Cum ziceam, nu sunt ierarhii de cate cinci obiecte de acelasi fel, pentru ca n-am astfel de topuri in cap. Nu exista pentru mine “o carte preferata”, ci mai multe carti, autori si curente literare care m-au marcat, la fel cum nu sunt omul unei melodii puse “pe repeat”.

5. John Coltrane – perioada My Favorite Things, desi n-am nimic nici cu ce a facut dupa “A Love Supreme”

4. The Beatles – White Album/Let it Be, ca tot s-au digitalizat recent si suna beton in parc, cand dai la pedale

 

3. Glenn Gould/J.S. Bach – Variatiunile Goldberg, versiunea a doua, din 1981 sau 1982

Kruder & Dorfmeister – Sessions/G-Stone Book, despre care pun pariu ca-i plac foarte tare si lui McLaughlin

2. Gorillaz – Gorillaz, sau de fapt toate trei albumele, care il arata pe Damon Albarn ca pe un mare si atipic muzician

1.  Jimi Hendrix – in general, pe undeva conteaza fiecare nota,

Bonus:

Miles Davis – Agartha, ca tot l-am nominalizat pe Coltrane cu “acustice”, dar nimic n-ar fi de neglijat.

5. Les 400 coups – Truffaut, l-am descoperit de curand, e remarcabil cate lucruri poti spune atat de simplu, Holden Caulfield e palavragiu si empatic prin comparatie cu Doinel, fetisul lui Truffaut

4. Andrei Rublyov – Tarkovski, e metafora aia a creatiei

3. Dogville – Lars von Trier, pentru felul cum arata ca antonimul ipocriziei e depresia,

2. Aguirre, biciul lui Dumnezeu – Herzog, fiindca unii oameni pot fi o forta a naturii, prinzand radacini intr-un timp si un loc (oarecum preistoric) ca ale copacilor, iar societatea si ceea ce consideram indeobste uman sunt o glazura atat de subtire,

1.  Wenders - Wings of Desire si Faraway, So Close – pur si simplu nu pot scapa de obsesie, dar mai ales fiindca te invata ca fiecare oras are ingerii, dar si dracii lui, acum ii caut si gasesc pe cei din Bucuresti, din nou, calare pe bicicleta.

Dintre Romani, Filantropica lui Nae Caranfil, Calin Nemescu, Porumboiu. Primul e amuzant ca Bulgakov si tandru intr-un fel obosit, aparte. Ceilalti doi sunt/au fost cu siguranta cititori ai lui Cervantes si detin arta de a rade de propriile personaje cu afectiune, foarte demna de a fi pretuita in tara sarcasmului.

Nu sunt un mare consumator de pictori si plastica, dar toate acestea ma dau un pic pe spate.

5. Cimitirul din Praga – Umberto Eco: e amuzant sa cauti omologii autohtoni ai lui Simonini, Taxil samd. E o carte despre noi si despre acum: http://www.comanescu.ro/cimitirul-din-praga-si-inceputul-istoriei.html

4. Count Zero – William Gibson – e urmarea la Neuromancer, ca sa vad ce se mai intampla prin cyberspatiul inventat de autor.

3. Jurnal rusesc – Anna Politkovskaia – afli intelepciuni usturatoare gen “o redactie se infiltreaza intr-un an si jumatate”, pentru cazul ca mai aveai dubii cu privire la ce s-a intamplat cu anumite gazete de la noi.

2. Breakfast of Champions – Kurt Vonnegut – nu-l stiu pe Vonnegut, m-am apucat acum de carte, e o lume la fel de anapoda alcatuita ca si Romania de (sfarsit de) criza in care traim.

1. Mircea Dinescu – Poezii noi. S-a intors la scris si ma bucura, sunt cateva bucati antologabile acolo. Porcoasa pe-alocuri si pusa in pagina de te dor ochii, dar in alte parti metafizica, diafana si villonesca de te miri cum si-a supravietuit siesi poetul.

Neagu Djuvara, Andrei Plesu. Primul e un provocator intelectual prin vocatie, avem mare nevoie de spirite terre a terre intr-o cultura care pare a incerca sa se drogheze cu ea insasi. Plesu e in acelasi timp inrudit cu Djuvara si opusul acestuia: la fel de no-nonsense, dar centrist si mic-burghez la modul metafizic, cum e Amsterdamul burghez.

3. Peles – etajul si mansarda, unde pierzi o multime de prejudecati despre monarhia din Romania. Musai de servit la pachet cu ghizii incompetenti care iti spun despre Coroana de otel ca e semnul “austeritatii germanice”.

2. Muzeul colectiilor de arta – pentru atestatul involuntar de jaf al statului pe care il mai gasim acolo. Nu e un muzeu adevarat, ci un depozit de lucruri luate cu japca, dar tocmai de-aia.

1. Hotel Dunarea de la Gara de Nord, pentru halul in care se afla fara sa-l vada nimeni.

Sa fim seriosi. Ati vazut placile alea maro cu scris alb care in marile capitale europene te indruma spre monumente? La noi te trimit la Gara si la Piata Romana, nu m-as mira sa vedem “WC Public” intr-o zi, pe ele, iar “Mihai Eminescu” e o inscriptie pe tomberoane, pe strada omonima. Intre Dunare si Peles, nu e nimic. Poate doar Casa Poporului.

Cand vad tentativele pornite de la Scoala Ardeleana de a avea si noi o “istorie” in sens occidental fac bube. Pe-aici nu prea s-au intamplat lucruri o buna bucata de vreme. Sa incercam sa ne prevalam de ele e ca si cum Franta s-ar mandri cu cultura materiala a celtilor/galilor. Ei au facut Asterix si Obelix din treaba aia, si bine au facut.

3. Aldaly.com  Aldaily.com – divers si suculent.

2. Rollingstone.com – pe alocuri narativ intr-un fel in care niciun scriitor roman contemporan nu reuseste sa fie, Wired.com – noii filozofi, cei care ne spun ce se intampla cu noi in epoca in care ne cresc extensii digitale.

1. “Dilema veche”, careia poti sa-i gasesti o mie de pacate dar e singura publicatie cat de cat vizibila si pe alocuri (foarte) relevanta.

Consum cultura prin laptop, iPad, smartphone, boxe, pe hartie. Majoritatea “manifestarilor”, cum se spunea acum 20 de ani la “performances”, care se intampla prin Romania sunt dezamagitoare. Ultima chestie care mi-a procurat satisfactii a fost un concert Chicks on Speed, acum vreo trei ani parca. A, si Rolling Stones, cum suntem noi codasi am avut bafta sa prindem ultimul “leg” al ultimului mare turneu. Nu “cumpar” lucrurile alea cu “v-am asteptat 20 de ani”, sunt tampenii pentru majoritatea dintre noi. Dar am fost printre ultimii care am putut vedea o masinarie de asemenea dimensiuni miscandu-se ca unsa.

A, am fost la Cimitirul Bellu, la Noaptea muzeelor, acum vreo doua zile. Ciudata chestie. Si amuzanta.

Cultura romana nu se pricepe la branding si, pe deasupra, mai e si imitativa. Vedeti ce-a facut din Eminescu :-) Despre ce vorbim, despre papionul lui Patapievici? Cu astfel de lucruri se fac carnavaluri in alte tari.

Doar trei, ca nu e pedagogic sa le impuiem capul prea tare.

Primul ar fi imbecilitatea agresiva de care incep sa dea dovada semenii nostri – si mai ales ai lor, ai tinerilor, fiindca acesti semeni fac parte prima generatie iesita din ou dupa 1989 - se transforma in agresivitate imbecila destul de usor. Presupunand ca brutele cu care ne intalnim la butic, in taxi si peste tot ar fi citit in viata lor macar “Cei trei muschetari”, poate ca ar fi priceput ceva despre cavalerism si alte tipuri de canalizare a agresivitatii.

In al doilea rand, propriul lor interes, al tinerilor. Cultura nu e numai hedonism, ci si o masinarie de orientare in lumea in care traim. Eu nu incetez sa ma minunez cum imi folosesc cele mai disparate lucruri pe care le-am achizitionat in viata mea, de la matematici superioare la informatii despre cosmetice dobandite la revista “Unica”. Fac bani din Kant, asa ceva. Aristotel e parintele brandingului, cu genul proxim si diferenta specifica. Si asa mai departe.

In fine, in al treilea rand, ca tot am atins asta, hedonismul. Cultura e mai addictive decat heroina, mai usoara decat iarba, mai sociala decat alcoolul, mai stenica decat cocaina si mai familiara decat tigara. Cel mai tare si mai usor drog.

A consemnat Ioana Stoian