Consolarea vine cu persistenta de la efluviile iubirilor cu putere biruitoare. Pe artistul Cornel Constantiniu l-au iubit, il iubesc si-l vor iubi toti. Ce n-a agonisit in niciun chip, intr-o viata artistica aurorala si o viata personala zguduita necrezut de puternic si continuu, sunt dusmanii, ceea ce a reusit prin marele pret de investitura a propriei omenii si farmecului propriu artistic sunt prietenii! Multi si fideli! S-a vazut aceasta pe 23 mai (2015), cand si-a lansat la Bookfest, Bucuresti, cartea autobiografica „Zapezile copilariei”. 

O carte ca o inima! In ea e o proiectie microcosmica a vietii sale intregi, de pana azi, cu pulsatiile fenomenalelor trairi de cantec si spectacol, cu torentele ravasitoare navalite asupra-i, in fata carora alt dig nu a fost decat spiritul. Cu toate acestea, cartea nu are lacrimi, ea evoca demnitatea nobila si rezistenta barajului la piept cu valurile vietii. Ii este dedicata fratelui geaman, Mircea, care s-a stins, nelasandu-l insa singur, pentru ca gemenii nu se despart niciodata! Doar ca azi, impreuna cu artistul e un vis de frate, o iubire de frate, un dor de frate, o umbra a lui, o atingere a umbrei acesteia de umbra inimii artistului, de ochii sai, de constiinta sa, de visul sau, de diminetile si serile lui, de perna lui, de amintirile toate, ale sale, de ecoul cantecelor...!

„Zapezile copilariei”! Inspirata metaforizare a unei vieti pline de poveste, cu infinite mergeri oprite si repornite pe infinite drumuri. Viata artistului a fost si este o zapada. in sensul de alb si pur, nu in sensul de frig; in sensul de troian de aspiratii si izbanzi, in sensul de ninsoare cu ganduri, de viscole cu amintiri! E faptuita de Editura Pro Universitaria, aceasta veritabila lucratoare de carti ce face restituiri de patrimoniu, de ani buni, scotand opere de seama cu si despre artisti de blazon al muzicii usoare romanesti, imbuchetati in Colecia „Artele Spectacolului”. Directorul ei, Marian Bargau merge cu pasi de explorator prin aceasta lume cumva speciala, a artistilor si este azi un redescoperitor al continentului de sub zapezi, continentul muzicii.

I-au fost alaturi artistului Cornel Constantiniu numai si numai prieteni - nu toti, unii nevenind, stie din ce cauza, fiecare dintre ei. Cel care l-a prezentat la spectacole fara numar si fara uniformitate decat numai cu splendoarea spectacolelor de altadata, Octavian Ursulescu, nu putea sa lipseasca, si n-a lipsit, desi imediat dupa eveniment a trebuit sa alerge contra-timp spre a participa la Zilele Culturale ale Barladului, editia a XXX-a, in cadrul proiectului „Ultimul romantic”, eveniment la care au cantat Alexandru Jula, Gabriel Dorobantu, Ileana Sipoteanu, Alexandra Canareica... Oana Georgescu, realizatoare de evenimente care sunt ca averea adunata din putin cate putin, fara irosire, a fost de asemenea participanta la evenimentul lansarii, fiind si direct implicata in proiectul acesta de restituiri culturale in care se incorporeaza si cartea autobiografica a artistului Cornel Constantiniu.

Marin Moraru, sotia sa, reputat om de radio, Lucia Popescu-Moraru, Camil Petrescu (fiul marelui scriitor), Daniela Imre (vaduva renumitului dirijor, instrumentist si compozitor Alexandru Imre), Octavian Iordachescu (important om de radio si tv, azi producator), Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Dorin Anastasiu, Natalia Guberna, Petre Geambasu, Dani Constantin, Paul Enigarescu, Silvia Dumitrescu, Silvia Chifiriuc, Rodica Elena Lupu,  Andrei Partos, Daniel Gheorghe, Anna... au suras si au lacrimat in suflet, langa sufletul incarcat de bucuria implinirii cartii artistului Cornel Constantiniu. Iese, asadar, la lumina, o opera livreasca autobiografica, o iubire, o pilda, cateva pagini de istorie a muzicii la care a muncit si careia i s-a daruit un artist exceptional: Cornel Constantiniu! Fila cu fila, rand cu rand se descopera si redescopera in ea vieti si destine unite, tangente sau paralele intr-un moment de viata ori in intreaga viata cu viata si destinul artistului Cornel Constantiniu. 

 

E o carte din care razbate glasul vibrant si sensibil al artistului Cornel Constantiniu, in care-si dau intalnire melodiile unei vieti si viata unor melodii. E un glas rapaind ca o ploaie de lacrimi, desi, artistul nu scrie cu ele, fiecare lacrima fiind o insula din oceanul sufletesc, ivita pe crestele valurilor, adesea, prea adesea, spre a umple retorta destinului sau! Fiecare melodie a lui Cornel Constantiniu e cuprinsa de artist in sufletul sau ca un vazduh, fiecare vibratie din voce poarta umbra inimii sale, nepacea vietii cutreieratoare prin intinsa lume a gandului. Glasul lui Cornel Constantiniu e un creuzet in care se combina si ard cu flacara albastra taina si tacerea, calmul si tresarirea, intunecarea si insorirea, veacul si clipa, iubirea si patima, vazduhul si pasul, firul si claia, rana si alintarea! „Eu sunt un trubadur”, „N-ati vazut o fata ?”, „Nimeni nu e singur pe pamant”, „Unde esti, fericirea mea?, „Aminteste-ti mereu”… si multe alte melodii sunt transfigurari melancolice, laviuri pe portativ, in tonurile vietii lui Cornel Constantiniu.

Romantice drumuri sunt strajuite de urme, cumpene si meandre in viata artistului Cornel Constantiniu, desfasurata in filele cartii, de multi ani atat de deteriorata incat cuvintele sale sunt ingaimate uneori. Il devasteaza boala, aceasta-i este Golgota! Nu mai urca pe scena, iar aparitiile la televizor sunt din ce in ce mai putine. Micile si marile umpleri ale paharului cu amarul sau extazul, cu fascinatia sau dezamagirea, cu vinul inveselitor, uneori, au rabufnit. Bolnav, descopera acum la viata culori, lumini si umbre nestiute. Ii viseaza si ii simte pe fratele sau geaman, pe mama sa, stinsi amandoi, nu de mult, pe Dan Spataru, Aurelian Andreescu… Real, trist, zguduitor! Viata il biciuieste naprasnic! Traieste in conditia si solidaritatea multor artisti romani, in aceasta patrie obosita si secata de rabdare. Pierde si recastiga cu fiecare zi curajul luptei cu viata! A facut doua operatii pe creier, de dificultate la limita cu supravietuirea.

Intr-o incredula dovedire ca nenorocirea nu vine niciodata singura, fratelui sau geaman, Mircea, vitele unui cancer cu evolutie galopanta i-au sfasiat trupul in numai cinci luni! „Cersetorul” bolnav de Parkinson traieste, rezista si biruie, iar „Printul” care parea sanatos a fost secerat de moarte! „Rangurile” acestea le primisera fratii Constantiniu in urma cu multi ani, la „Teatrul de Comedie” unde au jucat cu mult succes, impreuna, in piesa „Print si cersetor”, fiind apreciati chiar si de maestrul Radu Beligan, directorul de atunci al Teatrului.

Cei doi frati gemeni semanau atat de mult incat pana si mama lor ii confunda uneori. Copilaria nu le-a fost tocmai insorita, dar drumul artistului Cornel Constantiniu a fost instelat de sunetul muzicii si intrucatva a fost neted, pana in ziua rapunerii de boala. A iubit si slujit muzica usoara care i-a poleit numele, nelasandu-l unul oarecare pe un act, ci unul in istoria spectacolului muzical. A absolvit actoria la clasa Fintesteanu, unde a cunoscut-o pe cea care ii va deveni sotie si ii va fi alaturi de atunci pana azi, Domnita, studenta, de asemenea, la aceeasi facultate. Au impreuna doi fii, pe Alexandru si Mihai. Alexandru are patruzeci de ani, este inginer de calcul, cu doctorat in Germania si, la randul sau e tata a doi copii: Paul, de trei ani si Ana, de un an; Mihai, cel de-al doilea fiu al sau are treizeci si trei de ani, a studiat, a lucrat si lucreaza in ramurile artelor vizuale. Are un baiat de doi ani, pe care il cheama Artis.

 

Mai sunt doi ani si sotii Constantiniu vor serba jumatatea unui veac de fericire si patima. Impreuna au fost invredniciti a apara legamantul de iubire la bine si la greu, o viata de om! Nu sunt pretutindeni unite doua inimi incarcate de harurile artei scenei, nici devotate deopotriva, familiei. Inimile sotilor Constantiniu, insa,  sunt inimi in care e zidita statornicia! Intr-un impas al familiei, cand apare ceva de neinteles, trebuie sa dovedeasca macar unul singur ca devine mai bun, ca sa inteleaga amandoi. Doar asa se poate, pentru ca daca fiecare staruie pentru dreptatea de partea sa, se culege rasplata cu nedreptatea amandurora. In familia artistilor Constantiniu, greul, suferinta, intristarea au fost si continua a fi izolate, prin simpla intelegere. Acest har nu poate fi neroditor de iubire, iar iubirea e tot ce are nevoie acum artistul Cornel Constantiniu, in inclestarea disproportionata cu fortele, raportat la om, ale bolii. De aceea rezista si aflam mai multe despre aceasta odata cu aparitia cartii autobiografice „Zapezile copilariei”, lansata la Bookfest si pornita azi spre librarii.

Mircea, fratele geaman al interpretului Cornel Constantiniu a trait intr-un spirit mai precipitat. S-a stabilit in Africa de Sud unde s-a ocupat de editat carti de arta, de publicitate in pictura si grafica, de o multitudine de activitati cu ramificatii in universul artistic, el insusi imbratisand artele frumoase. In patria sa de pe „Continentul negru” si-a intemeiat o familie, cu o fata sud-africana si totul parea sa fie bine, dar jarul dorului de frate, apoi drama care l-a  ingenuncheat pe acesta au dat putere unei boli care l-a invins si pe el. Toata viata traita departe unul de celalalt a insemnat pentru Cornel si Mircea Constantiniu un dor amar, un plans mocnit, continuu, o fantana de lacrimi in suflet. Isi simteau unul celuilalt trairile. Atunci cand il durea pe unul, il durea si pe celalalt, atunci cand avea unul inima plina de bucurie o avea si celalalt; legatura dintre gemeni nu se poate explica, gemenii se simt si isi vorbesc fara grai.

Plecarea din tara a insemnat pentru Cornel Constantiniu interdictia de a calatori in Occident. Abia dupa mult timp, in care securitatea si-a exercitat zi si noapte meseria de jivina la panda, a avut permisiunea plecarii la Lisabona, pentru un concert, impreuna cu Sile Dinicu si Corina Chiriac. Odata ajuns in capitala Portugaliei, Cornel Constantiniu l-a sunat pe Mircea, care, a doua zi de dimineata, a si sosit la hotelul „Pentahotel” unde era cazat fratele sau. Amandoi clocoteau de nerabdarea regasirii, despartirea lor tragica fiind ca despicarea in doua a unui arbore. De cum s-au reintalnit au si pus la cale o farsa pentru Sile Dinicu pe care l-a sunat Cornel Constantiniu si l-a chemat la el in camera. Cand a sosit i-a deschis usa Mircea, iar Cornel a intrat in baie de unde, cand a iesit, l-a inmarmurit pe dirijor, care si-a facut cruce cu ambele maini! „Tata, care esti al meu? Ca m-ati innebunit de cap!”, a ingaimat maestrul Sile Dinicu.

Intotdeauna, intre fratii Constantiniu a fost o simtire prin puterea iubirii. Au suferit amandoi cand s-a imbolnavit Cornel, au suferit si atunci cand unghiile bolii s-au infipt in carnea lui Mircea. Au sarbatorit impreuna, la 6 aprilie, ziua de nastere, la Cape Town, apoi s-au despartit, plangand. Presimteau, de fapt stiau ca isi iau ultimul ramas bun, ca nu se vor mai vedea niciodata. Mircea a inceput dupa aceea sa se stinga ca fitilul unei lampi, clipa de clipa, fara indoiala si din cauza fratelui sau care era si el bolnav. Cand vorbeste acum despre Mircea, Cornel Constantiniu are glasul sugrumat de suspine si de spasmele bolii. 

Sotia fratelui artistului, Patricia a decis ca trupul lui Mircea Constantiniu sa fie incinerat, decizie pusa in act la trei zile de la moartea acestuia, la Cape Town. Cornel Constantiniu nu avea cunostinta despre acest fap, dar la momentul ritualului respectiv, ora unu noaptea, a avut arsuri insuportabile la stomac, timp de o jumatate de ora, dupa care usturimea i-a trecut brusc, fara sa ia niciun medicament. Atunci, artistul si-a zis: „acum l-au ars pe Mircea”, si asa era! Cumnata sa, Patricia a confirmat cu precizie ca ora corespunde exact.

Doi frati au avut un destin tragic: unul nu a putut dejuca planul mortii, iar celalalt a ramas sa sufere, trmurandu-i chinuitor mainile si vocea. Cuvintele nu-i curg, nu au claritate, mersul i-a fost chin, iar acum e ajutat de carucior cu rotile, corpul ii este rigid, niste cangi trag de el sa-l rupa! Functiile locomotorii si verbale sunt totalmente deteriorate, se misca incordat si tremurand. Un Parkinson galopant, violent il chinuie uneori insuportabil! Creierul ii vuieste ca marea!

Sotia artistului, Domnita, un om cu multa si minunata caldura sufleteasca, un om de mare noblete, care vegheaza si ajuta cu intreaga masura a puterii omenesti infrunta alatui de artist degradarea valorilor oamenilor de valoare ai Romaniei! Intr-un sistem sanitar dereglat, marele cantaret, o personalitate magnifica a culturii muzicale romanesti este la arbitrariul Casei de Sanatate, ea insasi bolnava! 

Acesta-i destinul artistului Cornel Constantiniu, pentru care muzica usoara e inca o inima, dupa cum si inima artistului, la randu-i, e inca o stea pentru muzica usoara! Inima si steaua sunt destine ingemanate, precum sunt fratii Mircea si Cornel Constantiniu! Un artist suferind si urna cu cenusa fratelui, asezata acum in mormantul parintilor din Cimitirul „Ghencea Militar”! intre cei doi frati departarea de acum nu mai este lunga si amara, este suferinta si cenusa! 

Sa nu-i facem, insa niciodata scrum cantecul, sa nu-i preschimbam amintirea in cenusa!

„...a fost lovit de boala in plina glorie, dar este fericit ca publicul nu l-a uitat, ca e din cand in cand difuzat la radio ( vai, din pacate atat de rar, ca toti corifeii «Generatiei de aur!» si mai ales ca are pe Domnita, sotie devotata, si o familie minunata. Inconjurat de intreaga familie, ca in imaginea ce incheie aceasta carte, Cornel Constantiniu se simte puternic, pentru ca el este, indiscutabil, un invingator”, insemneaza in prefata cartii „Zapezile copilariei” coordonatoarea Colectiei „Artele Spectacolului”, Oana Georgescu.

„Ce tineri si frumosi eram”, intituleaza in postfata aceleiasi carti cuvantul sau prezentatorul Octavian Ursulescu. „Tot mai sper intr-o minune, visand ca intr-o buna zi voi mai avea ocazia sa-l prezint intr-un spectacol pe bunul meu prieten, de care ma leaga atatea amintiri frumoase ale tineretii noastre navalnice...”, incheie maestrul artei prezentarii spectacolelor.