Ciprian Chiriches l-a interpretat pe Robert in spectacolul radiofonic "Pisica verde" (a carei adaptare si regie artistica este semnata de Mihnea Chelaru), productie ce a fost premiata pe 21 iunie, anul acesta (nr. : 2016), cu medalia de argint la sectiunea „Best Drama Special”, din cadrul Festivalurilor celor mai bune Programe de Radio din Lume - New York Festivals World’s Best Radio Programs 2016. Desi considera ca oricine poate face teatru, Ciprian Chiriches stie care sunt ingredientele decisive care stabilesc esenta diferentei dintre actorii buni si actorii profesionisti: constiinta si constientizarea propriei valori, propriului har, "memoria afectiva", inteligenta emotionala, "textura glasului", capacitatea de a accesa senzatii/emotii pe care le-ai trait in trecut sau pe care le regasesti fidel in cei din apropierea ta, dar si "multa perseverenta, imbinata cu vointa". Actorul testeaza atitudini, raspunsuri, chiar si felurite ipostaze ale expresiei faciale, fiind un abil cunoscator al sonoritatii cuvantului rostit, intrucat: "vocea rezoneaza, altfel, in functie de cum iti misti fata."

Cine este actorul? Ce viziuni, ce mecanisme, dorinte, imagini, sunete, povesti il definesc? Care este rostul existentei sale? La acestea, dar si la alte cromatici interogative raspunde Ciprian Chiriches, actor al Teatrului Studentesc PODUL si, totodata, student la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica "Ion Luca Caragiale", din Bucuresti.  

Ciprian Chiriches: Consider ca oricine ar putea face teatru. Totusi, sunt niste lucruri de care trebuie sa iti dai seama. Uneori,  asta se intampla natural sau esti constient de ele din nastere, ori trebuie sa le descoperi pe parcursul lucrului tau cu tine. Abilitatile le are toata lumea, doar trebuie sa isi dea seama persoana respectiva ca le are. Si anume, ma refer la: atentie, inteligenta emotionala, vorbire (glas si controlarea acestuia). Apoi, mai este un amanunt care confera finisajul “muncii” (mie imi place sa ii spun “lucrului” pentru ca este un proces de lucru, nu neaparat o munca): acest mic amanunt este memoria afectiva. Sa poti sa accesezi niste senzatii/emotii pe care le-ai trait in trecut. “Cum m-am simtit atunci cand s-a intamplat…”,“Ce am facut atunci cand…”, “Ce am spus cand…”.

Apoi, mai este si perseverenta, imbinata cu vointa. Mai ales in teatrul radiofonic, unde mijloacele principale, de care te folosesti, ca actor, sunt: vocea, inflexiunile vorbei si asa-zisa “textura” a glasului, care ar trebui sa tinda spre perfectiune. Si, pentru asta,  e nevoie de un regizor bun, care sa stie ce vrea de la vocea actorului, si de multa perseverenta, imbinata cu vointa. Altfel, renunti.

De la prima lectura a piesei, mi-am dat seama ca va fi foarte greu sa il interpretez pe Robert, deoarece este total opus mie. El este acel tip de tanar care are totul sub nas, de bani-gata, cum se  zice, care este arogant, ipocrit. Dupa prima intalnire, m-am dus acasa si am inceput sa iau la rand persoanele pe care le cunosc, sa gasesc un fir de la care sa incep. Asa a inceput.  Ulterior, testam ce imi aminteam sau ce invatam de la aceste exemple. Testam atitudini, raspunsuri, chiar si fete. Ajuta foarte mult mimica; vocea rezoneaza, altfel, in functie de cum iti misti fata. De exemplu, nu poti sa maschezi un zambet pana la urechi atunci cand vorbesti la telefon. 

Apoi, restul a fost munca in studio. Unde cei doi Mihnea ( nr.: Mihnea Chelaru si Romeo Chelaru) ma ajutau foarte mult cu sfaturi, opinii si chiar cu elemente declansatoare (politistul, tigarile, focul, cafeaua ceruta s.a.m.d). Au fost multe duble trase, si, apoi, a urmat contributia lor, care a constat si in editarea materialului sonor.

Amuzant este, ca dupa inregistrari, o parte din Robert a mai ramas cu mine cateva zile. Daca nu in vorbe, in atitudine, si daca nu in atitudine, cel putin in minte. Gandeam ca el.

Initial,  am prins doar mesajul principal, alaturi de morala din final. Dar dupa aceea, cu cat exploram mai adanc, si il cunosteam si pe Robert mai bine, am intalnit multiple povesti dezvoltate in foarte putine vorbe. Fie ca este prietena Biancai, fie ca este sora ei, toate erau intr-un asa fel conturate, incat sa ai imaginea perfecta. Cel putin, mie asa mi-au venit in minte. E drept ca m-a ajutat si imaginea colegilor mei cu care lecturam la masa.

Imi place ca in "Pisica verde" nu este o singura poveste. Acum, referindu-ma strict la Robert, el, practic, nu are nici o vina in ceea s-a intamplat. E drept, a fost un nesimtit, dar de aici, pana la ce i s-a intamplat Biancai, este cale lunga. Totusi, alege sa minta si sa incerce sa para ca nu a avut de-a face cu ea niciodata, si sa fie si elevul model, copilul cuminte. Ceea ce spune multe despre el, dintr-un alt cadru de observatie.

In urma acestei experiente radiofonice am invatat multe, fiind cea mai lunga experienta radiofonica de pana acum, si lucruri legate de tehnica, de aceasta ramura a meseriei, dar si lucruri legate de microfoane, date, efecte, despre recordere samd.

Depinde de cat de bine este realizata opera respectiva. Omul este strans legat de arta. E ceva ce face parte din el. Fie ca sculpteaza, deseneaza, fotografiaza, gateste etc, chiar si in actiunile de zi cu zi, arta este acolo. Daca vorbim de acestea: film, spectacol, piesa de teatru, esential este, cred eu, ca omul, spectatorul sa parcurga impreuna cu protagonistul parcursul actiunii. Daca i se intampla ceva rau, sa vrea sa il ajute, sa simta ca ii este prieten. O conexiune perfecta, din punctul meu de vedere, ar fi cea de prietenie. 

Depinde, in primul rand, de tipul piesei. Care este esentialul ei, si in ce maniera isi exprima „dorintele”. Daca avem o comedie in care radem de moravuri si de prostie, ele motiveaza intr-un fel anume, daca avem o drama, emotioneaza intr-un fel. Apoi, mai intervine si maniera in care este pus(a) in scena piesa/ spectacolul, unde totul se imparte in mult mai multi factori: regizori, scenografi, actori, univers  scenic etc. Toate acestea influenteaza viata si esentialul  respectiv. Cum reuseste si in ce masura? Eu zic ca ar trebui sa multumim teatrului ca, inca, reuseste sa apropie oamenii, si sa nu strivim corola de minuni a lumii.

Ideal? Actorul ar trebui sa fie nimeni. Citesc acum o carte a lui David Mamet,  „Teatrul” , si el zice asa: „Nu-i pasa nimanui de ce simti tu. Nu-i pasa nimanui de ce simte doctorul, pompierul sau soldatul. Si nu-i pasa nimanui de ce simti tu, actorul. Tie ti se cere sa apari, sa iti spui replicile, jucand scena,  in asa fel incat publicul sa priceapa piesa.” Dar sunt si ei oameni, nu? Asa ca, de obicei, actorii sunt explozii de intamplari, povesti, energie;  ei sunt un tumult de idei, cumularzi. Bureti care absorb tot ce ii inconjoara. Pana la urma, asta  iti  usureaza meseria: sa vezi, sa citesti, sa cercetezi, sa stii.

A fost un moment magic. Profesoara noastra de vorbire (cum ne place noua sa simplificam numele materiilor) ne-a recomandat sa mergem la casting. Se cautau tineri studenti pentru colaborari, intr-un nou proiect, cu piese scrise de Federico Fellini. Din grupa mea (cei care eram programati), am ramas ultimul, din cauza emotiilor, care incepusera sa detina controlul asupra mea. Cand a venit randul meu, m-am relaxat dintr-odata si, cu un zambet larg, am intrat in studio. Era genial! Exact cum vazusem pe la TV si in filme. Eram eu singur si, in jur de zece oameni, dupa sticla. A trebuit sa ma prezint, sa spun ceva si sa cant. Eu am venit cu chitara, si le-am cantat o povestioara, care aparent le-a placut, deoarece am colaborat cu trei dintre regizorii care urmau sa puna aceste piese ale lui Fellini. Dupa ce am iesit, m-a luat deoparte, Mihnea, (nr.: Mihnea Chelaru) si mi-a zis de "Pisica Verde". Este un om deosebit! 

Imi place mult muzica!  Am crescut cu ea de la 6 ani, cand am invatat sa cant la chitara, apoi cu prima trupa (band) din care am facut parte, cu primul „concert” din clasa intai si, apoi, cu toate care au urmat. Am cantat folk, rock, pop-rock, punk, country si multe altele, apoi transformate in acoustic. De la chitara, la bass, la voce, apoi la cajon si instrumente de percutie. Muzica inseamna mult pentru mine. As putea spune ca imi place un singur gen de muzica, dar as minti. Nu pot spune ca imi plac stilurile de muzica. Mie imi place muzica buna. Poate fi o melodie rap, rock, pop, electrica, experimentala, orice, atata timp cat este buna si se potriveste cu mine. Depinde de cum ma simt sau de cum vreau sa ma simt.

O carte, de care mereu aduc aminte si o recomand, este scrisa de Guillermo Martinez si se numeste „Despre Roderer”, o poveste care te invata ce e vointa, prietenia, dorinta, durerea. Este vorba de un tanar geniu, care vrea sa creeze un sistem filozofic care sa explice inexplicabilul. Totul este „simplu” pana acum, pana aflam ca acest tanar are o boala foarte rara, care este incurabila si extrem de dureroasa. Si, dupa cum spun criticii: „Imprieteniti-va cu geniile, dar nu va indragostiti de ele.”

Eu fac parte din Teatrul Studentesc PODUL, un loc unde m-am dezvoltat enorm si unde am dobandit, de fapt, respectul fata de aceasta meserie. Este un loc minunat, sunt diferite spectacole acolo, pentru toata lumea, si intrarea este gratuita mereu. Doua din ele (din distributia carora fac parte si eu) sunt: “Stefan-Voda“- un spectacol-traditie, care se joaca de 45 de ani, montat de domnul profesor Catalin Naum, (acum l-au luat in grija Brandusa Casandra si Ana-Ioana Macaria) si “Lunatici”- spectacol de clovni, unde regia este colectiva, finisata de Marius Costache. Spectacole noi urmeaza sa apara in stagiunea urmatoare.

Interviul a fost realizat de Stefania Argeanu.