Intocmai trece prin oameni viata! Pe unii ii urca la extaze, ii saruta cu liliac de noroc, si-i umple cu bogatie omeneasca, pe altii ii izbeste de pamant, le iroseste floarea norocului, ii dezoleaza, ii moare, ii uita, ii duce-n neant nefericiti, ca si cum n-ar fi fost niciodata!

Viata si moartea sunt sore, nu contraziceri, dar cand ultima ii ia locul primei, pretimpuriu si dramatic, sunt dusmance. Ziua in care pierdem pe cineva drag e punctul terminus al unui drum intre o inima si alta inima, este totodata conciziunea tuturor intrebarilor din lume intr-una singura: unde este omul drag cand nu mai este nicaieri?! Daca l-am gasi si-n jar, l-am scoate cu mana, dac-ar fi in pamant, am sapa si l-am lua cu sanul, de-ar zbura in cer am lungi privirea si-am cobori-o cu ochii plansi, pentru ca pe toate le faptuieste omul, numai ceea ce moartea devasteaza nu mai poate invia.

Frumoasa ca un bujor salbatic pe o campie cu cimbrisor, calda si omenoasa ca o mosiereasa basarabeana buna, cu glas de lira sfintita cu umbra saruturilor nesarutate, tinute pentru cand n-au sa mai aiba gura, cantareata de muzica populara, romanta, de estrada, Ana Barbu, s-a stins, cu flori de lacrimioare si nenoroc in soarta.

Canta ca pasarea raiului ranita de avatarurile lumii, ii zbura vulturul dorului pe elitre de glas, ii canta sufletul luptat de cruzimile bolii… Se zbatea eroic in bratele sugrumatoare ale unei suferinte corporale ce-o macina cu farama si nu se vedea: ea canta, suradea, iubea, spera si iar canta… poate nu stia, poate stia ca seara lebedei coboara mai grabit pentru ea!

Doamne, cat de frumos a cantat in duet cu Fuego! Doamne, cat a iubit-o Fuego si cum sufera artistul azi, mirat, lovit de trasnetul vestii de moarte! ii era frate de cantec, ai era iubit de scena, de har, de soarta artistica, Anei Barbu! Fuego a fost primul vestitor cu solie zguduitoare, pe toate caile de comunicare: „Prieteni, cu tristete va anunt ca a mai plecat o prietena! Sunt socat de veste si poate ca n-am timp sa-mi dau seama cu exactitate ce om frumos si cald a fost Ana Barbu! 

Era una dintre cele mai iubite si apreciate voci din Basarabia si am fost onorat atunci cand, in 2012, pe scena Palatului National „Nicolae Sulac”, am cantat in duet piesa „Eu nu te-ntreb”. Uneori, n-avem timp sa ne spunem tot, sa ne oferim in dar vorbe ce mai apoi vor servi drept scut al prieteniei noastre. Ana Barbu a fost o colega de exceptie si a trasat oarecum o legatura calda intre noi, fiind alaturi in mai multe circumstante artistice in care am vazut ca e un spirit de exceptie. 

Pentru Basarabia, rafinamentul, bunul gust si feminitatea au purtat si vor purta numele „Ana Barbu”. Fiica sa, pe care am avut-o aseara in emisiune, si careia i-am acordat, si pentru mama, un trofeu de excelenta, cunoscuta Natalia Barbu, ii va duce mai departe frumusetea, determinarea si talentul. Ana Barbu a simtit ca muzica-i menirea ei pe acest pamant, daruind publicului sau din candoarea, eleganta si nobletea ce au definit-o. Avea numai 55 de ani si atata lumina in fata ...

Ana, mergi impacata cu lumea de cantec ce ai construit-o. Scenele si oamenii iti vor simti lipsa, iar muzica ta va urma parcursul firesc catre eternitate. Drum bun, rara floare de liliac, Ana Barbu!”.

Cuvantul s-a oprit, nu mai poate fi rostit decat cu silabe si cu noduri, pe cand lacrimile se revarsa peste digul ochilor tristei mame, tristelor fiice, zdrobitei familii a sa de acasa, ce-o va astepta zadarnic sa se intoarca din zarea coborata dedesubtul pamantului de unde numai Ana nu va mai veni niciodata, pe cand zarea, in fiecare dimineata, la celalalt punct cardinal.

Zi sumbra (18, mai, 2015), venita ciclic din timp, pe cand Ana iesea din timp, definitiv si trist! in miezul acestei zile, Fuego ne-a adus aminte ca moartea nu vine din ecou mitologic, e reala, cum suntem, e de crezut, cum credem in noi, e de rabdat si de nerabdat, pentru ca suntem claditi sa rabdam moartea celorlalti, iar pe a noastra sa o rabde altcineva.

Moartea artistei Ana Barbu trebuia sa mai astepte! A venit prea devreme si ne-a dovedit ca revine intocmai atunci cand razbim, uitand-o! Ana Barbu ne-a parasit, parasita fiind la randu-i de propria viata, epuizata cu repeziciunea fulgerului… Fara preget si-a dat neantului zilele, secunda cu secunda, si a zidit, ca sa lase in urma ei, cantece pentru cei ramasi!