu vrea sa-si acorde timp pentru amintiri sau vrea sa predea totul uitarii in favoarea explorarii neincetate a noului. 

Intre atatea si atatea amintiri cu blandul si bunul Stefan Iordache, cele mai miscatoare sunt ramase inca sa il planga pe actor la o masa singura, in localul de stil, impregnat de boema, dor, drag si ganduri, „Sarpele Rosu”! Ce mai nopti pierdea pe drum timpul, candva, aici! Ce mai cantece se cantau! Ce prieteni! La o masa cu scaune aproape, puneau in joc discutia lunga de dragoste, de trai, de poezie, de arta, de of, pe cateva pahare de viata si cate-o seara intarziata, trecand ca secunda, trei prieteni: Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Nelu Ploiesteanu. Statui de ganduri si sentimente in taceri, vulturi de zburat spirite, inimi de iubit in cantece, oameni de omenit in lume erau cei trei! Artisti de nevazut decat cu privirea sufletului, de neascultat decat cu porii inimii: Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Nelu Ploiesteanu! Ce visatori, ce prieteni, ce boemi!

S-au despartit! Pe rand! A mai ramas Nelu Ploiesteanu si-i plange azi impreuna. Amintirile acestea robesc si mangaie deopotriva, inlacrimeaza si invioreaza, caci acesti romantici de la „Sarpele Rosu” n-au plecat departe si nici n-au plecat de tot. Revin cu fiecare aducere aminte, de parca nici n-ar fi lipsit vreodata.

Mai rar se vede undeva un film cu Gheorghe Dinica, tot mai rar si cu Stefan Iordache. Si ce actori au fost! In ce il priveste pe Stefan Iordache a fost actorul pe care numai monumentul il aseamana. Pasiunea, studiul, munca, incantarea, neosteneala sunt toate daltuite in fiinta si spiritul sau. Putea juca orice: putea fi nobil, putea fi si sarman, putea fi puternic, eroic, putea fi si pitic moral, putea fi zeu, putea fi demon. Nemurirea a fost preexistenta in fiinta mutitoare a actorului, ea exista in spiritul sau care e si aici si in infinit si vesnicie.

Glasul sau romantic si investigativ in viata totala, atunci, in prezentul trairilor omenesti, e azi intors ca raza din luciu, la dorul si iubirea omeneasca. A ramas inregistrat acest glas, a ramas si fiinta in imagini in care stefan Iordache si interpreta de nuzica usoara Sanda Ladosi canta in duet, miscator de sentimental si tandru. Gandul la actorul Stefan Iordache merge inseparabil de meditatie la propriile profunzimi sufletesti, caci ceea ce a ramas din rolurile artistului, din vocea, din viata sa oglindeste parti din destinul fiecaruia. Stefan Iordache e o oglinda umana a omenescului fiecaruia, retiparit in formele artei actoricesti, poetice si muzicale!

S-a nascut pe 3 februarie, la Bucuresti. A copilarit o perioada la Calafat, la bunicii materni insa s-a stabilit in Bucuesti unde ?i-a petrecut restul copilariei, in cartierul Rahova. Avea o familie de oameni simpli, doritori ca fiii lor sa invete carte. Stefan avea aptitudini de invatare a matematicii, a stiintelor exacte, in general. A incercat admiterea la medicina de saisprezece ori dar a picat. A intrat dupa multele examene nereusite la medicina in brigada artistica a unei cooperative. Aici i-a incoltit ideea de a explora teatrul, a dat admiterea si aici si a intrat, ultimul pe lista, la I.A.T.C., in1959. A absolvit Institutul la Actorie, printre primii, dupa ce intrase ultimul. 

Asa paseste in film si teatru  un actor care ajunge printre cei mai incununati de succes actori romani, intr-o cariera sfarsita cu ultimul rol, Printul Potemkin, in piesa „Ecaterina cea Mare”, de George Bernard Shaw, pusa in scena, in 2008 la Teatrul National Bucure?ti. Ca interpret muzical a facut un cuplu celebru cu Sanda Ladosi. Au ramas in aceasta interpretare a doi artisti exceptionali inregistrari de cantece de cuceritoare valoare.

Stefan Iordache s-a stins pe 14 septembrie 2008, la Viena. In urma lui, amintirile se presara trist, a singuratate! A fost un artist dupa care fiecare dintre noi ramane singur pentru ca actorul si omul Stefan Iordache a fost candva pritenul tuturor !

                                                     Nelu Ploiesteanu

Sa fie ultimul stegar al cantecelor lautaresti pe care au crezut si cred multi ca le-au cantat si le canta, curate, incarcate pana in profunzime cu tonusul boem si melosul incapsulat in suflet, apoi dat pe plansul viorii si acordeonului, cu suflet cu tot, celui in stare sa-si rupa hainele de pe el in valtoarea ofurilor sale trezite de cantec?! Sa fie ultimul lautar neaos in tara unde se plange, se inveseleste, se iubeste si se vinde cu vioara si cantecul la ureche?! Da! si e ultimul martor al clinchetului de pahar cu soare lichid, la masa cu cei doi prieteni boemi si artisti cat muntele: Gheorghe Dinica si Stefan Iordache. E ultimul martor al prieteniei cladite la „Sarpele Rosu” si frante numai fizic de plecarea pe rand a celor doi grabiti de eternitate in bratele sale reci si misterioase.

Nelu Ploiesteanu e un artist cu rara finete si grija sa nu supere, sa aleaga intr-un grup un loc macar cu o jumatate de pas in urma, sa nu se inghesuie ca paunul in fata, sa-si masoare fiecare silaba, sa se poarte manierat. Pare sobru, dar nu e morocanos, are o anume solemnitate in atitudine, dar nu vorbeste si nu face gesturi neglijente, cu atat mai putin arogante. Aceasta solemnitate nu e poza, e educatie, bun simt, caracter natural! Nu e nimic nici scortos, nici impietrit in gestica si vocabularul lui.

Canta cu o voce calda cantece luate de la radacina, nestricate, alese si lasate in culoarea si forma initiala. Prin el, cantecele cele bune si neinlocuibile, nici doar intr-un sunet, nici doar intr-un vers, renasc si traiesc. Dar cine le va purta mai departe cand intr-o zi Nelu Ploiesteanu va fi doar o amintire? El este azi un artist exceptional, dar va fi evaluat egal cu valoarea lui ceva mai tarziu! Din pacate!

Nelu Ploiesteanu a adus din trecutul magnific lautaresc mult si va lua intr-o zi cu el totul! Ce va mai ramane atunci? Daca n-ar mai fi intr-o zi cantecele lui Nelu Ploiesteanu, vor fi in urma lor numai cantecele necantec de la magaoaiele barurilor, din castile infipte in urechile copiilor care vor avea de suferit de pe urma asediului manelelor, din telefoanele mobile si ele incarcate de otrava sonora…!

Nelu Ploiesteanu e nu numai un artist, e un model! A muncit si a fost serios intreaga lui viata. Il cheama, de fapt, Ion Dumitrache (Nelu Ploiesteanu e nume de scena). S-a nascut pe 16 decembrie 1950, la Ciorani. A inceput sa cante pentru castigarea painii celei de toate zilele de la optsprezece ani, cand a ramas fara tata. Pe langa voce a invatat sa se acompanieze si instrumental la acordeon si pian. Si-a efectuat stagiul militar, obligatoriul de atunci stagiu militar de un an si patru luni, la Brasov si Timisoara, dupa care, in 1970 s-a mutat in Bucure?ti, la o ruda. Aici a cantat sase luni la acordeon, la Teatrul de revista Ion Vasilescu, avandu-l ca dirijor pe Ion Albe?teanu. Ulterior, facandu-se deja cunoscut si apreciat, devine solicitat sa cante la restaurantele „Caraiman”, „Bulevard”, „Doina”, „Caru’ cu Bere”, „Crama Domneasca”...

Prima iesire peste hotare a sa are loc in anul 1979, cand, alaturi de Ansamblul „Mugurelul” va efectua un turneu de spectacole in Franta, Italia, Belgia si Olanda, pentru ca aceasta sa nu fie decat un premers al altor turnee de succes in Italia, din nou, Spania si Germania. Impartea anul in doua: sase luni canta in strainatate si sase luni in tara.  

In perioada sa de la „Sarpele Rosu” s-a inchegat o prietenie din care vor zbura pe caii spiritului cantece romantice, culese din vechime si recladite pe temelia boemei in aburul unui pahar de vorba de duh, in fumul tigarii prietene contra ofului si singuratatii, cu vesnicii Gheorghe Dinica si Stefan Iordache. A lansat albume, a cantat in spectacole fara numar, i s-a oferit „mierea” strainatatii, dar n-a primit-o, ramanand intotdeauna acasa pentru ca vechea muzica romaneasca s-ar ciocni devastator, de civilizatia vestica. Si-apoi, nici dorul de familie nu l-ar lasa in pace!

Cantecul si dragostele lui Nelu Ploiesteanu nu-si pot schimba casa, deoarece acasa pentru ele, in vecie nu poate insemna altundeva decat numai si numai in Romania!