In punerea in scena de la Nationalul iesean, actorii se desfasoara intr-o furtuna de ritualuri si dialoguri, intr-un decor multifunctional, modular ale carui celule-povesti se activeaza imediat ce lumina scenica le imbratiseaza. In fiecare celula a decorului se regasesc cuburi transparente cu cranii care parca vor sa isi povesteasca destinul si personaje impovarate de milioane de ani de cutume sociale si spirituale. Mortii sunt agatati in copaci, inveliti in piele de taur netabacita, conform traditiei preistorice din Georgia sovietica, iar ritualurilor pagane li se atribuie semnificatii profunde, spirituale.

In De dinaintea amintirii se vorbeste atat la persoana I-ii, cat si la persoana a III-a, ceea ce demonstreaza abilitatea autorului, dar si a regizorului, de a oscilita, ori de cate ori le serveste, de la personal la general si invers. Cum imbatranesc oamenii, acest subiect delicat care deschide punerea in scena nu este decat o capcana care ii arunca pe spectatori in haul discutiei filosofice despre sensul vietii, religie, ritualuri, menire, putere si supunere, dictatura ideologica. Personajele lui Caracala preluate de la David Vann sunt la limita dintre sinistru si balci al desertaciunilor. Cand le joaca, actritele Malina Lazar, Pusa Darie, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Andreea Boboc, Mara Barbarie, Alexandra Azoitei, Alexandra Budau si actorii Ionut Cornila, Razvan Contu, Dumitru Georgescu, Robert Agape, Marian Stavarachi, Luca Gumeni nu uita de cochetarie, de sexualitate, le imbraca in dorinte si pasiuni de necontrolat. De altfel, spectacolul este marinat intr-un amestec de senzualitate si putreziciune fizica care iti da fiori.

Distributia spectacolului este suficient de echilibrata, incat nici un rol nu pare in plus sau insuficient de intens jucat. Chimia dintre personajele principale este evidenta, iar Malina Lazar, alaturi de mult mai experimentatele Pusa Darie, Tatiana Ionesi si Livia Iorga, straluceste. Ea construieste un personaj greu de uitat, omul insusi, relatia sa cu timpul, cu trauma, cu varsta si drumul spre adevaratul sine, spre spiritualitate, spre identificarea unei religii care sa ii ofere un rost vietii, dar si un sens dincolo de aceasta lume.

Domina in spectacolul lui Florin Caracala perspectiva feminina asupra religiei, a varstei, a vietii si a mortii. Nimic nu este ales la intamplare in De dinaintea amintirii. Detaliile care tin de vestimentatie se tes in firul si intelesurile povestii. Hainele albe cu tul rosu pe margini fac trimitere la un mediu rece, de spital si, in acelasi timp, la viata, la sangele care clocoteste in vene sau e varsat, la cochetarie (tull-ul din ele, mai ales). Fascinanta este in viziunea lui Caracala si fuga continua, pe aripi de fiinte mitologice, dinspre prezent intre trecut si dinspre trecut inspre prezent, ancorarea si in realitatea imediata si multitudinea de planuri expuse. Unul dintre personajele feminine, de exemplu, interpretat de Tatiana Ionesi, se hraneste din placerea de a face poze si selfieuri, din accesul la retelele de socializare.

Dupa intro-ul pe care il fac personajele in universul lor, cadrele-case se desfac prin rotire si apare in prim-plan un copac imens, ritualic, in care atarna cadavre in saci negri, un soi de arbore al vietii uscat, a carui seva a fost supta de duhul mortii. In fundal, un cor antic intruchipeaza cohorta gri prezenta la inmormantari si repeta incantatii demne de ritualurile satanice. Un membru al acestui cortegiu straniu, un tanar chipes, aproape gol (din nou contrastul viata, sexualitate/moarte, inertie, viata in toi si sfarsit de drum), cu o coroana pe cap desface unul dintre sacii cu cadavre. Se pune la cale un ritual de inmormantare barbar, cu topoare si dezumanizare, se fac trimiteri la ghilotina si se nasc discutii despre viata de apoi si despre Dumnezeu.

Personajul feminin cel mai in etate, Maxine (jucata de Malina Lazar, care face un rol de exceptie) este in viziunea regizorala o intruchipare a memoriei colective. Dupa ducerea la indeplinire a ritualului se revine la decorul modular mobil si se intra intr-un teatru in teatru, personajele stau pe scaune si privesc un show cu eroi diversi. Aici, Caracala strecoara cu abilitate idei despre teatru si conventiile teatrale, totul sub forma unui freakshow, in care intervine si Shakespeare. Spiritul marelui dramaturg este, de altfel, des invocat in punerea in scena. In spatiul modular in care isi concentreaza obiectele-simbol ale propriei vieti, Maxine are chiar si Hamletul in format tiparit.

In tot acest colaj de ritualuri se apeleaza des la resursele video care imbraca spectacolul si il dinamizeaza. Imagini demne de un road trip movie se succed cu repeziciune pe o fasie de panza, in timp ce pofta de viata, moartea, rolurile sociale si leadership-ul intr-o societate anima sau chiar incing discutiile dintre personaje. Structura spectacolului este cusuta solid in capitole cu titluri semnificative ca o carte despre istoria omenirii. Unul dintre capitole, Noaptea intunecata a sufletului scufunda spectatorii in mlastina sufletului si a constiintei si ii lasa aproape fara suflare. 

Memoria si mecanismele sale de activare, traditie, gandul sinuciderii si credinta in Dumnezeu toate plutesc pe fundul acestei mlastini.

Alaturi de Marius Chivu, cel care traduce textul lui David Vann, de Maria Manolescu, cea care semneaza dramaturgia adaptata, de scenograful Bogdan Spataru si de video artistul Andrei Cozlac, Florin Caracala reuseste sa creeze la Iasi un spectacol hipnotizant, complex, multidimensional, o spirala de planuri de intelegere si de interpretare a umanului, un show in care personajele centrale sunt viata si moartea, fete ale aceluiasi destin.