“Metamorfoza” lui Franz Kafka este o lectura care te face sa simti nevoia unei confruntari cu un Freud care iti danseaza mereu ca un pitic pe creier si iti tulbura nivelul de normalitate in care incerci sa te mentii. De un suprarealism rece, “Metamorfoza” nu iti lasa ragazul de a te obisnui cu un univers altfel, te smulge din propria realitate si te arunca in colivia neputintei, inca din prima fraza. 

„Intr-o buna dimineata, cand Gregor Samsa se trezi in patul lui, dupa o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat intr-o ganganie inspaimantatoare.”. Astfel isi prezinta Franz Kafka personajul, pe care tu cititor va trebui sa il insotesti pana spre finalul lipsit de orice speranta. E drept, ai putea refuza, dar ceva din felul in care alege sa iti spuna povestea acest scriitor cu o viziune halucinanta, grotesca, tragicomica asupra realitatii, caracteristica expresionismului si suprarealismului, te impinge pana la ultima pagina, pana la ultima zbatare a ganganiei intr-o lume in care nu se mai regaseste.

Cine a citit cartea lui Kafka a vizualizat si a interpretat in propria maniera textul acesteia, cum este si firesc, de altfel. Tocmai de aceea, confruntarea cu o punere in scena a “Metamorfozei” kafkiene este, aproape necesara. Unele detalii, lasate in umbra, se vor arata in lumina necesara, altele isi vor confirma importanta. 

O astfel de dramatizare a realizat regizorul Ion Sapdaru pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi, o dramatizare la care este de preferat sa vii cu tema facuta. 

“Metamorfoza” adusa sub privirile publicului de Ion Sapdaru este contruita pe doua planuri, cel al actiunii propriu-zise si cel al analizei faptelor in desfasurarea lor. Sapdaru ii ofera un loc pe scena insusi autorului, ceea ce permite o iesire din atmosfera de familie si o pauza de analiza la rece a fiecarei etape din transformarea personajului central. 

Vocea auctoriala incarnata pe scena apasa pe butonul de pauza, suspenda actiunea si vorbeste spectactorului, freudian, despre Gregor Samsa, despre relatia cu sine, cu mama, cu tatal si cu sora sa. In mod obsesiv, aproape, accentul se pune pe relatia cu tatal si pe traumele din copilarie pe care acesta  i le-a pricinuit lui Gregor. Ajuns la varsta maturitatii, fiul este nevoit sa isi sustina financiar familia si sa se afunde intr-o slujba mai gri si mai umeda, mai mucegaita decat insasi ploaia, lait-motiv sonor al spectacolului sapdarian.

Decorul in care isi expune Ion Sapdaru personajele preluate din Kafka, semnat de Gelu Risca, este unul sobru, auster si pune accentul pe lemn si viata desartata de continut, o masa, cateva scaune, doua usi, patul in care zace Gregor metamorfozat, captiv in cosmarul realitatii si eliberat de gandurile pe care nu si le mai poate exprima, in oniric, valize care atarna si din care se scurg obiecte de diverse forme si marimi, franturi de realitate care nu mai servesc nimanui, o fereastra care marcheaza frontiera dintre interiorul de familie si lumea larga, in care se pierd alte destine, cat se poate de banale sau incarcate de dramatism, nimeni nu o stie si nimanui nu ii pasa. Ritmul sacadat al ploii spala altceva-ul de dincolo de cosmarul pe care il traieste Gregor si in care ii trage si pe ai sai.

Ion Sapdaru a ales pentru punerea sa in scena actori care au trecut, in rolurile pe care le-au jucat pana atunci, prin diverse registre, intrucat atmosfera pe care isi doreste sa o creeze este una care oscileaza intre absurd, drama si umor grotesc. Rolul povestitorului ii revine lui Radu Ghilas, care se achita de acesta cu nuante de sec si indiferenta, de atitudine de sala de judecata, mama lui Gregor este interpretata in adaptarea de la nationalul iesean de catre Anne-Marie Chertic, tatal de catre Daniel Busuioc, Alexandra Bandac o intruchipeaza pe sora comis-voiajorului metamorfozat in gandac, iar Dumitru Nastrusnicu da viata ciudatului chirias care intra in viata familiei Samsa in partea a doua a piesei. 

Insa, rolul principal si cel mai provocator prin complexitate, efort fizic sustinut si repertoriul de gesture, de expresii faciale si corporale folosit ii revine tanarului actor Cosmin Panaite. In cea mai mare parte a reprezentatiei scenice acesta a trebuit sa joace un gandac. “Cum joci un gandac?” este o intrebare la care oricare dintre noi ar gasi cu greu un raspuns. Daca imitam de cand suntem mici tot felul de vietuitoare necuvantatoare pe care le intalnim in cale, un gandac nu este, cu siguranta pe aceasta lista. Tocmai de aceea, rolul lui Cosmin Panaite este unul de compozitie, unul in care efortul fizic sustinut nu trebuie sa stea in calea expresivitatii, a redarii dramei si a eprimarii intregii game de emotii prin care trece “metamorfozatul”. Si, din fericire pentru evolutia sa artistica, ii iese. Urmarindu-l pe Cosmin Panaite cum joaca gandacul kafkian, parca te gandesti de doua ori inainte de a strivi sub talpi orice aratare de acest fel, iar cand il vezi pe strada iti vine, parca, sa exclami “uite-l pe gandacul kafkian al lui Sapdaru!” 

Cosmin Panaite reuseste sa treaca de la functionarul insipid, cu un simt al datoriei care il urmareste ca un blestem si extrem de legat de familie, in special de sora sa Grete, o tanara cu suflet de artist, la gandacul inchis intr-o camera ca intr-o celula, cu firescul de care are nevoie pentru a nu produce o ruptura intre cele cele doua fete ale aceleasi identitati.

In “Metamorfoza”, regizorul Ion Sapdaru aduce visul in prim-plan si il foloseste ca pe un instrument prin intermediul caruia Gregor, inchis in scheletul gandacului, comunica cu interiorul sau, cu propriile traume si neputinte, isi exteriorizeaza spaimele, isi cheama in ajutor amintirile, isi rememoreaza viata.

Desi, inceputul “Metamorfozei” lui Ion Sapdaru incearca sa redea intimitatea si caldura unui camin, cu toate micile neintelegeri si bucurii, spectacolul in sine reuseste, prin toate elementele care il compun, ploaia care duce cu gandul la descompunere si putreziciune, transformarile in caracterul unor personaje blande, cum sunt mama si sora lui Gregor, viata si moartea care se amesteca in gandurile si visele personajului central, raceala de raport de activitate din discursul naratorului, zbaterile inutile ale metamorfozatului in incercarea de a-si revendica propria viata, sa reprezinte grotescul situatiei, dezumanizarea, absurdul.

Dar, pana la urma, indiferent cum receptam textul kafkian si, implicit, spectacolul de teatru care il are la baza, un lucru este sigur. Stranietatea situatiei te urmareste, micimea existentei te apasa, te sperie ideea ca nu esti altceva decat un gandac strivit de piciorul unora care se cred superiori tie sau care nu mai stiu sa te iubeasca, nu mai reusesc sa te inteleaga, mediocritatea si stereotipiile care functioneaza ca un scut impotriva diferitului te pun serios pe ganduri. 

Abordarea regizorala a lui Ion Sapdaru, axata pe psihanaliza si oniric, reuseste sa creeze atmosfera de care spectatorul are nevoie pentru a-si stabili propria relatie cu Gregor Samsa. Fie ca ii condamna tatal pentru traumele pe care i le-a provocat in copilarie, fie ca nu inteleg schimbarea comportamentala a surorii, care de la afectiune profunda migreaza spre repulsie, repingere si chiar agresivitate, fie ca empatizeaza cu acel comis-voiajor atins de ratare si de neputinta, acesta nu are incotro, este prins in capcana lui “tu ce ai face daca te-ai trezi intr-o dimineata metamorfozat in gandac?”