Sa ai curajul de a te lasa imbratisat de Realitatea Literaturii, avand confirmarea certitudinii ca nuantele imaginatiei sunt redentive, inepuizabile, oxigenul din fiecare particula de secunda. Sa orchestrezi litere, in sens dramaturgic, parcurgand, la infinit, drumul de la persoana la personaj, de la personaj la persoana. Avand la baza, bucuria de a darui necontenit povesti. Bucuria de a le scrie, de a le inzestra, de a le adauga in textura compozitiei, printre ingredientele principale: inima, sufletul, energia, inventivitatea, spiritul vizionar, generozitatea, capacitatea de a da sens existentei, de a transfigura efemerul in apreciere, situatiile generale in reflectii personale, fasiile timpului, cuprinse de priviri, in intamplari relatate, cotidianul trepidant in povesti vorbitoare, prin tonuri verzi de regasire. Sa descoperi geografii nebanuite, dar visate candva, apropiindu-te de imaginea, de sunetul, de culorile, adierile din ochii mintii. Acum ai tot ce iti doresti: observi, imaginezi, adaptezi, alegi, inventezi, creionezi, imprumuti ceea ce te inspira din toposul real. Un astfel si, totodata, un altfel de cosmos literar semneaza Elise Wilk, imblanzitoarea abila a literelor, cuvintelor, personajelor, ce scrie din dubla ipostaza: de scriitor si jurnalist. 

Textele sale, de factura dramaturgica, ajung pe scenele marilor teatre nationale si internationale, devenind veritabile spectacole de teatru, dar si reale provocari pentru actori si regizori, in spirit contemporan. Scrisul Elisei Wilk isi concentreaza, atent, semnificatiile asupra destinelor umane, avand la baza un profund ton identitar, cu reflezii psihologice ce surprind, prin tematica: puterea imaginatiei dilemele s dramel adolescentilor, relatia fragila parinti-copii, singuratatea omului modern, somajul, munca in strainatate. Ceea ce dovedeste o fina abilitate in a traduce mecanismele launtrice mundane, de a le aduce, din zona generala, intr-una personala, in care cititorul se intalneste cu propriul sine.

Dramaturgul Elise Wilk este absolventa a Facultatii de Jurnalism (Universitatea  Babes Bolyai Cluj Napoca), are un master in literatura si comunicare (Univ. Transilvania Brasov) si unul in scriere dramatica (Universitatea de Arte Tg. Mures), iar in2008 s-a numarat printre castigatorii concursului dramAcum5 cu primul ei text de teatru, („S-a intamplat intr-o joi”). De atunci, textele ei au fost montate in teatre din Romania si din strainatate si traduse in mai multe limbi in 2012, a beneificat de o bursa la „Theate r89” din Berlin unde a facut asistenta de regie si dramaturgie. In 2013, a castigat Premiul Ambasadei Irlandei pentru cel mai bun text montat in stagiunea 2012-2013 (Pisica verde).

In 2014 a fost selectata in Forumul Tinerilor Autori Europeni din cadrul Bienalei de Teatru de la Wiesbaden, Germania. In 2015, s-a aflat printre cei 4 dramaturgi selectati in programul HotInk laTeatrul Lark din New York. In acelasi an, textul ei „Avioane de hartie” a castigat Concursul National de Dramaturgie organizat de Teatrul National Timisoara. Revista Forbes Romania a numit-o printre tinerii trendsetteri ai anului 2014. Se afla printre cei 10 dramaturgi romani selectati in programu international „Fabulamundi. Playwriting Europe”. Elise Wilk traduce in limba romana dramaturgi germani contemporani si este autoarea mai multor piese de teatru montate in teatre din Romania si din strainatate traduse in mai multe limbi si publicate:“S-a intamplat intr-o joi”;“Durata medie de viata a masinilor de spalat”,“Pisica verde”,“Camera 701”,“Insul misterioasa”,“Avioane de hartie”,“Exploziv”.

Va reamintesc ca recent, pe 20 iunie 2016, doua productii Radio Romania, spectacolele Teatrului National Radiofonic, „Pisica verde” si „Over the Rainbow”, au fost premiate la New York Festivals World’s Best Radio Programs 2016. Radio Romania – Teatrul National Radiofonic a obtinut doua importante premii la New York Festivals World’s Best Radio Programs 2016 - Festivalurile Celor mai bune Programe de Radio din Lume, de la New York- , sectiunea „Best Drama Special”: astfel, medalia de argint a revenit piesei Pisica verde de Elise Wilk, pentru care adaptarea si regia artistica au fost realizate de Mihnea Chelaru; iar medalia de bronz a fost acordata spectacolului Over the Rainbow, scenariul si regia fiind semnate de Mihnea Chelaru si Ion Puican. La aceasta competie mondiala au fost trimise productii din aproape 30 de tari, iar juriul a selectat 296 de finalisti.

A raspuns invitatiei mele la interviu, scriitoarea Elise Wilk, autoarea piesei de teatru

"Pisica verde", text ce a constituit resortul pentru spectacolul radiofonic cu acelasi nume.

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

Elise Wilk: Cu totii avem o mare nevoie de povesti. Un scriitor este cineva care inventeaza povesti pentru ceilalti. Un scriitor are o putere extraordinara pentru ca el poate sa inventeze oameni, intamplari, locuri, lumi intregi.

Eu cred ca o piesa de teatru trebuie, in primul rand, sa spuna o poveste. Asa ca, e esential sa-ti placa sa spui povesti. In al doilea rand, e necesar sa ai un simt al observatiei foarte dezvoltat si sa-ti placa sa descoperi tot felul de detalii in mediul care te inconjoara.

Daca atunci cand mergi cu autobuzul sau cu trenul, iti place sa observi oamenii din jurul tau si sa-ti imaginezi vietile lor, s-ar putea sa ai stofa de dramaturg. In copilarie, obisnuiam sa privesc “oamenii mari” din jurul meu ca pe niste personaje de roman. Se intampla sa descopar asemanari intre personajele cartilor pe care le citeam si oamenii pe care ii cunosteam. Pe la noua ani, aveam un carnetel portocaliu cu patratele de matematica in care scriam poezii despre toti cunoscutii. In al treilea rand, trebuie sa fii conectat foarte bine la ceea ce se intampla in jurul tau - pentru ca teatrul se face cu povesti actuale.

Oamenii au nevoie de povesti ca de aer. Prin ele au acces la alte lumi si se pot desprinde, pentru cateva momente, de viata cotidiana. Viata noastra ar fi foarte trista, daca n-ar exista povesti. Din acest motiv unii merg la cinema sau la teatru, altii cumpara carti, altii se uita la telenovele - peste tot se spun povesti.

Adaptarea radiofonica dupa piesa Pisica Verde e prima adaptare radio dupa un text de-al meu, asa ca a fost o experienta noua pentru mine. Mi se mai spusese ca textul are un potential mare pentru radio. in iunie 2015, piesa a avut premiera la Junges Schauspielhaus Zürich, iar dupa spectacol, un critic de teatru elvetian mi-a spus ca textul ar trebui neaparat adaptat pentru radio. In orice caz, pentru mine un lucru era sigur: in caz ca cineva va dori sa adapteze piesa pentru radio, nu eu voi face adaptarea. Daca e piesa ta, e mult mai greu, pentru ca este nevoit sa scurtezi si astfel sa renunti la lucruri care ti se par importante. Cineva “din afara” are o privire de ansamblu mult mai buna. Spectacolul radio dupa adaptarea regizorului Mihnea Chelariu dureaza doar putin peste 30 de minute. Iar spectacolele dupa acest text n-au durat niciodata mai putin de 60-70 de minute. Asadar, s-a renuntat la multe lucruri. Eu n-as fi putut sa fac asta. Pe de alta parte, mi se pare ca e din ce in ce mai complicat sa asculti teatru radiofonic. Cred ca e nevoie de un anumit “antrenament”. Mai ales in ziua de azi, cand suntem obisnuiti sa facem mai multe lucruri deodata. Cred ca atunci cand asculti teatru la radio, trebuie sa asculti teatru si atat.

Mie mi s-a intamplat sa ascult un text contemporan la radio, in timp ce faceam curatenie in dulap si, la un moment dat, am pierdut firul povestii si n-am putut s-o mai urmaresc.

In orice caz, pot sa inteleg optiunea de a adapta piesa pentru radio. Acolo sunt sase personaje care povestesc, fiecare, varianta lor despre ce s-a intamplat intr-o seara de sambata care le-a schimbat vietile pentru totdeauna. Sunt sase versiuni ale aceleiasi povesti. Practic, nu se intampla nimic pe scena, totul e povestit si, astfel, se creeaza un film in mintea spectatorului. Exact asa ca in cazul spectacolelor radio.

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

De obicei, daca piesa nu a fost scrisa direct pentru radio, ascultatorilor le este livrata o poveste “condensata”. Pentru ca nu poate vedea nimic, ascultatorul isi creeaza propriul film.

Mai intai, povestile iau nastere in imaginatia scriitorului. Pisica Verde are o poveste frumoasa, de care imi amintesc de fiecare data cu placere. Era in vara lui 2011, pe atunci eram masteranda la Scriere Dramatica la Universitatea de Arte din Targu Mures si am participat la un workshop sustinut de dramaturgii americani Brian Dykstra si Ken Urban. Unul dintre exercitiile pe care a trebuit sa le facem era sa scriem, timp de 10 minute, tot ce ne trece prin cap, fara sa ne cenzuram. In timp ce scriam, m-am uitat pe geam si exact in momentul acela pe acoperisul de vis-à-vis trecea o pisica. Si exact in momentul in care am vazut-o, m-am gandit cum ar fi ca ea sa aiba blana verde. Dupa ce timpul a expirat, a trebuit sa alegem o imagine din dicteul automat si pe baza ei sa scriem un monolog. Am ales imaginea cu pisica verde si am scris primul monolog al lui Dani, de la inceputul piesei. Ideea monologului era ca orice e posibil cu ajutorul imaginatiei. Inca doua personaje, Bianca si Boogie, au prins viata in aceeasi zi, intr-o pizzerie din Targu Mures. Ca orice poveste, “Pisica verde” contine multe lucruri inventate, dar si intamplari reale, iar personajele imprumuta cate ceva din oamenii pe care ii cunosc - nici nu s-ar putea altfel. Asadar, povestea a ajuns din imaginatia mea in computer, iar apoi a ajuns pe scena, rostita de actori. De acolo, a ajuns la fiecare spectator in parte. Poate ca unora le-a declansat amintiri legate de liceu, altii s-au gandit la copiii lor, unii au spus ca e o poveste haioasa, altii - ca e trista. Povestea din imaginatia mea s-a multiplicat. Exista atatea povesti cati spectatori sau ascultatori au fost.

Nu cred ca exista o reteta de succes brevetata. Unui spectator ii poate spune foarte multe o poveste, altul n-ar putea empatiza cu ea. Oamenilor le plac mai ales povestile care vorbesc despre ei, in care se regasesc. Cred ca e nevoie de un subiect bun, de personaje puternice, bine conturate si cred ca secretul e sa pui ceva din tine in fiecare poveste pe care o spui.

Imi place sa merg la spectacolele dupa textele mele. Cateodata nu ma pot conecta total la ceea ce se intampla pe scena: mai observ ca un actor a uitat o replica, de multe ori ma uit la reactiile spectatorilor. Dar s-a intamplat, uneori, sa uit complet ca pe scena se joaca textul meu. Atunci cand urmaresc povestea ca si cum ar fi prima data cand o aud, inseamna ca a fost un spectacol bun.

Dupa cum am mai zis, “Pisica verde” e singurul meu text adaptat pentru radio. E important sa se ajunga si la acest tip de public. Cred ca publicul de radio e un public mai special. Pentru ca e un public invizibil. Nu-i poti vedea si simti reactiile. In cazul unui spectacol care are loc intr-un teatru, poti sa simti, dupa reactiile oamenilor, daca le-a placut sau nu. Pentru mine, atunci cand vad un spectacol, dar mai ales pentru actori, energia care vine din public e foarte importanta. In cazul spectacolelor radio, nu poti sa vezi ascultatorii si sa le simti reactiile. Dar eu am incercat sa-mi inchipui cum arata ascultatorii mei. Mi i-am imaginat acasa in fata radioului sau in masina si m-am intrebat oare cum arata personajele pe care si le imagineaza ei.

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

Eu n-am fost fan Jules Verne in copilarie si adolescenta, aveam impresia ca e un scriitor pentru baieti. Insula Misterioasa a fost primul roman de Jules Verne pe care l-am citit. Si in cazul dramatizarii unui roman trebuie sa renunti la foarte multe lucruri, dar in acelasi timp sa ai grija momentele cele mai importante si firul povestii sa nu aiba de suferit. La Insula Misterioasa a trebuit sa renuntam la multe pentru ca trebuia sa iasa un spectacol de maxim o ora, o ora si 15 minute. Copiii nu pot fi atenti mai mult de atat. Impreuna cu regizorul Theodor Cristian Popescu am stabilit cele mai importante 16 momente din roman, iar in jurul acestor 16 momente am construit textul pentru teatru. Aveam emotii destul de mari, deoarece copiii sunt cei mai sinceri spectatori: daca ii plictisesti un singur moment, i-ai pierdut. Dupa premiera un baietel a venit la mine si mi-a spus ca e spectacolul lui “cel mai preferat”. Astfel de reactii iti aduc o bucurie imensa.

Deja scriam poezii si povestiri scurte atunci cand am descoperit teatrul. Mi s-a parut ca e felul in care ma pot exprima cel mai bine. In plus, imi place ca e vorba de o munca in echipa. Ma inspira lucrul cu echipa de productie a unui spectacol, e o lume in care ma simt foarte bine. Mai mult, cred ca sunt un spectator pasionat. De fiecare data cand intru intr-un teatru am un sentiment extraordinar de frumos. De multe ori, merg in alte orase pentru a vedea anumite spectacole, iar atunci cand sunt in strainatate, ma interesez de programul teatrului din locul respectiv. Imi place atmosfera din festivaluri si-mi pare rau de fiecare data cand ratez un spectacol bun.

Cred ca foarte important e ca personajele din piesa sa vorbeasca asa cum vorbesc oamenii reali. Mi s-a mai intamplat sa citesc anumite texte si sa ma gandesc “dar nimeni nu vorbeste asa“. Multi spun ca e bine sa-ti citesti textul cu voce tare, dar cred ca cel mai bine e sa-l asculti citit de niste actori, atunci iti dai seama ce suna bine si ce nu.

De asemenea, e foarte important sa nu-ti subestimezi spectatorii. Multor autori le e teama ca poate spectatorii nu inteleg o anumita idee, si atunci o subliniaza cat mai puternic pentru a fi clara. Pe de alta parte, nu e bine nici sa fii prea eliptic. Trebuie sa gasesti o cale de mijloc.

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

Din pacate nu exista o traditie, ca in alte tari, a teatrului pentru adolescenti. Asta a fost si tema lucrarii mele de disertatie la masterat. Am constatat, insa, cu bucurie, ca in ultima vreme lucrurile au inceput sa se miste pe partea de teatru pentru tineri.

Unele teatre au inceput sa constientizeze importanta de a aduce in sali publicul tanar - exista deja cateva festvaluri si programe intregi dedicate adolescentilor, de exemplu la Centrul Educational Replika, la Teatrul Gong, la Teatrul Excelsior, la Teatrul Luceafarul. E important sa-i aduci la teatru pe tineri, pentru ca ei sunt publicul de maine.

De asemenea, trupele de teatru pentru liceeni sunt din ce in ce mai multe si mai bune. Copiii din trupe au inceput sa-si scrie singuri textele, care de cele mai multe ori trateaza problemele cu care se confrunta ei la scoala sau in familie. Au aparut, intre timp, o serie de festivaluri de teatru dedicate trupelor de liceeni, Ideo Ideis de la Alexandria fiind cel mai important dintre ele.

In schimb, pentru copii, oferta culturala e slaba. Pe afisele teatrelor e plin de scufite rosii, cenusarese si purcelusi , sunt tematizate mult prea putin problemele reale pe care le au copii din ziua de azi. Teatrele pentru copii ar trebui sa stearga praful de pe repertoriile lor si sa incerce ceva nou. In strainatate gasesti, de exemplu, spectacole care tematizeaza prima dragoste, sau in care e vorba despre copii cu parinti divortati sau despre efectele migratiei, despre copii care se muta intr-o tara straina si trebuie sa se adapteze acolo. La noi nu prea exista texte contemporane pentru copii, dar, de exemplu, Germania are o traditie puternica in ceea ce priveste acest tip de dramaturgie si de aici se pot importa multe texte.

Cred ca e important sa mergi la teatru, sa vezi filme de calitate, sa citesti. Din pacate, adolescentii isi petrec din ce in ce mai mult timp pe tableta sau smartphone. Atunci trebuie sa gasesti o cale de a-i atrage la teatru prin mijloace moderne. La Iasi, dupa „Pisica verde” s-a facut un spectacol inedit la Teatrul Luceafarul, in regia lui Bobi Pricop (nominalizat la UNITER pentru regie pentru acest spectacol). E primul spectacol de teatru in sistem silent-disco din Romania. La intrare primesti o pereche de casti prin care se aude muzica, scenografia reconstituie, practic, un club cu lumini de laser si fum artificial, iar tinerii spectatori sunt invitati sa danseze alaturi de actori si sa asculte povestea la casti. Prima parte a spectacolului e ca o petrecere. Si cum poti sa-i atragi mai bine pe tineri la teatru decat printr-o petrecere? Poate ca printre spectatori au fost adolescenti care credeau ca teatrul e o sala invechita cu cortina de catifea, unde trebuie sa stai cuminte, pe scaun, timp de o ora si ceva. Acest spectacol le demonstreaza ca teatrul poate fi cool, poate fi modern, poate fi altfel. Cel mai mare castig e ca tinerii care l-au vazut o sa vrea, cu siguranta, sa se intoarca la teatru.

Rolul lor e sa-mi confirme ca sunt pe drumul cel bun. Pe de alta parte, daca ai succes exista si un revers al medaliei: lumea are asteptari foarte mari de la tine si atunci cateodata iti e teama ca nu le vei indeplini asteptarile cu urmatorul text, si asta te poate bloca. Dar, in general, orice recunoastere ma incurajeaza sa merg mai departe.

Lista e mult prea lunga si nu as vrea sa uit pe nimeni. Pot sa spun insa ca imi place sa urmaresc tot ce e nou, in Romania, in materie de literatura, cinema, teatru- in general, in domeniul artelor. Sunt creatori tineri care au foarte multe de spus, care vin cu proiecte curajoase si care merita incurajati si sustinuti.

Sursa: Stefania Argeanu

Autor: Stefania Argeanu