Numarandu-ma printre acele ectoplasme care s-au dezobilicat la un moment dat al neinsemnatului stagiu respiratoriu pe terra de glia natala, am trait o clipita nostalgica intensa vazand acest documentar-suprarealist, acest vertij pantecos, supraetajat oniric (deloc ca-n inception, ci asa cum trebe).  

O calatorie cu trenul prin cercurile unui oras dantesc, redata bunuelian, alphavillesc, metropolisist cu accente subliminale, insotita de acordurile unei locomotive, cerber al memoriei, sunand obsesiv a subconstient lynchian.

O calatorie monologica dezlanata de catre o voce narativ-imperativa (wake up, wake up), conditional-optimista (what if, what if), o voce la persoana intai care graieste sincer, vivid, razvratit depre orasul de odinioara, despre schimbarile arhitectornice care i-au schimbat epidermul si miocardul, despre somnabulismul colectiv, despre ciudatenii, unicisme citadine, legende locale, despre bubele, eczemele unui organism de sine statator care tine cu tot dinadinsul sa se conserve cumva paradoxal, deconstructivist, ca un shiva, ca o tonada, ca o gaura neagra, hiptontizandu-i pe ai sai fii citadini, devorandu-i saturnian. 

Introspectia se desfasoara totodata pe un plan experimental-psihologist facandu-se trecerea din anticamera stradala, rece in cea care a gazduit odata suflarea calda a membrilor familiei regizorului-povestitor. In urma claustrarii, dezintegrarii orasului decor se pierd totodata si actorii sai, dar palpabilul fostei lor existente ramane cumva suspendat, fantomatic, but what is a town without its ghosts... unknown, unknown, unknown...