| Rinocerita cu transmitere online |  |
| (Teatru) |
Rinocerii lui Eugene Ionesco nu mai au nevoie de nici o introducere. Odata cu ei intri intr-un univers al absurdului din care cu greu te mai poti elibera. |
Desi punctul de pornire al dramaturgului de origine romana atunci cand a scris piesa au fost ideologiile fasciste si indepartarea de realitate in numele fanatismului de orice fel, ea poate fi adaptata oricand, oricarei perioade temporale. Textul dramatic Rinocerii are un miez dur care poate fi plantat in orice viziune regizorala care se sustine, fara a-si pierde din forta, din capacitatea de a intoarce pe dos minti.
Curajos, regizorul Radu Iacoban si-a dorit Rinocerii sai, imblanziti de propria abilitate de a se juca cu textele dramatice. Asa ca a inceput sa lucreze la acest „dresaj” cu actorii talentati de la Teatrul Tineretului Piatra Neamt, Mircea Postelnicu, Florin Hritcu, Nora Covali, Elena Popa, Daniel Besleaga, Dragos Ionescu, Corina Grigoras, Catalina Esanu, Andrei Merchea, Emanuel Becheru. Spectacolul lui Radu Iacoban le da Rinocerilor fete de Anonymous, si duce discutia inspre dependenta de online si forta pe care acesta o are de a radicaliza, de a dezbina, de a cuceri minti si a se juca cu ele. Totusi, intentia regizorului, asa cum el insusi marturiseste, nu este de a demoniza tehnologiile si realitatea virtuala construita cu ajutorul acestora. Sentimentul de alienare de propria identitate si de ceilalalti care se cuibareste in sufletul unui purtator de ID virtual persista, insa, pe tot parcursul piesei. Ne place sau nu, in prezent traim in retele si depinde de luciditatea fiecaruia dintre noi sa facem diferenta intre ce este real si ce este mascat de fetele din online.
Depersonalizarea intimitatii se produce, insa, treptat in spectacolul lui Iacoban. Tabieturile si placerile personale ale fiecarui personaj sunt inchise intr-o capsula despartita de lumea rinocerilor din online de un perete de plexiglas, dincolo de care se vede o masina expusa ca in showroom-urile auto, simbol al industrializarii, al consumerismului, al vietii de corporatie. In capsula tabieturilor si a firescului fiecare personaj isi dezvaluie frinturi din viata servindu-se de obiecte, persoane, placeri intelectuale sau gastronomice. O pisica, un fir de ceapa, un silogism pe repeat, o sticla cu alcool umanizeaza aceste personaje pentru a face si mai dureroasa instrainarea de firesc care urmeaza, ratacirea de bucuriile marunte, de sinele crud.
In spectacolul lui Radu Iacoban, conectarea la online, migrarea din real in virtual proiecteaza pe fetele personajelor conformismul, aceeasi masca care estompeaza orice umbra de originalitate. Gloata se activeaza odata cu lumina albastra care anunta prezenta singuratatii din telefoane, din computere. Miscarile obsesiv-compulsive ale posesorilor de ID-uri electronice, rinocerii din spectacolul de la Piatra Neamt, marcheaza teritoriul dependentei si al efectului de turma. Poate ca dependenta de ecrane nu are inca efecte fatidice, insa simptomele sunt acolo, pot fi recunoscute cu ochiul liber. Spectactorii sunt invitati in rezervatia rinocerilor cu identitate virtuala de catre personaje care au proiectia fetei fara trasaturi definite, cea a anonimului din online. Singurul care sta departe de rezervatie este personajul central, Bérenger-betivul. El isi exteriorizeaza pe viu sentimentele, nu isi cosmetizeaza realitatea, personalitatea, facand trimitere la discrepanta dintre real si virtual, dintre ceea ce suntem cu adevarat si ceea ce pretindem a fi in spatele unui ecran.
Trecerile de la povestile din viata reala la cele din online se fac in spectacolul de la Piatra Neamt prin intreruperi de semnal. Astfel, no signal-ul care apare pe proiectia video anunta si prima scena din viata reala si iesirea din spatiul virtual. Pentru a aduce cat mai aproape de viziunea sa textul lui Ionesco, regizorul, ajutat de scenograful Tudor Prodan a ales sa isi plaseze victimele rinocerilor intr-un decor rece, anost, lipsit de bucuria vietii cotidiene cu nenumaratele sale culori, un decor inghitit de plexiglas, dupa cum precizam inca de la inceput, de o faianta alba, cu scaune si mese in nuante de alb si gri. Aerul anost al spatiul de joc este amestecat cu norii nostalgiei dupa un trecut aproape uitat. Un televizor acoperit de un mileu se aseaza in scena ca un zambet pe o fata incoltita de depresie, ca o rochie demodata pe o angajata dintr-o corporatie aflata in plina video conferinta.
Spectacolul lui Radu Iacoban are si multa emotie foarte bine dozata in tipologiile diferite din viata reala care sunt aduse pe scena. Prietenia, empatia, grija, privitul in ochi, competitivitatea, dragostea sunt carpite, cu intentia de a fi salvate din calea nepasarii, in dialoguri struturate pe mai multe planuri, in schimburi de replici care par sa se desparta si sa se intersecteze in interactiunea dintre personaje. Alienarea si apropierea se lupta pentru suprematie in universul scenic. Suntem impreuna, dar atat de singuri, par sa urle personajele. Aparent fara noima, dar animat de toata noima pe care o poate avea o viata de om, fiecare personaj face ceva diferit, unul mananca, altul bea, altul numara bani, altul mangaie o pisica, altul enumera exemple de silogisme. Insingurarea aceasta este deschisa ca o rana vie de muzica fredonata obsesiv de fiecare entitate reprezentata pe scena, mai ales de cel care apare la inceput izolat de restul multimii, Bérenger- betivul, imun la rinocerita.
Universul lui Ionesco, recreat de Iacoban imprumuta din sincopele online-ului, iar aerul de stranietate al marelui dramaturg este pus in valoare cu mijloacele vietii contemporane. Astfel, din cand in cand, pe masura ce apar rinocerii, se produc socuri de sunet si lumina, caderi de tensiune, ca o pierdere a contactului, a conexiunii. In astfel de momente, dincolo de plexiglas este proiectata padurea, simbol al salbaticiei, al iesirii din civilizatie, al reconectarii cu adevarata natura umana. Nici o clipa, insa, regizorul nu scapa din mana firul psihologic al povestii. El manevreaza personajele ca pe marionete in anumite situatii pentru a le expune depresia, o boala atat de vicleana, incat isi pandeste din orice unghi victimele, fie ca ele sunt conectate sau nu la un device. Gri-ul existential te poate acapara atat in singuratate cat si in preajma celorlalti. Bérenger-betivul stie asta mai bine decat orcine, iar monologul sau sfasie suflete si radiografiaza ratarea, inadaptarea, lipsa rostului in lume. Cand viata nu are sens, ca o rola de film cu defecte, totul se aude si se vede fals, nenatural, iar povestea isi pierde farmecul.
Fiecare alegere pe care regizorul Radu Iacoban o face pentru spectacolul de la Piatra Neamt este ca o piesa dintr-un puzzle ale carui dimensiuni nu se cunosc cu exactitate. Bucati din acest puzzle devin treptat vizibile si creaza micro-lumi incluse intr-o lume ciobita, o lume care risca sa se autodevoreze. Decorul, actorii alesi pentru distributie, proiectiile video, sunetele-pasari migratoare sau rapitoare, jocurile de lumini si umbre, trimiterile meta spre subiecte care bulverseaza lumea in care traim, cum ar fi profesionalismul din mass-media si fake news-urile, toate acestea ajuta la consolidarea scheletului unui spectacol actual, de care avem nevoie, care nu are cum sa te lase indiferent.
Omul nu e urat, omul nu e urat, omul nu e urat, omul nu e urat asa ar suna pe repeat concluzia insinguratului Bérenger-betivul care isi pune la indoiala decizia de a nu fi ca toti ceilalti, un rinocer in cautare de semnal pentru a se putea conecta cu sine si cu lumea. Omul nu e urat am putea spune si noi daca ne-am onora si imbratisa adevarata natura, daca am alege expunerea slabiciunilor si a pulsatiilor inimii, ascultarea, acceptarea diversitatii. Nici macar internetul nu ar fi urat, un spatiu plin de ierburi uscate sau otravitoare, daca nu l-am lasa sa ne fure adevarata identitate si sa ne vanda iluzia perfectiunii. Pentru ca, pana la urma, imperfectiunile ne dau lectiile de care avem nevoie pentru a ne intelege si slefui destinele...no signal!
.
| |
|
|
|