Primesc vestea ca pe data de 31 august la ora 17:00 este vernisajul lui la Galeriile Pod Pogor din Iasi moderat de criticul de arta Calin Ciobotari. O zi torida de la finalul verii aproape insuportabila aduce aceasta intalnire cu emotie si totodata aduce debutul artei plastice studentului de la regie. Sosesc mai repede. Il gasesc cu-n pahar de vin alb si cu multa ingandurare. Asteapta public, asteapta oameni care sa-i inteleaga sau nu noua captura artistica. De fapt, este o descatusare a ego-ului. Sunt sunete care urla-n el si care nu-i dau pace doar daca le pune pe panza: imaginile predominate in linii mai mult sau mai putin verticale acopera spatiul. Linii care-ti strabat inima si gandul si care te urmaresc in tot spatiul galeriei. Vine si publicul. Admira, serveste vin si apa, apa si vin, asculta muzica in surdina care conduce spre o meditatie si o traire intensa; pasesc oameni care se bucura de ceea ce le vad ochii, de bucuria de a fi. 

Cu un umor fin si cu seriozitate-n glas, criticul de arta Calin Ciobotari invita persoanele prezente la expozitie in calatoria cromaticii si prin prezentare te apropie de ceea ce e cel mai important: conectarea umana cu arta plastica.

Calin Ciobotari: „In calitate batran si de fost profesor al cetateanului din dreapta mea al cursului de Estetica teatrala imi place ca e foarte imprevizibil. Or in arta, imprevizibilul mi se pare o conditie necesara. Opusul imprevizibilului in arta este conventionalul, ceea ce este anticipat, ceea nu starneste acel wow personal care valoreaza cat o sala de aplauze false. Eu il cunosteam pe Bogdan in postura studentului de la regie. I-am vazut cateva spectacole; unul chiar aici pe scena asta, un Beckett: Asteptandu-l pe Godot in distributie feminina si pentru cine cunoaste textul, distributia feminina e o mega provocare pentru acest text. Dar, intr-o buna zi cand a ajuns la un seminar de-al meu de Estetica, undeva la finalul primaverii acestui an, foarte febril mi-a aratat ceva pe telefonul mobil. Mi-a zis ca s-a ocupat de pictura. Ce-i drept avea pantalonii murdari cu vopsea rosie, mainile erau acoperite de curcubee cromatice si avea o stare de agitatie foarte veritabila. Mi-am dat seama ca ceva important se  petrece in viata lui. Mi-a aratat imaginea aceea din colt rosie, mi-a ramas in minte, dar va dati seama ca de pe un telefon mobil, dupa un seminar de Estetica, unde nu m-au ascultat foarte multi, era dificil sa inteleg ce se intampla. Ulterior, mi-a trimis cateva fotografii de dimensiuni mai mari din ceea ce lucrase si am avut un wow cum v-am spus si adineauri, adica am simtit mana sigura in acele lucrari, am simtit fler estetic, ce-i drept am simtit si lipsa de stiinta a profesionalistului suplinit, insa de o creativitate veritabila. Asa se face ca din vorba-n vorba noi am ajuns la concluzia ca ar fi fain sa fie un proiect expozitional, asa incat avem sansa de a vedea aproape toate lucrarile. E clar ca exista o tematica foarte greu de definit, Bogdan nu lucreaza la plesneala, are un gand calauzitor care dicteaza etapizat faza de constructie. Aparent, apare drumul diferit acesta al artei plastice cu teatrul, insa asta pentru cei care nu cunosc in profunzime si nu-si dau seama cat de inclestate sunt aceste doua viziuni: dimensiunea vizualului, a imaginii si dimensiunea teatrala, sau traditional spus dimensiunea cuvantului, a ceea se aude pe scena. De exemplu, Gordon Craig, unul dintre marii teoreticieni ai secolului XX citea cu creionul in mana, nu pentru a sublinia frazele, ci pentru a desena ceea ce textul ii dicta sa deseneze. De aceea, un regizor precum Bogdan Gutu are un foarte mare atuu, deoarece totul porneste dintr-o necesitate, dintr-o pornire. Asta m-a surprins si la spectacolele lui de teatru care nu mi-au starnit acel wow pe care mi l-a starnit expozitia asta si am simtit ca se risipeste pe sine. Or, aspectul asta sacrificial se regaseste si la actrita Ada Lupu, care e prezenta aici si de aceea o indragesc tocmai pentru faptul ca se risipeste pe sine pe scena si deja e o chestie formidabila. 

Revenind la expozitia care se numeste Linii si Linii, pare un titlul usor tautologic care-mi spune ca zapada-i alba. Exista insa si un alt tip de lectura a acestei expozitii. Eu citesc aceasta galerie cu titlul Oameni si Oameni, exista oameni si oameni.
Sintagma asta anunta cat de diferiti sunt oamenii, or vad in expozitia asta si-n sintagma lui mai multe concepte despre diferente, despre notiunea de repetitiv. Majoritatea liniilor lui Bogdan sunt verticale. in matematica e faimoasa axa care ne-a chinuit copilaria cu plus minus infinit, aia e o axa orizontala, e un infinit pe orizontal, daca ai schimbat planul si ai pus axa pe verticala automat esti intr-o zona de  discurs metafizic. Are si linii orizontale, insa de fiecare data intervin transversale ca niste cruci, mutand discursul inspre transcendenta. La fel, toate liniile aduse de Bogdan sunt ca o „boala” a fragilului, e un suflu in toate lucrarile care anima acestea. Cred ca printr-un exercitiu de imaginatie liniile se pot inlocui cu oameni si atunci fiecare lucrare vi se va parea un personaj colectiv sau un sine plural. Dincolo de asta, umanitatea predomina in aceste tablouri. Cromatica acestor picturi este paradoxala, parca ar fi o explozie calda, o furtuna duioasa si o aventura cromatica. Poate opt din zece pictori pot sa vina si sa spuna ca asa ceva nu exista, pentru ca aici nu s-au respectat niste reguli sau niste canoane, ba chiar ar putea sa spuna ca e o blasfemie. Sa ne amintim ca si Dali a pornit la drum cu niste linii si Michelangelo a „fluierat” destul de sonor in biserica, asa incat si Bogdan tocmai ignorand canonul, a reusit sa surprinda.

Stau si ma intreb in teatru daca ar trebui sa fim atat de radicali cu actorii amatori, cu amatorismul? Tocmai lipsa de profesionalism si emotia din glas, lipsa de masca face sa se transforme in candoare. 

Cred in continuare in imprevizibilitatea lui Bogdan. Ma astept oricand sa-l vad pe o schela a unei manastiri pictand ingeri si demoni intr-o buna zi, dar nu m-ar suprinde daca devine medic stomatolog sau inginer chimist. El deja din cate am inteles a experimentat un an de Drept, un an de Medicina, asa incat are o structura renascentista pe cale de disparitie. Oameni care vor sa cunoasca lumea si atunci se specializau in cat mai multe domenii. Nu stiu daca epoca moderna suporta oameni ca Bogdan Gutu, el vorbeste frecvent despre ratare si-n interviul dat colegei noastre Lavinia Lazar m-a surprins pesimismul, m-a surprins cum vorbea despre cum il refuza societatea. Pare interiorizat, dar nu este asa interiorizat, caci are nevoie de ceilalti. Nu exista regizor singur, are nevoie de actor, are nevoie de Celalalt. El este intr-un continuu du-te vino, e interesant acest lucru, dar poate deveni obositor. Trebuie sa se hotarasca daca e pentru sine sau e pentru lume. Personal, nu mai cred in turnul de fildes in care se ascunde creatorul, sau cred in turnul de fildes dar cu conexiune la internet, asa incat admir interioritatile acesteia, dar astept artistii si afara, in cetate, pe campul de lupta. 

Calin Ciobotari: - Ce-a fost in mintea ta cand ai facut toate acestea?

Bogdan Gutu: Dragoste infinita fata de teatru. Craig, unul din mentorii mei m-a indrumat catre pictura, paradoxal. Intr-adevar, aceste linii sunt de fapt oameni, umbre de oameni peste tot. Fiecare tablou este inspirat de un text. In fiecare tablou vad cate o montare, de exemplu vad Furtuna lui Shakespeare s.a.m.d. In urma cu cateva zile ma trezesc ca orice parvenit sa-mi beau cafeaua la cafenea si sa-mi cumpar Dilema si citesc un articol foarte interesant, atat de interesant incat cautam butonul de like pe pagina aia si m-am enervat. In rest, ce va pot spune: bucurati-va de picturi!”

Iata un vis dus la indeplinire, un vernisaj care poate peste ani va ramane in istorie si va fi analizat si de celelalte generatii. Eu am deschis ochii si am vazut culori si linii ce-ti deformeaza privirea pana cand iei contact cu ceilalti oameni supusi... visarii.