„Indiferent de ce val ne poarta in aceasta imitatie moderna de eden, in intimitatea ei ne regasim adesea visele insirate la poarta neimplinirii. Pentru cateva clipe, avem impresia ca totul e posibil doar pentru ca nimeni altcineva nu ne aude. Radu Iacoban isi imagineaza patru povesti de iubire inedite. Ce au ele in comun? Aceeasi banca din parc ce pare sa concentreze un microunivers de emotii si secrete. Intalnirile clandestine au un farmec atemporal tocmai pentru ca sfideaza conventia. Regizorul ne-a pregatit un spectacol impodobit cu nuantele enigmatice ale vietii care se petrece dincolo de larma societatii. Cinicii nu au de ce sa se ingrijoreze, pentru ca, in ciuda aparentelor, romantismul nu detine rolul principal. Replicile si dinamica personajelor sunt condimentate cu o delicioasa ironie. Desi, daca ar fi sa asez cu gratie punctul pe i, as zice ca cele patru mini-episoade infatiseaza o parodie smulsa din bratele fiecarei epoci prezente pe scena.

Protagonistii povestilor sunt Istvan Teglas si Ana Ularu, care este pe rol cu Rodica Lazar. V-ati fi asteptat ca Eminescu sa recite versuri sub clar de luna facand-o pe Veronica sa suspine de dor? Ei bine, treaba nu sta chiar asa. in spatele poetului se ascunde un barbat cu slabiciuni si vicii. Nici iubita sa nu este chiar straina de micile „scapari” ale vietii mondene. in cazul in care va intrebati cum isi petreceau rendez-vous-urile regele Ferdinand si celebra lui amanta Mita Biciclista, ei bine, dezbateau strategii politice in parc. Mita se dovedeste cel mai de nadejde sfetnic al regelui, conducand din umbra tara. In parc, in era tehnologiei Zambetele se domolesc odata ce spectatorii pricep ca il au in fata pe unul dintre cei mai celebri criminali ai Romaniei, pe Ion Ramaru, alaturi de victima sa.

Pana la „actul 3” al piesei, Istvan Teglas interpreteaza doua caricaturi umane (Eminescu si Ferdinand sunt emasculati si lipsiti de coloana vertebrala), insa antieroul Ramaru ii da ocazia sa imbrace un rol in care nu incap decat unele nuante comice – un soi de haz de necaz macabru.

Ana Ularu si Istvan Teglas, intr-o scena din spectacolul „In parc“, la Godot Cafe Teatru. Singuratic si timid, Ion isi doreste sa fie iubit, dar nu stie cum sa obtina dragostea altcuiva. Ar parea ca indrazneata fata pe care a invitat-o la o iesire nevinovata a produs in el o revelatie salvatoare. Din pacate, deznodamantul nu e unul fericit. Finalul ne aduce in prezent, in era tehnologiei si a comunicarii ce-si pierde relevanta in jungla tonurilor de apel. El e avocat si ea e iubita secreta. De ce se intalnesc? Pentru ca ea are ceva important sa-i spuna. Sau poate nu e nici macar important. Sau poate ca nu are nimic sa-i spuna. in incheiere, il voi cita pe Radu Iacoban, in speranta ca viziunea lui va va starni curiozitatea sa calatoriti in timp pret de un ceas: „Esti intr-un parc si te uiti in gol la o banca. Si te gandesti ca poate acolo intr-o zi, Eminescu si Veronica Micle si-au spus vorbe de amor sau ca regele Ferdinand si Mita Biciclista puneau tara la cale inainte de Primul Razboi Mondial sau ca Ion Ramaru isi dadea intalnire cu o fata. Si apoi suna telefonul si vezi ca e prietenul/prietena care iti spune ca intarzie un pic. si iti amintesti de ce esti acolo. De ce ai venit in parc.” (Teodora Gheorghe, Ziarul Metropolis)