se regaseasca trecut pe vreo tablie a unei usi sau institutii folositoare comunitatii, compozitorii, pictorii, jurnalistii, regizorii, actorii, scenaristii, coregrafii, etc, etc... figureaza, in lentilele perceptiilor lor - care, uneori le dubleaza pe cele care stau impozant pe nasuri-, drept fiinte care nu cunosc oboseala, ceea ce le ocupa timpul este ceva usor, pe care, de altfel, si ei l-ar putea face daca nu ar fi atat de ocupati cu sarcinile lor atat, dar atat de importante, efectuate in folosul semenilor sau a fratilor comunitatii. Ceea ce nu stiu este ca indeletnicirea unui artist, unui formator de opinie, unui om care lucreaza cu textura fragila a emotiilor, sufletului si psihicului uman, implica un program atipic, a carui paranteza debuteaza inainte de ora 8 dimineata si continua dupa orele 20, 24 seara, program care chiar se prelungeste pe parcursul a nenumarate nopti albe. Sunt zile si nopti albe, albastre, galbene, verzi, violet, care nu sunt trecute in fisa postului si care nici nu conduc la cifre, carduri, conturi. Sunt, insa, moduri de viata, moduri de a transmite cuvinte, sunete, imagini, povesti, realitati in care celalalt se intalneste cu un cuvant, o descriere, un peisaj, o coloana sonora si le recunoaste ca fiind ale sale, atat de concentrata este profunzimea substantei acelui text, acelei muzici, acelui film...

Atat de concentrata este profunzimea oamenilor, iar demersul de (auto)cunoastere cere un timp, o profunzime, o disponibilitate, o forta, o concentratie, in termenii unui mecanism interior, unui suflet, unei minti, care traverseaza plus infinitul, barierele prejudecatilor, limitele fizice, programele, zilele si noptile, paginile tipografiilor mondiale... Sa scrii, sa (in)canti, sa compui, sa fotografiezi, sa regizezi, sa pictezi, sa promovezi in maniera artistica, umana, frumosul, autenticul, energia, iubirea, fericirea, entuziasmul, claritatea, lumina, misterul, parfumul, starea de liniste, pacea, sa iubesti sa daruiesti, sa iubesti sa lucrezi cu emotiile, trairile, realitatile psihicului uman, pastrand treaz principiul "cu si despre om", este o pretiozitate a vesniciei efemeritatii, la care putini au acces...

Aici se incadreaza si povestea sonora a Tarafului de Haidouks, pe care mi-am propus sa v-o citesc la o Ceasca de Cultura, facand apel la interviul pe care l-am realizat cu Stéphane Karo, director artistic, compozitor, producator si impresar belgian, care se ocupa de promovarea internationala si vizibilitatea muzicii lautaresti a Tarafului Haiducilor, alias Taraf de Haidouks, de 25 de ani. Este povestea unei ascensiuni fulminante, izvorata din talent, pasiunea pentru muzica si bucuria de a impartasi sunete vechi, dar valoroase, cu intreg universul. Este o poveste pe care putini o cunosc, putini o asculta, in Romania. Insa, o data ce ai trecut de granitele tarii noastre, despre Taraful Haiducilor ti se va spune ca sunt maestrii Occidentului, cei mai iubiti tigani premiati de BBC, lautarii despre care s-au scris cronici elegioase, publicate in ziare precum: „The Times“, „Le Figaro“ sau „The WashingtonPost“. Cu toate ca, spre finele anilor '90, imaginea succesului lor, s-a raspandit pe toate continentele, trecand din Europa in America, apoi in Asia si in Australia, la intoarcerea acasa, destinul muzicantilor din Clejani purta pecetea vorbelor din intelepciunea populara, actuale si astazi, in 2016: Nimeni nu e profet in tara lui. Sper ca lectura acestui interviu, dublata de auditia acestui fenomen muzical, va conduce, in cel mai scurt timp, la imprietenirea publicului roman cu povestea Tarafului Haiducilor.

Stefania Argeanu: Ce conotatie, ce impact are imaginea artistica, in cazul Tarafului Haidouks?

Stéphane Karo: Imaginea artistica, perceputa de publicul occidental, la prima aparitie a Tarafului in Occident, este atat lirica, cat si onirica. Este lirica prin cuvinte, zicere, discurs, compozitie muzicala, balade - toate aceste elemente par sa vina din timpuri trecute, fara, insa, a se putea putea preciza epoca. Ca si cum sunetele, glasurile, imaginile cu Haiducii pe scena, vin dintr-un alt moment, dintr-un alt timp, care nu poate fi cunoscut, care nu se arata pe calea preciziei, fiind un timp imposibil de incadrat pe linia cronologica. Audienta resimte o stare de beatitudine, de visare, care ii face pe oameni, pe spectatori sa isi dea seama ca, prin muzica, prin felul in care Taraful Haiducilor le canta, isi reintalnesc propriile stari launtrice, dileme, (in)certitudini, sperante, dorinte, ecouri, propriile emotii si sentimente... Si chiar daca acestia nu inteleg continutul, sensul textelor cantecelor, primesc ceea ce li se transmite afectiv, sonor, prin melodicitatea, profunzimea versurilor, autenticitatea prezentei scenice si, astfel, ajung sa-i perceapa la justa valoare si sa ii aprecieze pe interpreti. Publicul se straduieste si intelege ca aceste cantece sunt povesti de viata care spun ceva despre ce s-a intamplat in istoricul amintirilor unei fiinte care isi canta iubirea. Ca sa ma exprim mai simplu, publicul, fascinat, ii asculta precum copiii. Asta ar putea fi o descriere a imaginii Tarafului, care nu reprezinta, inca, o imagine de grup celebru sau de vedete ale industriei muzicale sau tv.

Cum ati construit vizibilitatea, la nivel international, a echipei muzicale de care va ocupati?

Muzica diferitelor popoare ale lumii a ajuns, prin anii '80 - '90, la un nou nivel de semnificatie, in ceea ce ii priveste pe amatori, care cautau sa asculte noile aparitii muzicale si, totodata, sa cunoasca, sa asimileze limbaje muzicale noi. Iar Taraful, provenind dintr-o cultura cu radacini latine, europene, a fost perceput ca fiind foarte diferit, in comparatie cu ceea ce ajunsese muzica de concert a acelor ani. Evolutia muzicii, in acei ani, si, in final, fixarea ei la modelele recurente, au determinat recunoasterea fiecarui gen in functie de particularitatile sale. In acest sens, existau formule de exprimare pe care le auzeai deseori si care sunau cam asa: "clasicul se interpreteaza in acest fel...", "muzica rock corespunde acelor elemente...", "jazz-ul se face intr-un anume mod... " Astfel, totul a devenit standardizat dupa genuri. Nu pot sa vorbesc de marketing sau de promovare internationala, noi nu am facut nimic din toate astea, cum trebuie sa facem azi, toti, in cautarea vizibilitatii, sub presiunea poverii de a ramane in necunoscut, intr-un con de umbra.

Gura si urechea sunt cele care ne-au transmis, mai departe, povestea, cantecul, au functionat in mod real si au creeat o specie de legenda care corespunde, de asemenea, cu imaginea occidentala despre tigani, rromi si restul de nume pe care le-au primit pe parcursul migratiei lor. O data cu deschiderea granitelor tarilor din est, ne-am dat seama, foarte repede, ca, de fapt, construirea vizibilitatii internationale ale interpretilor si grupurilor muzicale este o afacere pe toate planurile noilor culturi, ceea ce nu a fost accesibil in perioada comunista. Occidentul se gasea intr-o ignoranta, aproape totala, in privinta culturilor din est si balcanice. Chiar si asa, amintirile Tarafului Haidouks sunt bogate in intalniri, descoperiri si invataturi primite de la altii, desi, pe acelasi continent, noi am fost necunoscuti. Pentru a reveni la latura promovarii clasice, noi am fost invitati de alti artisti, consacrati, in diferite proiecte cinematografice, muzicale, iar din aceasta categorie fac parte: Johnny Depp, Tony Gatlif, Yehudi Menuhin, etc.

Intr-un an si jumatate, am trecut de la concertele in orasele belgiene la scene internationale.

Ce faceti, in mod concret, astfel incat Taraf de Haidouks sa fie vizibil in strainatate?

Pentru ca prin vizibilitate, inteleg imaginea grupului si calitatea repertoriului, in primul rand le vorbesc celorlalti despre calitatile Tarafului Haidouks, despre valoarea lui, inclusiv din ipostaza de patrimoniu muzical. Promovarea cere, mai ales, vizibilitate, azi nu facem nimic fara asta.

Putin cate putin, cu ajutorul retelelor muzicale, contactele cu cei ce promoveaza muzica, cu organizatorii concertelor, definite de ceea ce astazi numim «muzica lumii» sau «world music« (cand aceasta categorie muzicala a primit, in circuitul sound-ului sau, nuante pop, rock sau de muzica electronica), muzica a supravietuit si s-a bucurat de o mai buna cunoastere si raspandire, in randul publicului de pretutindeni, in toate formele, varietatile si aparitiile sale sonore ofertante.

De asemenea, noile productii ofera combinatii de genuri muzicale, care globalizeaza toate diferentele si particularitatile existente initial intre genuri, insa intr-un alt stil (desi pare absurd, prin contradictia obiectivelor vizate), nu in sensul de dominare absoluta si de negare a individualitatii creatiei muzicale, ci prin aducerea, in prim-plan, a particularitatilor muzicii, in momentul expansiunii ei, fie ca vorbim de accente reggae, rock sau chiar clasice.

Dintre secretele "de fabricatie" pe care vi le mai pot dezvalui, face parte si faptul ca ne concentram atentia si ne dedicam, indeosebi, muncii de aranjament de repertoriu, intrucat aproximativ tot din ceea ce facem se bazeaza pe aranjamentul materialului sau a pieselor de muzica populara, ceea ce constituie o remiza pentru gusturile zilelor noastre. Apoi, toata organizarea turneelor si a relatiilor «diplomatice», cu muzicienii, da longevitate si viata grupului, fara a uita de bani, care sunt motorul esential si care, uneori, pot deveni periculosi in toata aceasta ecuatie muzicala.

Cred ca exista cicluri in privinta raporturilor dintre Gadjo (gadjo este o persoana, rrom etnic care nu traieste in spiritul culturii rromani, din acest motiv fiind considerata, de catre comunitate, "impura") si comunitatile rrome sau Sintis (reprezinta o subgrupare a romilor europeni), la fiecare 100 ani. Civilizatia europeana ii redescopera ca autentici si, in final, asa percepem lucrurile. In expozitia universala a umanitatii de la 1800 si ceva, sau in cea de la 1900, tiganii canta (jazz), joaca (alaturi de comunitatile unguresti si romanesti) si au succes in toate orasele, reluand, astfel, etaloanele, pulsul vietii culturale si, uneori, si pe cel al vietii sociale, as spune. Ulterior, se descopera noi tipologii de rromi, modalitati distincte de a-i percepe, de a-i interpreta si, asta, se raspandeste in literatura, teatru, muzica, in lume, in comportamentele lor, in inevitabila si fascinanta imagine de libertate totala pe care o transmit prin toti porii, ceea ce, in mod uluitor, completeaza, echilibreaza vietile sedentare si controlate ale noastre, ale celor care isi aleg, cu grija, un singur cadru pentru a-i observa.

Urmeaza, apoi, perioada cea mai intunecata a rejectiei reciproce (conflict interpersonal), care face un mod de viata, in sine, o preocupare reala din degradarea celuilalt, cu scopul de a-l transforma in dusman si a-l face responsabil de toate catastrofele... Apoi, 100 de ani mai tarziu, romantismul inlocuieste ideologia precedenta. Nu vreau sa intru intr-o disputa care nu ne invata niciodata nimic despre ce e muzica tiganeasca, insa toate acestea, impreuna, sunt o oglinda, cu toate fatetele posibile.

Astazi, fiecare poate sa isi asculte muzica de unul singur, cea pe care si-a imaginat-o dintotdeauna... Toate emotiile trec prin timpan, urechea are mai multe secrete decat ochiul, mirosul sau cuvantul. Fiecare simt, fie ca vorbim de cel vizual, olfactiv sau de impulsurile nervoase, transformand afirmatiile in interogatii, certitudinile din spatiul memoriei in reluari logice, rationale, ne permite, pana la urma, in acelasi timp, sa avem dubii si intrebari cu dublu sens: "ceea ce am vazut a fost real sau nu (?)", "ce am mirosit, imi aduce aminte, de ceva, din copilarie (?)", "atunci cand ne exprimam verbal, nonverbal, paraverbal, vorbim bine, in acest fel, pentru a ne convinge pe noi insine sau pe altii (?)". In acest caz, ambele variante functioneaza: fiindca tanjim si dupa autoconvingere, si dupa aprecierea sociala.

Auzul este cheia acestor situatii, este un semn al credibilitatii pe care o investim, fie pozitiv, fie negativ. Atunci cand ascultam, avem dubii, in aceeasi masura in care ele reapar in cazul unei atingeri, ne intrebam daca ceea ce ne face sa ne apropiem de simturi, de arome, imagini, litere, aduce un mesaj real. Cand priveste o imagine, ochiul vede un peisaj sau aude un peisaj?... In adancul sufletului, stiu ca muzica vorbeste inimii si imi este de ajuns.

Haiducii sunt o formatie alcatuita din artisti care apartin generatiilor trecute si generatiilor prezente, majoritatea muzicienilor fiind din Clejani. Grupul a devenit cunoscut in Europa de Vest in 1991, dupa ce a aparut in filmul "Latcho Drom", al regizorului Tony Gatlif. Formatia a jucat propriul rol in acest film, care descrie, in imagini si muzica, istoria si cultura rromani. De-a lungul timpului, Taraful Haiducilor a sustinut concerte in: Tokyo, Singapore, Paris, New York, Los Angeles, Istanbul, Londra etc.

In decembrie 2015, Haiducii au fost castigatorii clasamentului World Music 

Charts Europe, cu albumul Of lovers, Gamblers and parachut skirts.

Albumul "Maskarada", al Taraf de Haidouks (Taraful Haiducilor), lansat de casa de discuri Cramed Records, s-a situat pe locul al treilea, intr-un top al celor mai bune albume de world music ale anului 2007, realizat de TimesOnline.

In anul 2002, formatia a primit premiul BBC World Music pentru cel mai bun grup din Europa si Orientul Mijlociu. De atunci, taraful a lansat mai multe albume apreciate pe plan international, "Maskarada" fiind cel de-al optulea material al formatiei.

Repertoriul lor contine muzica romaneasca traditionala, balade, hore si sarbe interpretate in limba romana, cantece lautaresti, accesorizate cu atmosfera gipsy, care s-au transmis prin viu grai, din tata in fiu, sau pe care le-au invatat de la bunici. Pe parcursul timpului, si-au dat seama care sunt piesele care produc un impact mai intens asupra publicului si, pe acestea, le-au preluat in concerte. Vorbim de piese pe care le aleg impreuna, asupra carora revarsa armonia, care echivaleaza cu sunetul traditional, iar ceea ce rasare, din mixajul inedit al acestor ingrediente fiintiale si sonore deopotriva, poarta numele autenticitatii.

Componenta Tarafului Haiducilor:

•Nicolae Neacsu („Culai”): vioara si voce (decedat)

•Ion Manole („saica”): vioara si voce (decedat)

•Dumitru Baicu („Cacurica”): tambal si voce (decedat)

•Ilie Iorga: chitara si voce (decedat)

•Constantin Sandu („Dinu”): tambal si voce

•Marin Sandu („tagoe”): acordeon, contrabas si voce

•Paul Guiclea („Ilie Pasalan”): vioara si voce

•Constantin Lautaru („Costica Boieru”): vioara si voce

•GheorgheAnghel („Caliu”): vioara

•Robert Gheorghe: vioara

•Gheorghe Falcaru („Fluierici”): fluier

•Ionica Tanase: tambal

•Florea Parvan: contrabas, acordeon

•Marin Manole („Marius”): acordeon

•Viorel Vlad: contrabas

Un secret al tarafului din Clejani a fost duetul dintre energia noilor veniti si farmecul lautarilor inceputului, precum Nicolae Neacsu, Ilie Iorga si Dumitru Baicu (Cacurica).

Autenticitatea sonora a Tarafului Haiducilor consta in cantatul cu un fir de par de cal, iar inovatia aceasta poarta numele lui Nicolae Neacsu, unul din cei mai apreciati interpreti si violonisti ai grupului artistic, care a trecut in nefiinta in 2002.

Nicolae Neacsu a facut furori in Occident printr-o improvizatie geniala. Neacsu lega un fir de par (de obicei par de cal) de una din corzile viorii si, astfel, isi faceau aparitia sunete nemaiintalnite.

„Nimeni nu se putea gandi la asa ceva decat unul ca el.

Sunetele acelea nu pot fi create nici macar cu ajutorul calculatorului sau al unui sintetizator“,

afirma compozitorul Gabriel Yared, intr-un documentar din 2002.

"Muzica lautarilor din Clejani a avut succes in Occident pentru ca era o muzica libera, care nu respecta nicio regula. Strainii au fost fascinati de stilul de interpretare, de capacitatea lor de a improviza, de felul in care se comportau pe scena si de faptul ca nu cunosteau niciun fel de teorie muzicala. „Adevarul e ca atunci cand canti dupa note, nu mai faci ce vrei. Canti obligat. Dar cand canti dupa ureche, iese mai bine. Iese dulceata aia, pentru ca faci ce vrei tu“,

spune Gheorghe Falcaru.

Muzicantii din „Taraful Haiducilor“ au demonstrat ca stapanesc atat de bine instrumentele, ca sunt capabili sa cante orice, fara a avea nevoie de portativ. Improvizatiile lor pe muzica clasica au sute de mii de vizualizari pe Youtube., apare consemnat intr-un reportaj publicat de Mihai Voinea in Adevarul.

Si totusi, cum a luat fiinta taraful, care au fost primii pasi in stil "haidouks"?

In taraf sunt cateva persoane ramase din anii de inceput. Taraful exista din 1983-1984, cand a fost infiintat de domnul Ion Albesteanu, care a fost dirijor. Apoi i-a descoperit Stéphane Karo, impresarul belgian, cu cateva luni inainte de revolutie. 

El a venit, in august, in Romania si le-a propus sa mearga cu el in strainatate. In 1990, a revenit in tara si i-a luat in turneu. Au plecat la Bruxelles, aceasta fiind si prima iesire a tarafului din tara.

Trupa de lautari din Clejani isi datoreaza succesul si notorietatea internationala materialelor lansate la inceputul anilor '90 in Franta, moment in care au inceput o serie de concerte in toata lumea si au fost invitati sa apara in filme sau sa faca muzica pentru filme. Asa a inceput si prietenia cu actorul Johnny Depp, fan declarat al tarafului. Americanul i-a cunoscut in timpul filmarilor de la The Man Who Cried (regia Sally Potter), unde printre colegii de platou s-au mai aflat Christina Ricci si Cate Blanchett. Alaturi de Johnny Depp au mai aparut in anul 2006 in filmul documentar despre cultura Romani - When the Road Bends: Tales of a Gypsy Caravan, in regia lui Jasmine Dellal.

La invitatia acestuia, au mai sustinut concerte la petreceri private de la Hollywood si tot el a fost cel care le-a inmanat premiul pentru cel mai bun grup din Europa si Orientul Mijlociu in cadrul BBC WorldMusic, in anul 2002.

In ianuarie 2000, Johnny Depp vorbea despre Taraf de Haidouks pentru revista Studio Magazine:

“I-am cunoscut in timpul filmarilor de la The Man Who Cried.

http://www.divanesco.com/taraf-de-haidouks/pressbook/

Sursa: Stefania Argeanu

Autor: Stefania Argeanu

Sursa foto: http://www.divanesco.com/