| Acum niște ani |
| 24 aprilie 2024 |
|
|
|
| Ioana Maria Lupașcu: “Iubindu-ne, ne luăm unii pe alții ca atare, așa cum suntem.” |  | | (Muzică) | Stefania Argeanu in dialog cu Ioana Maria Lupascu, la o Ceasca de Cultura.
Intalnirea cu pianista Ioana Maria Lupascu pastreaza ceva aparte, inedit, miraculous, inaltator, in sensul parcurgerii saltului propriei autocunoasteri. | Ceva din savoarea esentelor fructate, abundent – florale, catifelate, cu dorite accente exotice. Ti se dezvaluie increzatoare, profunda, misterioasa, cu o abilitate colosala de a imprima, forta, clapelor pianului, si de a o transmite, inspre public, conform ritualului simetriei compozitionale, cu o gingasie impregnata de o vioiciune atipica, in care se imbina zapada timida cu un imens, solar, calduros curcubeu de vara, dansul picaturilor de ploaie cu frenezia boabelor de cafea care se preschimba, pe parcursul intalnirii cu duritatea rasnitei, devenind, din prezente galagioase, o pudra fina, abundent aromata. La fel cum, in urma buchetului de seva al boabelor de cafea, proaspat rasnite, ramane dara de note olfactive, urma, care anunta o delicioasa, caramelizata, calda licoare, la orizontul mic - dejunului rasfatat, tot asa, in urma auditiei unui concert sustinut de talentata Ioana Lupascu, memoria launtrica se imbogateste, de fiecare data, altfel, pe un palier distinct si atat de ofertant, de generos pentru evantaiul de emotii sonore, definit de bucurie, liniste, acuratete purificatoare, de care inima, spiritul au atata nevoie! Ceea ce s-a si simtit in spectacolele recente, sustinute de indragita pianista - “Greatest Love Songs” (14 februarie), Recitalurile extraordinare“Mozart” si “Mozartissimo” ( din 30 ianuarie si 3 februarie), “Pianul cu poeme” (3 februarie), ce s-au desfasurat la Filarmonica Paul-Constantinescu – Ploiesti, Opera Brasov si la Centrul Cultural Reduta.
_______________________________________________________________
“Imi doresc mereu ca, atunci cand cant, mama si tata sa fie mandri de mine si sa le placa. Este, deci, vorba de un spatiu ceresc, pentru ca ei, amandoi, nu mai sunt pe pamant. Si, imi mai doresc, ca si ingerasului meu sa ii placa ce fac. De fiecare data.”
Ioana Maria Lupascu
______________________________________________________________
Partea I a interviului
Stefania Argeanu: Iti propun, sa dam startul acestui dialog, cu denumirea titlului unui spectacol de teatru radiofonic, pe care l-am ascultat recent, in premiera, care mi-a sustras atentia si, care, deschide multe usi, multe chei de intrare in oceanul descoperirii sinelui: “Diamantele sunt carbuni care s-au pus pe treaba”, de Pawel Demirski. Tie ce iti transmite aceasta insiruire de logosuri: “Diamantele sunt carbuni care s-au pus pe treaba”?
Ioana Maria Lupascu: Iti raspund prin alt citat… Aurul in foc se caleste. Si apoi prin altul, care este finalul poeziei “Stergarul”, pe care o recita, mereu, Daniela Nane, in spectacolele noastre: “pe cale orice lucrare este buna, dar cine ia stergarul, acela… ia cununa.“
Exista vreo diferenta de perceptie, de atmosfera si comunicare, atunci cand sustii un concert cu pianul in aer liber, in comparatie cu acelasi program artistic sustinut, insa, intr-un cadru inchis ( ca de ex. spatiul de desfasurare al unui teatru, al unui muzeu, al unui palat)?
In aer liber, am mai putin perceptia publicului, conteaza foarte mult sonorizarea, lucruri care nu se intampla intr-o sala inchisa. Dar, asta nu inseamna ca nu imi place sa cant in aer liber, ba chiar foare mult. Simt un anumit sens al libertatii, care ma incanta, enorm, in concertele care nu sunt limitate de pereti. Pe de alta parte, eu sunt obisnuita sa controlez totul, din varful degetului si din clapa, iar in aer liber, controlul il impart cu cel de la butoane si depind de nivelul lui de experienta, de cunoastere, care rar este pe masura experientei mele.
Copacii, aerul, soarele, trilurile pasarilor cantatoare sunt adjuvantii unui spectacol cultural, atunci cand acesta are ca spatiu de intindere, decorul natural al unui parc, al unei gradini impregnate de buchete de iarba proaspata si felurite flori?
Sunt intotdeauna. Tin minte, acum doi ani am inaugurat, impreuna cu Daniela Nane, amfiteatrul Casei Artelor Bucuresti. Era sfarsitul lunii august, eram pe inserat in aer liber si ea recita Balada Margaritarului, de Victor Eftimiu. Cand a spus “ Si pasarile-i canta durerea mea de veci”, s-au auzit pasari tipand. Uneori, soarele nu e neaparat un adjuvant si, nu atat din punctul de vedere al caldurii, cat al ochilor. Am cantat cu ochelari de soare la ochi. Vantul, alte dati, darama partiturile... Iarba si florile bucura ochii si inima. Adierea vantului, in copaci, mangaie.
Daca ar fi sa te gandesti la urmatorul tau proiect muzical, ce loc, care sa rezoneze cu mesajul a ceea ce doresti tu sa transmit, ai alege?
O sala mare, cu siguranta!
Exista vreun loc, vreo arhitectura mai mult sau mai putin urbana, pe teritoriul careia ti-ai dori, cu predilectie, sa inscrii unul din momentele tale artistice?
Sa stii ca eu sunt deschisa oricarei provocari, insa, imi place sa cant pe piane adevarate si, mai ales, pe piane bune. Si nu toate spatiile permit aceasta. Eu insami am povestit, deseori, ceea ce spunea maestrul meu, Lazar Berman si, anume, ca nu exista piane proaste, ci doar pianisti prosti, insa, evident, aceasta era o replica dura si reala, data pentru vesnicii nemultumiti, cei care isi gasesc scuze pentru incompetenta lor, gasind vina pianelor. Stii, cei care se scuza, n-am facut cutare sau cutare lucru, ca nu poate pianul. Nu este adevarat, daca ai scoala, ai control si stii, din orice pian, sa faci ce trebuie. Scoala rusa, cea invatata de mine in cei cinci ani de studiu cu Lazar Berman, te invata asta si, crede-ma, am cantat pe tot soiul de… cazaturi, sa le spun asa, si am reusit sa fac mult peste ceea ce parea ca poate pianul. Este scoala touchéului. Dar, in realitate, un pian bun te inspira, face orice iti doresti si, ce nu faci, nu faci doar ca nu poti tu sau nu ti-ai imaginat, caci pianul este capabil de orice. Totusi, sa raspund si mai exact… Mi-as dori si imi doresc mereu ca, atunci cand cant, mama si tatal meu sa fie mandri de mine si sa le placa. Este, deci, vorba de un spatiu ceresc, pentru ca ei amandoi nu mai sunt pe pamant. Si, imi mai doresc, ca si ingerasului meu sa ii placa ce fac. De fiecare data.
Ce corelatie dainuie intre starea de spirit a artistului-concertist in timpul daruirii unui concert publicului si “starea de spirit” a (profilul) locului in care va performa?
Ca si oamenii, locurile sunt impregnate cu o anumita energie, energia celor care il frecventeaza, energia intamplarilor, sentimentele lasate de cei ce au trecut pe acolo. Cel mai adesea, in timpul concertului se face destul de usor si repede conectarea cu divinul, dar sunt si sali incarcate de umbre, unde nu este atat de usor si ai de invins acest intuneric nevazut, dar, clar, prezent. Exista, uneori, si oameni extrem de negativi cu care trebuie sa canti; nu ma refer la cei pe care ii aleg, ci la cei care vin la pachet cu locul sau cu concertul respective, si nici asta nu este usor. Pana acum, multumesc ajutorului lui Dumnezeu, am reusit, de fiecare data, chiar in conditii de lucru, extrem de vitrege. Dar, cel mai des, ma imprietenesc cu sala, cu publicul si cu pianul, si totul se percepe ca o oprire a timpului. Pare ca timpul sta pe loc si o vibratie inalta ii ia locul, acea vibratie este cea care ii face pe cei din sala sa plece mult mai fericiti acasa, descatusati, emotionati, cu o alta stare. Multi avem sufletul acoperit de tracasarile zilnice, ca sa nu mai simtim neplacerile, ne-am inchis si in fata bucuriilor, dar asta inseamna ca traim anesteziati si avem nevoie atat de bucurii, cat si de descatusarea emotiilor, de plans, de o lacrima . O lacrima face atat de mult, il inmoaie si pe Domnul. Iar in timpul concertelor, eu caut sa trezesc emotia in sufletul ascultatorilor, este o terapie.
Care sunt spatiile geografice in care preferi sa concertezi?
Iubesc fiecare loc pentru amintiri, pentru emotiile ce mi le ofera, pentru frumusetea sa. Fiecare loc are frumusetea si unicitatea sa, deci mi-ar fi greu sa aleg.
Ce dialog, ce conexiune se infiripa intre universul tau interior si natura?
Eu iubesc natura, dar i-am vazut si puterea. Noi avem impresia ca suntem puternici si stapani ai pamantului, ca putem cotrola natura. Cand natura se dezlantuie, suntem mai neajutorati decat niste furnici, dar orgoliul ne impiedica sa vedem asta. Orgoliu care, pentru artisti creeaza un zid intre public si scena, orgoliu care creeaza un zid intre orice doi oameni, in orice relatie, orgoliu care l-a coborat si pe diavol din Rai. Echilibrul naturii este absolut sublim, frumusetea naturii este o slava continua adusa Creatorului a tot si a toate, este creatie asa cum suntem si noi, dar nici unii, nici altii nu suntem creatori, acela este doar Dumnezeu.
Ioana Maria Lupascu si Cezar Ouatu
Ai sustinut, impreuna cu contratenorul Cezar Ouatu, un recital extraordinar, pigmentat de prea-plinul receptarii lui Mozart, marti, 30 ianuarie 2018, la Filarmonica Paul Constantinescu din Ploiesti.
O da, minunat recital, tot ce am facut de-a lungul timpului cu Cezar a fost minunat, el fiind un artist atat de talentat! Proiectul din acest an a fost mai greu, pentru ca Mozart, desi spumos si mai lesne de inteles, pentru orice tip de public, nu este usor si pentru interpret. Ne-am bucurat tare mult ca am prezentat acest proiect, care a avut un impact foarte mare, poate si pentru ca am cantat arii care, nu cred ca s-au mai cantat, in Romania, in varianta originala si, anume, de catre un contratenor. De obicei, ele se canta de catre soprane sau mezzo soprane in travesti, dar Cezar, datorita vocii sale exceptionale, le-a cantat in felul in care au fost compuse de catre Mozart. Plus ca, vocea lui, timbrul sau este atat de placut, tehnica vocala este exceptionala si sa-ti mai spun ceva, el fiind la baza bariton… de fapt, canta in toate registrele, ceea ce nu stiu daca mai face cineva. Nu in acele arii de care vorbeam, dar in restul repertoriului sau, el trece prin toate registrele: bariton, tenor, contratenor, cu o usurinta incredibila.
In ce a constat, pentru tine, Ioana, sa pregatesti acest recital mozzartian?
Multa grija si lucru in detaliu, dar si bucuria muzicii pure. In timp ce ariile alese de Cezar faceau parte din creatia lui Mozart tanar, piesele mele de pian solo intrau in zona matura sau chiar de final de viata a lui Mozart si, astfel, eu cantand mereu, am facut un fel de trecere muzicala prin toata viata lui Mozart. Mie imi plac mult lucrarile sale din ultimii ani de viata, dramatismul din ele, acceptarea si cautarea lui Dumnezeu dinauntrul lor.
Dar pe cel din “Mozartissimo” din 3 februarie, ora 18: 30, la Opera din Brasov?
Ambele au fost spectacole Sold Out, ceea ce ne-a bucurat pe amandoi foarte tare, aprecierea si interesul publicului fiind, pentru noi, un feedback important, un marcaj ca facem bine ce facem. A fost frumos sa aducem aceste arii si lieduri de Mozart si in sala unei opere! Aplauzele, care nu mai conteneau, au venit in intampinarea entuziasmului nostru. La Opera Brasov am fost invitati, cu spectacolul nostru, in cadrul Festivalului Mozart, o manifestare de mare importanta si care dureaza o luna, unind concerte importante si felurite.
Cum a fost atmosfera la repetitii?
Asa cum e mereu cu Cezar. Lucru in detaliu, rafinamente muzicale, dar degajati, cu glume si idei frumoase.
Ce descoperi, parcurgandu-l, sonor, pe Mozart? Si in duet cu un contratenor deosebit de talentat, cum este Cezar Ouatu?
Pe Dumnezeu. Asa cum descoperi cu cei mai multi dintre compozitori, dar in mod diferit. In Beethoven, il gasesti pe Dumnezeu care da rost destinelor grele, pentru o menire mai inalta.Cu Bach, il gasesti pe Dumnezeu al armoniei si echilibrului. In Liszt, este Dumnezeu mai presus de toate, invingator suprem al teribilei lupte dintre Bine si Rau, care se da in si asupra sufletului omului, dar ajutor intotdeauna acestuia. Cezar este mereu altfel, extrem de inspirat datorita talentului sau efervescent si, atunci, lucrurile nu sunt niciodata statice.
Ce-mi poti impartasi despre povestea colaborarii tale cu Cezar Ouatu?
A inceput in urma cu cativa ani, la Ploiesti, caci suntem amandoi solisti ai Filarmonicii Paul Constantinescu. Am facut mai multe recitaluri, fiecare cu alta tematica. Primul, in urma cu patru sau cinci ani, a fost o trecere din baroc pana la muzica de film, apoi am avut un proiect jazz, a urmat un recital dedicat muzicii baroce, si, apoi, alte recitaluri imbinand mai multe perioade si, iata, in acest an, un recital integral Mozart.
Daca ar fi sa nominalizezi un aspect care echivaleaza spiritul mozartian, asupra caruia te-ai opri, intrucat este definitoriu pentru ceea ce este esential sa cunoastem si sa retinem din viata marelui artist?
Dorinta de a nu se lasa incadrat in tipare si permanenta fluiditate a discursului muzical. Mozart este mereu in schimbare, nu sta pe loc, precum un peste inotand intr-o apa rapida de munte. Dar, pe de alta parte, Mozart este si cel din Recviem…
De la Mozart si Mozartissimo, sa migram spre celebrarea iubirii, in pasii pianului si ai vocii umane. GREATEST LOVE SONGS este proiectul muzical pe care il (re)initiezi alaturi de Violeta Barac – Visarion, in anotimpul iubirii, anticipand, totodata, instalarea primaverii, miercuri 14 februarie 2018, la Filarmonica “Paul Constantinescu”, din Ploiesti…
Este al treilea recital de dragoste alaturi de Violeta, fiecare an gasindu-ne cu un nou proiect, insa mereu cantand dragostea. Mie imi place sa trec, prin proiecte total diferite, in scurt timp. Practic, m-am obisnuit in ultimii ani cu aceasta versatilitate, care a devenit si un fel de marca a mea. Gandeste-te ca, in noiembrie, am luat parte in proiectul lui Stefan Ignat cu Enescu, in care cant Oedip si Sonata a treia de pian si vioara, in caracter popular romanesc, un proiect cu care mi-am invins niste limite personale si am mai crescut o treapta si, de aceea, a insemnat si inseamna enorm pentru mine, atat profesional cat si personal. Dupa o luna intreaga de Oedip si Enescu, am sarit, in doua zile, la solistica, la Momentul muzical de Kirculescu, Warsaw Concerto, Lie Ciocarlie si alte lucrari, alaturi de cateva orchestra din tara, apoi, imediat, am plecat spre “Pianul cu Poeme”, cu Daniela Nane. Stagiunea trecuta a fost chiar si mai diversificata.
Ce contine recitalul pian – voce GREATEST LOVE SONGS?
Muzica pentru pubilcul larg: Charlie Chaplin, Norah Jones, Elvis Presley, Judy Garland, Lara Fabian, insa, toate, cantate de mine intr-o maniera care sa justifice prezenta mea la pian. Nu pot canta aceste partituri precum le auzi in orice café bar. Eu trebuie sa le cant ca un concertist si atunci le-am reinterpretat, le-am adaugat solo-uri de virtuozitate, am amplificat acompaniamentul si l-am diversificat, l-am adus la nivelul meu muzical si pianistic si, sa stii ca, a fost un spectacol extrem de apreciat si publicul a plecat efectiv fericit si entuziasmat acasa. Au uitat de toate grijile si supararile.
Stii, ador o vorba privitoare la fenomenul iubirii, care spune ca: A iubi cu adevarat presupune, in esenta, sa continui sa iubesti persoana draga sufletului, chiar si dupa ce ai cunoscut-o, in profunzimile ei, cu aspecte cenusii si elemente colorite, si chiar mai mult, mai intens, mai matur, decat inaintea fenomenului acesta, de cunoastere aproape in totalitate, insa, cu ambele fatete asupra-i: si cu cele pe care le etichetam ca fiind bune si cu cele pe care le consideram, subiectiv si conform experientei de viata, automatismelor si asteptarilor, mai putin bune, si cu ceea ce ne incanta, si cu ceea ce ne displace, din punctul nostru de vedere. In ce masura rezonezi (si) cu aceasta paradigma?
Nimeni nu este perfect, toti avem calitati si defecte si, sa iubesti pe cineva, inseamna sa il iubesti asa cum este, cu bune si rele, aceasta este iubirea reala. Asta sta la baza unei relatii de durata, calitatile celuilalt sa conteze, pentru tine, mai mult decat defectele si sa poti convietui cu ele, poate chiar sa te si amuze. Dar iubirea inseamna acceptare, este o pornire gresita si nesanatoasa, incercand sa il schimbi pe cel de alaturi. Probabil, este vorba de o iubire imatura. Daca nu iti place, nu ramane, intrucat de schimbat nu are sens. Daca sunt defecte cu care nu te impaci, nu sta. Iubindu-ne, ne luam unii pe altii ca atare, asa cum suntem. Dar acum, sa stii, ca nu m-am referit la acele defecte care ne fac rau si ne ranesc, acelea nu sunt de acceptat, in fata oricarei toxicitati exista doar renuntarea si inchiderea acelei usi.
La ce te gandesti, de ce anume iti amintesti atunci cand citesti urmatoarele cuvinte imprimate pe o coala de hartie: “Follow your heart, but take your brain with you”?
Imi vine sa zambesc, gandindu-ma la anumite momente, cand nu mi-am luat creierul cu mine. Revenirea creierului vine odata cu trezirea la realitate. Insa, eu cred puternic in intuitie, chiar si cand analiza ratiunii imi spune ceva, eu merg pe glasul intuitiei si, in mometele de rascruce, am ales intotdeauna bine, cand am ales intuitia. Chiar si cand a iesit rau, de fapt, era o treapta de cunoastere prin care trebuia sa trec si, care, m-a adus la un nou nivel de constientizare.
Exista “o intelepciune a creierului si o intelepciune a inimii” (asa cum aprecia scriitorul Charles Dickens"?
Da, dar ele se unesc. Cu fiecare experienta de viata, se naste si creste intelepciunea.
Cum se manifesta fiecare dintre ele?
Eu cred ca intelepciunea creierului este analitica si logica, capacitatea de a face conexiuni, iar a inimii este intuitiva si emotionala.
Cum dobandim uneltele necesare sondarii in propria existenta, fie conform creierului, fie conform inimii?
Fiecare din noi inclina balanta spre una sau alta. Eu cred in combinatia celor doua. Daca prin inima intelegi suflet, atunci este bunul nostru cel mai de pret, este locul in care deschidem usa Sfantului Duh sa intre, spre a ne lumina si mintea, apoi, este lacasul unde il primim pe Iisus Hristos. Sau nu. Insa, in ADN- ul nostru, inca din vechime, este incriptata credinta si dragostea de Dumnezeu, deci nedeschizand usa, ne saracim existenta si ne chinuim, si ajungem a fi mereu in cautarea a ceva, fara sa ne dam seama a ce, caci nimic nu pare sa ne satisfaca. Si este firesc sa fie asa. Nici nu ne poate satiface, decat pe termen scurt, caci orice inlocuitor am fi gasit, este un surogat si… ce anume il poate inlocui pe Dumnezeu? Nimic. Asa ca as raspunde ca, de fapt, dobandim acestea prin credinta, ascultare si iubire de Dumnezeu.
De unde stim cand este indicat sa alternam viziunea cognitiv- rationala, cu cea afectiva, orientata spre emotii si sentimente?
Nu stii. Simti. Uneori, simtirea e alterata, dar aici intervine rugaciunea si credinta. Cand eu nu stiu, stie Dumnezeu, totul e sa ii fac loc si sa ii acord credit, si sa il rog sa vina sa ma ajute.
Cum ti se dezvaluie, tie, iubirea, Ioana?
Asa cum ni se dezvaluie tuturor, in toate felurile. Stii, in spectacolul nostru principal, “Pianul cu poeme”, care este unul dedicat dragostei, Daniela Nane si cu mine trecem prin mai multe feluri de dragoste: cea adolescentina, cea imposibila, cea impartasita, cea frivola, cea care tradeaza, pentru a ajunge, la final, la dragostea de Dumnezeu. Cam asa ni se dezvaluie tuturor, este povestea fiecaruia din noi, nu degeaba publicul plange la acest spectacol. Traim iubirea ca femei, ca mame, ca fiice, ca artisti dedicati artei si publicului, ca prieteni, ca fapturi create de Dumnezeu. Cum spunea si Sfantul Ioan Gura de Aur, “iubirea este singura care poate schimba insasi natura lucrurilor. In mana dragostei, toate devin bune.“
Partea a II-a a interviului, provocare ludica si creativa, pretext dialogal
Pornind de la un citat, navigam spre exemple concrete, calauzitoare. Ioana Maria Lupascu accepta demersul propus si raspunde in armonie, pe masura extraselor din opera scriitorului Charles Dickens. Ii multumesc, cu toata inima, pentru ca a acceptat invitatia la prima Ceasca de Cultura, pe care o servim impreuna in 2018! Cu pretuire, Stefania Argeanu.
"Iata un lucru minunat la care sa ne gandim, ca fiecare fiinta umana e construita, in asa fel incat, sa reprezinte acel secret si mister profund pentru oricare alta. Iata un gand solemn, cand intru noaptea intr-un oras mare, ca fiecare din casele stranse laolalta in intuneric are in ea propriul secret; ca fiecare camera din ele are in ea propriul secret; ca fiecare inima care bate in sutele de miile de piepturi de acolo este, in cateva din inchipuirile sale, un secret pentru inima cea mai apropiata de ea!"
Ioana Maria Lupascu: Este neasteptata imaginea care mi-a venit mie in cap, insa, este vorba de Elvetia, unde am locuit incepand cu anul 2000. Eu veneam de la un stil de viata, destul de petrecaret, la acea varsta, si m-am trezit in Elvetia, unde oamenii se inchid in case, seara, destul de devreme. Locuiam intr-o zona a orasului Lausanne, mai departata de centru, si treceam pe langa o padurice, iar seara mi se parea un pic neplacut drumul meu, mai ales ca locul era, cumva, acoperit de ceata mereu, insa, priveam ferestrele luminate ale caselor pe langa care treceam si ma intrebam, de ce toti sunt inchisi inauntru si nu ies sa se bucure de viata, asa cum fac mediteraneenii sau latinii.
"O inima iubitoare este cea mai adevarata intelepciune."
Pentru ca inima care iubeste nu judeca si, cea mai mare intelepciune, este toleranta si lipsa judecatii. Cu judecata ii iei locul lui Dumnezeu. Este asa ceva de facut, ceva intelept?
"Uita-te in jur, cuprinde cu privirea toata aceasta stearpa campie si observa ca, chiar si acum, intr-o zi de iarna, umbrele se intind pe pamant cu o magica frumusete. Iata, acesta este felul in care natura ni se arata! Cele mai frumoase lucruri din viata sunt simple umbre; ele isi fac aparitia si dispar la fel de repede ca si cele lasate de o zi de iarna."
Poate ca cele mai frumoase lucruri sunt, cu adevarat, cele simple, si cred cu tarie asta, insa, prefer lucrurile simple si luminoase. Au si umbrele rostul lor, sa ne apropie, prin contrast, mai mult de lumina, dar tot lumina este cea mai frumoasa.
"Tu esti parte din existenta mea, o parte din mine. Ai fost in fiecare replica pe care am citit-o. Ai fost in fiecare perspectiva pe care am vazut-o vreodata, pe rau, pe velele navelor, in mlastini, in nori, in lumina, in intuneric, in vant, in padure, pe mare, pe strazi. Ai fost intruparea fiecarei fantezii gratioase cu care mintea mea s-a familiarizat vreodata. "
Cred ca sunt relatii si intalniri predestinate. Probabil sunt legaturi karmice. Mi s-a Intamplat, in viata mea, sa fiu iubita unui barbat pe care sufletul meu l-a recunoscut. Nu pot sa iti explic asta, insa, cand l-am vazut prima oara, l-am recunoscut, pur si simplu. Si, de altfel, a fost o relatie care m-a schimbat foarte mult in bine, desi relatia a fost cumva framantata, eu am evoluat foare mult si mi-am atins niste laturi ale potentialului meu care inca dormeau, laturi pe care, poate, altfel, nu le-as fi atins. S-a terminat relatia atunci cand s-a implinit tot ce trebuia sa implinim impreuna.
"Ziua aceea a fost o zi de neuitat pentru mine, caci a adus mari schimbari in sufletul meu. Dar asa se intampla in viata oricarui om. inchipuiti-va ca o anumita zi n-ar fi existat si ganditi-va ce deosebit ar fi fost drumul vietii voastre. Voi, care cititi randurile acestea, opriti-va o clipa si ganditi-va la lantul lung de fier sau de aur, de spini sau de flori care nu v-ar fi legat niciodata daca prima veriga nu ar fi fost faurita in ziua aceea neuitata... "
Si in viata mea, si in viata oricui, exista mai multe astfel de zile. Oh, nici n-as stii cu care sa incep. Schimbarile, insa, se produc dupa aceea. Sunt zile despre care stii cat de importante sunt, dar zile peste care treci si, dupa un timp, iti dai seama privind in urma, cat de importante au fost, ce au produs si ce au schimbat in noi. Exista multe momente de importanta capitala, dar unul, din copilarie, imi staruie acum in minte. Eu faceam innot de performanta si, pe timpul unui campionat, imi aduc aminte, dupa cursa unei zile, pregatindu-ma pentru urmatoarea, de a doua zi, stateam intinsa in dormitor, sa ma odihnesc. Ii spuneam tatalui meu ca, si locul doi, pe care il obtinusem in acea zi este in regula. Iar tata, facand o pauza mare, mi-a spus foarte serios ca locul doi nu este niciodata in regula. In regula este doar locul intai. Daca ar fi sa privesc viata mea, cred ca m-am impregnat de aceasta replica, care, atunci, m-a socat foarte tare si m-a lovit cumva, insa mi-a devenit proprie.
"N-ar trebui sa ne fie niciodata rusine de lacrimile noastre, caci ele sunt o ploaie binefacatoare pe praful pamantului care ne impaienjeneste privirea, impovarandu-ne inimle inasprite."
Lacrimile spala, spala sufletul, spala greselile, spala incremenirea, spala inchistarea…
Eram in curtea unei manastiri, in urma cu ceva vreme, si era un calugar (apoi am aflat ca era ieroschimonah) care vorbea cu credinciosii. M-am apropiat sa ascult. Discu?ia m-a acaparat si parintele ii raspundea unei femei la intrebarea sa. Eu m-am gandit, fara sa spun nimic, daca si pe mine ma iarta Dumnezeu de un pacat anumit. in secunda urmatoare, parintele si-a oprit discursul, desi eu nu pronuntasem niciun cuvant, s-a uitat la mine si a spus: “Daca te-ai spovedit te iarta, dar trebuie sa-ti curga si o lacrima. Tie ti-a curs vreo lacrima?” Nu imi cursese, e adevarat, iar parintele a auzit gandul meu. Aceasta este puterea unei lacrime. Daca iti este rusine sa plangi in fata cuiva, schimba prietenii si alege-i pe cei alaturi de care poti sa faci ceea ce este bineplacut lui Dumnezeu.
"Arata-i unui smochin cum trebuie sa creasca si, cand vei fi batran, stai la umbra lui."
Cumva este similar cu “nu ii da cuiva peste, ci invata-l sa pescuiasca”.
"Intotdeauna exista ceva pentru care sa fii recunoscator."
Intotdeauna. Este chiar o practica, seara, la culcare, sa multumesti pentru tot ce ti-a adus acea zi. Atragem ceea ce gandim, o stim toti, atragem ce ne ocupa mintea. Cand suntem indreptati spre multumire, vom atrage lucruri penru care sa multumim, cand apreciem, vin si mai multe momente pe care sa le apreciem si tot asa…
"Iubeste-o, iubeste-o, iubeste-o! Daca te incurajeaza - iubeste-o! Daca te raneste - iubeste-o! Daca-ti sfasie inima in bucati - si cu timpul inima o sa-ti imbatraneasca si o sa se intareasca si de-aia o sa te doara din ce in ce mai rau - iubeste-o, iubeste-o, iubeste-o!"
Eu cred ca o viata avem si este extrem de important partenerul de viata. Daca ne mananca zilele… Italienii zic: mai bine singuri, decat prost insotiti. “Meglio soli, che male accompagnati”. Nu cred in a rezista in orice conditii. Poate, dupa colt, ma asteapta fericirea si eu nu ajung la ea, ca ma incapatanez sa stau unde sunt nefericita. Sau, poate, nu neaparat fericirea, dar macar linistea si asta, deja, este imens! Peste ea se poate asterne si fericirea, apoi.
"Voiosia si multumirea sufleteasca sunt tratamente de infrumusetare foarte bune si responsabile faimoase de pastrarea aspectului tineresc."
Cu siguranta. Mama mea, medic psihiatru, mereu sfatuia pe toata lumea, sa rada, caci este cel mai bun tratament. Credea mai mult in ras si a-ti lua timp si ingaduinta de a te gratifica cu mici placeri si bucurii, mai mult decat in orice medicament. Pe toate femeile le sfatuia sa aiba grija de ele, sa se plimbe, sa fie fericite, sa zambeasca, Au si medicamentele rostul lor, dar pana la ele, de multe ori, evitam bolile prin felul in care ne tratam pe noi insine.
"Noi singuri forjam lanturile pe care le purtam in viata."
Da. Nu degeaba se spune ca suntem designerii propriei noastre vieti. Ne sunt date si bunastarea si fericirea si toate, dar depinde de noi daca le atingem sau nu. Lanturile, de multe ori, ni le punem singuri. Dar asa cum ni le punem, ni le putem si scoate. De cate ori cant cu cineva, firesc, ma sintonizez cu el si ii simt, la nivelul sufletului meu, universul si sufletul lui. Acum vreo cinci ani, m-a socat ceea ce am simtit la un partener de scena, cu care, de altfel, relatia profesionala a fost un dezastru. Intrand pe aceeasi vibratie emotionala cu el pentru a putea canta impreuna, am simtit un intuneric si un pustiu de speriat, am simtit o inchisoare rece, in care, singur, acest baiat se bagase pe el insusi. Un sentiment atat de rece si de groaznic, incat si azi imi da fiori pe sira spinarii. Universul lui era atat de urat, ca m-a oripilat. Mi s-a facut o mila atat de mare de el, dar mila asta… Ce greseala! Ce am patit atunci si, inca, platesc dobanda, o lectie extrem de scumpa, care inca continua, desi au trecut atatia ani de atunci, daca mi-as fi ascultat primul instinct si renuntam la acel recital, daca nu mi-ar fi fost mila de un suflet atat de rau, contorsionat si pustiu, cata liniste as fi avut acum… De aceea, cred ca intuitia trebuie urmata. Iata, cand nu am urmat-o….
"Ce dar mai mare poate fi decat dragostea unei pisici?"
Ha –HA! Vrei sa terminam interviul intr-o nota amuzanta. De acord, lucrurile nu trebuie luate prea mult in serios si, noi, nu trebuie sa ne luam prea mult in serios.
------------------------------------------------------------------------------------------ Citatele de mai sus constituie extrase din opera scriitorului Charles Dickens (nr. Romancier englez, 7 februarie 1812 – 9 iunie 1870, nascut in Landport, Portsmouth, Regatul Unit al Marii Britanii ?i al Irlandei de Nord, reprezentant al realismului secolului al XIX-lea si, implicit, al literaturii victoriene; Dintre cartile publicate, se remarca, indeosebi, urmatoarele: Marile sperante, Povestea celor doua orase, Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield,)
_______________________________________________________________
Dialogul cu pianista Ioana Maria Lupascu a fost pregatit de Stefania Argeanu, pentru Ceasca de Cultura.
Sursa text: Stefania Argeanu
Autor: Stefania Argeanu
Sursa foto: din arhiva personala a pianistei Ioana Maria Lupascu
.
| |
Mirela Demis Roussos21:08 / 25.02.2018Bun gasit...
Eu scriu foarte putin,dar mereu spun,,Muzica,trebuie ascultata cu inima,sa ajunga la suflet,,Daca doar asculti,considera doar ca ti-ai risipit timpul.
Ioana,eu zic,,Fara aer,,pentru tot!
Cu inima te si va imbratisez,drept multamire! |
|
|
|
|