Casele taranesti erau construite dupa intelepciunea mesterilor-constructori sau, alteori, chiar dupa gustul acelora care urmau sa le si locuiasca. Felul acesta de a-ti face singur casa, dupa reguli si priceperi cunoscute din intelepciunea locului si nu impreuna cu un arhitect, tine de constructia pe care istoricii si teoreticienii o numesc „arhitectura vernaculara”. Cel mai intelept lucru, atunci cand iti faci singur casa, e sa te folosesti de ce ai la indemana: daca stai langa o padure, te folosesti de lemn, iar daca ai de unde sa aduci, din apropiere, poti folosi si piatra. Tu din ce ti-ai face casa? Din jucarii de plus, din scoarte, din piese de lego sau cartofi prajiti? Sau poate din idei-cuvinte si atat?

Brose, figurine, papusi, flori din lana netoarsa.

In atelierele de cusut vom descoperi semne si insemne: apa curgatoare, apa cu valuri, ploaia, soarele, pasari, pesti si animale, copac, forme de relief, sensul formelor echilibrate. Apoi le vom inventa pe ale noastre si le vom coase.

La inceput copiii vor afla ce este teatrul de umbre, cand si unde a aparut. Se vor istorisi doua legende care vorbesc despre inceputurile teatrului de umbre. Apoi, pe baza unei povesti simple, copiii vor trece la lucrul efectiv: impreuna cu parintii, vor fi impartiti pe echipe si vor lucra siluetele reprezentand personajele povestii. La sfarsit, fiecare echipa va realiza o scurta reprezentatie teatrala: ei vor manui la panou siluetele tocmai construite – ajutati de adulti – si vor interpreta povestea propusa de coordonator.

Unde locuiesc Ileana Cosanzeana, Fat Frumos, Harap-Alb, Sfanta Vineri, zanele, zmeii si celelalte personaje din basme? Ele ne invita si ne ghideaza deseori drumul intr-un taram care, de la un punct, incepe sa ni se para familiar. Parca am mai trecut prin padurea de argint si in alte basme, si parca si in alte basme ne-am intalnit, in luminis, cu o casuta acoperita de muschi. Ca prin minune, ne trezim ca stim locul si ca, daca vrem, de acolo putem sa urmam poteca spre Gradina Ursului. Imbracand hainele imaginare ale unor personaje pe care le vom trage la sorti, vom afla, impreuna, unde locuiesc ele si vom desena intai schite ale acestor locuri. Apoi le vom aseza laolalta, fiecare pe-a sa harta personala, proiectand locuri, poduri, paduri, ape, palate, nori, munti, drumuri de tinut minte de la o imparatie la alta.

O poveste (Aventurile lui Oseo) spusa putin altfel, cu ajutorul fainii, uleiului volatil de brad, boabelor de floricele de porumb, cafelei si a apei de trandafir, lutului si penelor. Si a apei, pentru ca o sa fie tare cald. Apoi, dupa ce vom „experimenta” cu palmele, urechile si chiar nasul, ce simte personajul nostru de poveste, vom desena tot felul de lucruri legate de aventurile eroului, apoi ne vom juca putin cu vocea si corpul, pentru a da viata acelei bucatele de poveste. Vom realiza si un instrument de facut galagie (ca nu-l putem numi chiar rainstick), ca sa dam emotiilor ritm. Participantii sunt rugati sa aduca, fiecare, un tub de carton de la rolele de servetele de bucatarie.

Din cele mai vechi timpuri lana era materia de baza in realizarea vestimentatiei, a traistelor, desagilor, dar si a obiectelor care infrumusetau casa, precum: covoare, presuri, peretare.

In atelierele de cusut vom descoperi semne si insemne: apa curgatoare, apa cu valuri, ploaia, soarele, pasari, pesti si animale, copac, forme de relief, sensul formelor echilibrate. Apoi le vom inventa pe ale noastre si le vom coase.

Pornim de la povestea Sarea-n bucate, cum altfel?, in care vom inchipui niste meniuri regesti. Si cateva feluri de a ne declara iubirea, desigur. Ne vom mai inchipui si tot felul de nastrusnicii, de la sarmale fierte in sirop de zahar pana la spanac cu miere, apoi desenam meniurile castigatoare pe un sort de bucatarie.

In curtea Muzeului National al Taranului Roman (cum intri din strada Monetariei) te intampina o Biserica veche din lemn, despre care stim ca provine din satul Bejan, de unde a fost transferata, in 1992, la noi in curte. Aceasta ne vorbeste despre un loc si un timp indepartate, iar daca ramanem sa privim un pic mai multa vreme din ce e facuta, cum e asezata in locul nou si ce se intrezareste pe ferestrele mici, in intunecimea spatiului inchis, s-ar putea sa-i mai vedem si acum vechile culori. Dupa ce vom povesti si privi din toate unghiurile posibile, vom desena biserica din curte fiecare dintr-un punct preferat, chiar pe pajistea din jurul ei.

Brosa de pus in piept

In atelierele de cusut vom descoperi semne si insemne: apa curgatoare, apa cu valuri, ploaia, soarele, pasari, pesti si animale, copac, forme de relief, sensul formelor echilibrate. Apoi le vom inventa pe ale noastre si le vom coase.

Mii de ani (nu-i gluma!) s-a dus o lupta inversunata intre cei care admira, deseneaza si construiesc cladiri in lume: sa fie ele impodobite de ornamente sau nu? Lupta mai exista inca: unii zic sa fie impodobite, dar doar daca ornamentele folosesc la ceva. Altii zic ca ele mai sunt si de frumos, nu doar de trebuinta. Noi ne uitam nu la casa unui arhitect, ci la una facuta de un mester, acum aproape doua sute de ani: casa lui Antonie Mogos din Muzeul Taranului. Alegem simboluri (sau chiar fragmente intregi!), invatam despre acestea, le desenam si le decupam din panze colorate ca sa ni le punem in par, la urechi si-n piept si sa le luam cu noi in vacanta.

Casele taranesti erau construite dupa intelepciunea mesterilor-constructori sau, alteori, chiar dupa gustul acelora care urmau sa le si locuiasca. Felul acesta de a-ti face singur casa, dupa reguli si priceperi cunoscute din intelepciunea locului si nu impreuna cu un arhitect, tine de constructia pe care istoricii si teoreticienii o numesc „arhitectura vernaculara”. Cel mai intelept lucru, atunci cand iti faci singur casa, e sa te folosesti de ce ai la indemana: daca stai langa o padure, te folosesti de lemn, iar daca ai de unde sa aduci, din apropiere, poti folosi si piatra. Tu din ce ti-ai face casa? Tu din ce ti-ai face casa? Din jucarii de plus, din scoarte, din piese de lego sau cartofi prajiti? Sau poate din idei-cuvinte si atat?

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au folosit plantele atat pentru consum propriu, in hrana de toate zilele, cat si ca materie prima pentru realizarea valurilor de panza din care isi croiau hainele. Ierburile, crengile, radacinile, scoarta copacilor nu au fost nici ele date la o parte, fiind folosite si pentru diferite impletituri: cosuri, tot felul de traiste pentru transport, garduri impletite, rogojini, figurine, jucarii si chiar podoabe.

In atelierele de cusut vom descoperi semne si insemne: apa curgatoare, apa cu valuri, ploaia, soarele, pasari, pesti si animale, copac, forme de relief, sensul formelor echilibrate. Apoi le vom inventa pe ale noastre si le vom coase.

Bot cu bot si mot cu mot

Ca sa nu raceasca iarna si nici sa transpire vara, peretii din casa taraneasca erau bine infofoliti in covoare subtiri din lana numite scoarte. Acestea teseau un basm inspirat din viata de demult, al carui eroul principal era un copac prins intre doua lumi sau o pasare secretoasa. Si cum fiecare familie avea cate o scoarta veche sau noua care ii veghea somnul, vom picta pe panza propriile noastre scoarte cu lucrurile la care tinem cel mai tare, pentru ca apoi sa ne tina de urat atunci cand numaram oile.