Citind astazi despre viata lui Morrison, ne intrebam ce anume s-a petrecut in mintea sa de a reusit sa se autodistruga intr-un timp atat de scurt. Cartile despre viata artistului sunt lacunare in ceea ce priveste copilaria sa, iar filmul lui Oliver Stone nu se axeaza decat pe perioada de celebritate a vocalistului trupei The Doors.
Este clar ca omul Jim Morrison dobandise cateva traume care nu aveau cum sa fie tratate decat prin uitare, iar singura metoda pe care el a gasit-o pentru a face acest lucru a fost aceea de a se anexa unei lumi a orgiilor sexuale si bahice, condimentata cu drogurile nelipiste ale anilor ’60-’70.
Versurile sale ridica moartea pe un piedestal, astfel ca singurul scop in viata lui Morrison a fost acela de a muri in glorie deplina. I-a reusit? Cu siguranta ca da, marturie stand faptul ca la aproape patruzeci de ani de la moartea sa suspecta, muzica trupei The Doors se vinde bine, iar personalitatea artistului trezeste aceleasi pasiuni arzande ca si in perioada in care trupul sau era purtat pe brate de catre fanii sai.
Filmul din 1991 are dezavantajul ca este regizat de Oliver Stone. Cu totii stim ca regizorului american ii place sa imbine realitatea cu fantezia, dupa bunul sau plac, ceea ce nu cade bine atunci cand vorbim despre un presupus film biografic. Intr-adevar, exista episoade inventate de scenaristi, dar reprezentarea caracterului lui Jim Morrison este una veridica, iar Val Kimer (perfect in acest rol) a avut grija sa invete fiecare detaliu al comportamentului artistului, reusind sa vorbeasca si sa gesticuleze precum acesta, dar, mai ales, sa cante precum cel care ne-a lasat mostenire superbul cantec Riders on the Storm.
Episoadele vietii lui Jim Morrison sunt structurate in ordine cronologica, pornind de la un presupus eveniment din copilarie (scena care se presupune ca l-ar fi inspirat pentru scrierea piesei Riders on the Storm) si trecand prin perioada in care The Doors incearca sa devina o trupa cunoscuta si culminand cu gloria deplina, cand grupul reusea sa umple stadioane. Scenariul reuneste aspecte ale vietii private a lui Jim Morrison (relatia cu Pamela Courson, interpretata de Meg Ryan), dar si din viata artistica. Oliver Stone imprima un aspect de film documentar productiei sale, scenele de concert fiind realizate in aceeasi maniera in care sunt filmate astazi spectacolele live. Pe coloana sonora vom intalni aproape toate cantecele de marca ale trupei, inclusiv Light My Fire, The End, Break On Through sau Roadhouse Blues.
Ceea ce mi-a placut in mod deosebit la acest film a fost faptul ca am descoperit o alta fata a lui Oliver Stone. De la un regizor pe care il credeam capabil doar sa filmeze realitatea cruda (asa cum a facut-o in Platoon si Born On the Fourth) am vazut cateva scene psihedelice uimitoare. Stone a incercat sa creeze filmul in aceeasi maniera in care l-ar fi facut in anii ’70, atunci cand i-a inmanat scenariul lui Jim Morrison insusi. The Doors nu este doar un film despre trupa omonima, ci isi deschide orizontul asupra intregii perioade istorice in care muzica acestora s-a perpetuat. Societatea acelor vremuri era divizata in sustinatori ai razboiului din Vietnam si protestatari, aparusera ample miscari hippie, Woodstock se profila in orizontul apropiat, high-life-ul era dominat de droguri, alcool si experimente sexuale, iar figura controversata a lui Andy Warhol patrona arta acelor timpuri. The Doors au aparut pe scena cu un mesaj pe placul celor care intelegeau conceptul de libertate ca pe o distantare de societate, practic o evadare din aceasta. Astazi nu ar mai reusi sa devina un fenomen, asa cum au facut-o in anii ’60-’70, dar atunci lumea arata cu totul altfel, iar trupe ca The Doors, Rolling Stones, The Velvet Underground, Pink Floyd, care cantau despre alienarea si depresia omului post-modern au reusit sa se impuna cu usurinta, profitand de dezbinarea societatii americane. Cat despre personalitatea lui Jim Morrison, nu pot sa va spun mai multe, deoarece v-as strica placerea de a urmari filmul. Cert este ca moartea sa a produs un soc imens, exact asa cum s-a intamplat si la moartea altor repere ale muzicii (Elvis Presley, Jimi Hendrix, iar mai tarziu, Kurt Cobain) si tocmai disparitia sa prematura a creat miturile despre opera si caracterul sau, facand ca figura sa sa dainuiasca pentru eternitate.
.
|