Ceea ce reuseste sa deseneze Rodin Moldovan in inimile audientei este numele sunetului care daruieste speranta, sinceritate, visare, inefabil, dinamism. Ascultandu-i muzica, esti chemat mai aproape de tine si, deodata, fiecare nota, fiecare cheie sol, fiecare partitura incepe sa-ti vorbeasca ca si cum ti-ar aduce aminte de tine, cel de ieri, de tine, cel de azi, de tine si de un maine purtat pe aripile povestii muzicale. Ti se aduce, in prim-plan, o recuperare afectiva, ti se restituie destinul pe care il iubesti dintotdeauna, esti chemat la dulcea inganare dintre rasarit si apus. Te asezi la sevalet si pictezi clipele, anotimpurile, vocea noptii, buchetul stralucitor de stele care

troneaza la gatul inserarii lacrimilor, tristetilor, nedreptatilor. De fapt, ai doar vaga senzatie ca tu esti pictorul, pentru ca, de coplesit ce esti de aceasta bogatie de licori muzicale din care gusti cu nesat, uiti ca din ipostaza de ascultator, ti se cuvine doar sa aplauzi, sa admiri, sa apreciezi, sa impartasesti cu intreg universul ceea ce iti transmite, facand apel la culorile si sunetele propriului suflet. 

Magia imprastiata generos de Rodin Moldovan prietenului sau de-o viata, violoncelul, dezleaga tacerile, imblanzeste marturisirile, cheama imaginarul, creativitatea, spiritul ingenuu, stimuleaza vizualul, expresiile fine, bunele intentii, cromaticile tentante, gesturile ochilor, blandetea auzului, ca si cum ai asista la faurirea unei povesti senzoriale, in care muzica acceseaza imagini sonore dintr-o harta emotionala care se picteaza cu fiecare noua auditie. Ulterior, sunetele imaginilor iti infatiseaza intalnirile dintre sunete si imagini, memorari si memorii, biografii si destine. Si, intre acestea, se adauga subtil, dar neintamplator, intervale de coincidente, iluzii, dorinte, asteptari, asemanari, identificari, suspans, regasiri, pasiuni, idei, secrete si... un ocean inepuizabil de variante si variatiuni de destine umane. Cand asculti cum ii interpreteaza pe Friedrich Gulda, Handel, Schumman, instant ti se reactiveaza imaginea unui violoncel din a carui inima ies, pe rand, partituri brodate cu energia smaraldului verde, dorita liniste a topazului, intelepciunea ametistului...Violoncelul, insusi, prinde viata, se metamorfozeaza intr-o bijuterie componistica, pentru ca Rodin Moldovan trece totul din inima prin degete, pana in corzi.

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

Stefania Argeanu: Domnule Rodin Moldovan, cine/ ce v-a calauzit spre muzica?

Rodin Moldovan: Mama, in primul rand, dar ambii mei  parinti erau muzicieni, violisti. Mama a cantat in orchestra Filarmonicii Ploiesti, apoi in Italia, iar tata a fost timp de 40 de ani prima viola a Orchestrei Filarmonice iesene. Era o urmare cumva fireasca ca si eu sa fac asta, dar nu neaparat necesar. Am inceput la varsta de 5 ani cu vioara si pentru ca dupa aceea am stat o perioada cu bunicii mei la Braila, nu am mai studiat muzica. Apoi, cand am plecat de acolo, am inceput  sa invat violoncelul. Asta se intampla la varsta de 13 ani. 

S-a infiripat din prima secunda ca un fapt absolut normal. Nu putea sa fie altfel. In viata mea  aveam doar doua alegeri: ori violoncelist, fie taximetrist. Fara exagerare, am condus 3 milioane de km si, dintre toti taximetristii din lume, daca ii aliniezi pe toti, nu exista unul care sa cante la violoncel ca mine si daca iei toti violoncelistii din lume, nu cred sa mai fie altul care sa fi condus masina cat am condus eu. 

Muzica reuseste sa imi indulceasca viata, insa doar pe moment. Dupa aceea… mai putin. Durata este limitata, asa ca si efectul este partial. Inima si sentimentele sunt cele care imi pot imblanzi, cu adevarat, supravietuirea si relatiile cu ceilalti. 

Este. Evident. Solitudinea te ajuta sa creezi, sa te regasesti cand esti pierdut, sa inaintezi, sa te cunosti, sa iti pui ordine in ganduri. In general, asa stau lucrurile, dar cand ne gandim la singuratate din punctul de vedere al muzicii, al muzicianului, lucrurile se schimba un pic, devin sensibil diferite fata de viata. Ca muzician, singuratatea este o modalitate prin care poti atinge punctele de culme, climax-ul.

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

Depinde. Conteaza enorm in ce moment sunt, cum ma inteleg cu ceilalti, perioada in care ma aflu, muzica pe care o cant, daca iubesc, daca sunt iubit, daca sunt fericit sau nu - toate aceste elemente au o pondere semnificativa. 

Creativitatea mi-o manifest, evident, pe scena si, asta, depinde de mai multi factori care tin mai mult de partea emotionala. Conteaza enorm cum ma bucur de fiecare zi, ceea ce mi se intampla si mai ales ce sentimente ma anima, in ce stare se afla inima mea. Totul depinde de cum ma simt eu, de starea mea, de ceea ce mi se intampla si cum ma afecteaza, caci eu trec totul din inima prin degete, pana in corzi.

Nu atat violoncelul, cat violoncelistul. Eu transmit ceea ce (a)duc cu mine, inauntrul meu. Altii sunt mai reci. Fiecare instrument are rolul lui, conteaza cine si cum il manuieste.

Colaborarea noastra este o combinatie de pasiune pentru muzica si explozie in interpretare. Este o reala placere sa fiu acompaniat de ea, pentru ca stie sa treaca cu finete de la stralucirea pe care o are cand este solista, la modestia si respectul fata de partenerul de muzica de camera, atunci cand acompaniaza. In repetitii  vorbim putin, pentru ca ne intelegem, in plan muzical, imediat. 

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

Mi-as dori sa mai ajung acolo macar o data. Oricine se simte la Manasia asa cum m-am simtit si eu: inconjurat de frumos. As vrea sa revin pentru ca, astfel, sa am mai mult ragaz sa admir, mai in amanunt, domeniul, micile obiecte decorative, tablourile , fineturile restaurarii . 

Imaginatia nu este un beneficiu, ci un fel de punct culminant. Este cea mai mare placere, dar, din pacate, de scurta durata. Este viata, nu un beneficiu. A fi muzician este singura profesie care iti poate da asa ceva. Nicio alta profesie nu lucreaza cu inima atat de mult ca muzica. 

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

In viata artistica sunt destul de determinat si hotarat si, totodata, destul de intransigent. Dar scena ma atrage si atunci revin, las de la mine. 

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

Strada Dimitrov 1, unde m-am nascut. De cate ori ajung in Iasi, primul lucru pe care il fac este sa ma duc acolo, pe acea strada, si raman acolo un pic, stau si privesc balconul, geamurile casei, ma las invadat de amintiri. Strada se afla la distanta de cinci sau sase minute, de mers pe jos, de filarmonica  si chiar si acel drum este o placere pentru mine, pentru ca face ca memoria mea sa renasca. 

Este orasul in care m-am nascut si poate ca sunt subiectiv, dar mi se pare ca este cel mai curat oras al Romaniei. Ma fascineaza liniile de tramvai din Iasi, pe modelul rusesc, cu linii foarte stramte, inguste. Apoi, intreaga atmosfera a orasului este speciala pentru mine. Mereu. Cred ca teatrul este unul dintre cele mai frumoase din lume. Amintirea faptului ca mama si tata lucrau in filarmonica imi provoaca un sentiment cald si special. In Iasi ma simt mereu acasa, chiar daca la varsta de cinci ani m-am despartit de acest oras. 

Nu se invata. Ori ai talent, ori te lasi. Orice alta meserie se invata, in afara de muzica. Daca ai talent, se poate si fura, dar daca nu ai... nu ai ce face, nu ai ce fura, nu ai ce invata, degeaba… schimbi si gata. 

Ca artist, aflat la inceputul devenirii carieristice, ajungi sa cunosti, sa asimilezi, sa simti  muzica mai bine, mai profund  impreuna cu un maestru, cu un om care are simt critic, care stie mai multe sensuri, nuante ale aducerii la viata a sunetelor? 

Daca ai norocul sa il intalnesti da, dar nu mereu se intampla asa. Daca ai talent, lucrurile mai vin si de la sine, iar daca nu ai… oricum nu conteaza.

De la toti profesorii mei am invatat ceva. La Conservator am studiat cu Niculescu, apoi, cu Radu Aldulescu, la Roma. Marele nostru violoncelist. Tot acolo cu Franco Maggio Ormezowski, care era un cellist senzational. Apoi, am lucrat cu Mstislav Rostropovich, care este o legenda. 

Ma regasiti in recitaluri alaturi de Ioana Lupascu, in mai multe concerte cu orchestra, atat in Germania, cat si in Romania: Dvorak, Don Quijote, Lalo, Sostakovich, dar si o noua lucrare de Sabin Pautza. Anul acesta, participarea mea la Concertul de Craciun al orchestrei unde lucrez, va fi definita de  Ceaikovski- Variatiunile Rococo.

Ma relaxeaza enorm sa conduc masina, imi si plac masinile, de altfel. Sunt pasionat de fotbal, iar comunicarea cu ceilalti imi da, adesea, o stare de bine. 

Sursa: Stefania Argeanu 

Autor: Stefania  Argeanu