Cand eram de varsta lui Horia, la mine in clasa exista un grup de fete (din care faceam parte si eu) impatimite de „scris”; adica, aveam mereu cu noi cate o agenda in care dezvoltam niste povesti pe care le impartaseam mai apoi cu ceilalti, asteptand o reactie, tanjind dupa aprobare. Privind inapoi, creatiile noastre erau departe de a avea orice valoare literara, iar modul in care ne raportam la lume era pueril, lucru strans legat de absenta unor lecturi esentiale. 

Horia-David Munteanu

Romanul lui Horia are ca motto un citat din Siddhartha, care a demontat orice idei preconcepute as fi putut avea despre varsta autorului. (Am avut ocazia sa-l ascult cu prilejul lansarii volumului. Usurinta cu care se plimba printre personajele „grele” ale literaturii, pledoaria pentru lectura si raspunsurile pertinente la intrebari deloc comode m-au determinat sa citesc romanul cu si mai multa seriozitate.) Sinceritatea si curajul specifice copilariei sunt prezente si reusesc sa ofere cartii ceva revigorant, insa atat perspectiva dezvoltata in Harta sufletului meu, cat si vocea narativa sunt, in lipsa unui cuvant mai potrivit, „mature”. 

In primul capitol suntem introdusi in lumea perfecta a unui baiat de 11 ani, in care temele, scoala si invatatul nu sunt obligatorii, in care un copil poate sa-si intemeieze singur o viata („Nu trebuia sa astepti pana la 18 ani. Daca aveai chef, deveneai responsabil pentru deciziile tale de la trei ani”); e o lume in care nu exista perfectiune, dar in care „totul devenea posibil”. 

Suntem pusi fata in fata cu un copil care analizeaza viata si conceptele prestabilite fara nicio retinere, care are curajul sa demonteze tot ce au stabilit adultii: „Mie nu-mi placea deloc saptamana. In general, unii ar putea crede ca nu-mi placea viata. Nimic mai neadevarat. Eu aveam o problema cu acest timp mereu identic, numit „saptamana”. Adica sapte zile in zece miliarde de ani cat estimau cercetatorii ca ar avea in spate Pamantul. Sa fii captiv intr-o saptamana, capsula de timp, care se repeta la nesfarsit.” 

Pe parcursul romanului asistam la demontarea reperelor temporale si la redimensionarea vietii („M-am hotarat sa incep o viata noua. Prima regula era sa nu mai existe o saptamana”). Calatorim astfel in timp alaturi de protagonist in saptamana reimaginata in care zilele reprezinta diverse etape din viata acestuia. Il putem vedea astfel pe copilul care nu poate fugi de acasa fara o carte, care nu intelege „rolul fractiilor, al puterilor, al exercitiilor cu mai multe necunoscute”, devenind mai intai un adolescent indragostit, mai apoi un profesor de matematica si tatal unui baiat caruia nu ii place literatura, dar care reuseste sa ii „dezgroape trecutul”. Trecerea anilor il transforma pe acest „absolvent” al varstei copilariei intr-un simplu adult („Nu copilaria ma parasise, ci eu renuntasem la ea. Aveam impresia ca am ajuns exact ceea ce dispretuisem atat de mult altadata: un profesor sever si atat. Un adult.”), apoi intr-un batran ce invata sa accepte ca nimic nu se intampla in viata asa cum ne putem imagina la un moment dat, intr-un fragment al existentei noastre. 

In aceasta Calatorie in lumea parintilor, Horia-David Munteanu proiecteaza o noua perspectiva asupra vietii in care demonteaza concepte cum ar fi timpul sau maturitatea si o face cu mult curaj, reusind sa creeze un roman cu un puternic caracter filozofic, dar in acelasi timp, de o prospetime revigoranta. Ferindu-se de clisee si analizand cu luciditate un teritoriu strain, Horia ne ofera niste ganduri sincere care ne indeamna la reflectie. 

As recomanda Harta sufletului meu acelora care nu le este frica sa reconsidere ideile altora sau optiunile personale si care sunt in stare sa intre intr-un dialog franc cu ei insisi prin intermediul unui pusti revoltat, dar extrem de inteligent.