Autor: Comandaşu Cristina

Leitmotivul unei veri – Elgar. Cu Nicola Benedetti și Daniel Barenboim

Edward Elgar (1857-1934) este unul dintre cei mai cunoscuti compozitori britanici. Dupa Henry Purcell, el este primul compozitor nascut pe pamant britanic care a avut un cuvant important de spus in cultura mondiala. Cu toate acestea, e adevarata observatia lui Daniel Barenboim, aparuta de curand in ziarul New York Times: “Daca Elgar nu s-ar fi nascut, dezvoltarea muzicii ar fi fost aceeasi”. Insa, adauga Barenboim, “exista o calitate unica in muzica lui care imi vorbeste direct: ceva care tine de emotie, in cel mai bun sens al cuvantului. Ceva foarte adanc si foarte sincer care are legatura, presupun, cu limbajul sau armonic, care difera de cel al altor compozitori. Cel mai apropiat ii este Richard Strauss.”

Intamplarea face ca pe parcursul verii 2020, atat de atipice in istoria ultimilor 100 ani data fiind situatia pandemica, sa fie lansate doua discuri cu muzica lui Elgar, fara niciun context aniversar sau comemorativ, ci doar pentru ca muzica lui Elgar a fost aleasa de doi cunoscuti muzicieni: violonista Nicola Benedetti si dirijorul Daniel Barenboim. O intamplare oarecum premonitorie (desigur ca programul de pe discuri a fost stabilit cu mult timp inainte de 2020, cand o pandemie viitoare nu putea fi intuita): muzica lui Elgar descrie foarte bine atmosfera finalului perioadei victoriene, cu un ochi catre trecutul secolului al XIX-lea si spectrul amenintator al primului razboi mondial. Era inca o perioada fericita, urmata de o puternica tulburare si o mare schimbare, ce a intervenit dupa primul razboi mondial – seamana foarte mult cu perioada pe care o traim acum noi insine.

Elgar, Concertul pentru vioara si orchestra, Nicola Benedetti

Elgar a fost considerat, dupa al doilea razboi mondial, un compozitor perimat si era foarte rar cantat chiar si in tara lui natala. Mai putin concertul sau pentru vioara si orchestra, care de la premiera din 1910, s-a bucurat de succes, reconfirmat incepand cu secolul XXI, cand mari violonisti au inclus acest dificil concert in repertoriile lor. O muzica foarte frumoasa, dar o adevarata provocare pentru solisti – aproape 50 minute cu o muzica densa, un dialog permanent intre solist si o orchestra compacta si viguroasa.

Pe 7 august a aparut un nou disc cu acest concert ce merita ascultat macar o data in viata. Interpretarea este semnata de violonista britanica Nicola Benedetti si Orchestra Filarmonicii din Londra, condusa de Vladimir Jurowski.

Nicola Benedetti este solista de pe discul realizat impreuna cu dirijorul roman Cristian Macelaru, cu lucrari de Wynton Marsalis, care anul acesta a primit un premiu Grammy. Vladimir Jurowski este directorul artistic al Festivalului George Enescu. In Concertul lui Elgar de pe acest disc, cred ca tocmai conceptia lui Vladimir Jurowski este hotaratoare in asigurarea unei interpretari memorabile. Este imposibil sa nu fii entuziasmat de aceasta viziune foarte bine construita, cu o orchestra impecabil condusa, maleabila si foarte expresiva, care face lumina intr-o partitura plina de meandre.

Am apreciat-o inca mai mult pe Nicola Benedetti in cele trei miniaturi de Elgar care completeaza acest disc, printre care celebrul Salut d’amour. Alaturi de pianistul Petr Limonov, ea stie sa descrie exact lumea lui Elgar, cu un parfum nostalgic, poate usor desueta, dar plina de emotie reala. O incantare!

Elgar si Daniel Barenboim

Daniel Barenboim este cel mai cunoscut dintre dirijorii contemporani non-britanici care au promovat muzica lui Elgar, la nivel mondial. Primele sale inregistrari orchestrale cu muzica de Elgar au aparut in urma cu 40 ani, cand lucra impreuna cu sotia sa, regretata violoncelista Jacqueline du Pré. Incepand cu 2013, a reluat acest repertoriu si 5 discuri aparute la casa Decca sunt expresia interesului sau pentru muzica lui Elgar, toate realizate in compania Capelei de stat din Berlin, unde a fost numit dirijor pe viata. Capela de stat din Berlin, care in 2020 si-a aniversat 450 ani de existenta, este, de altfel, singura orchestra non-britanica cunoscuta pentru faptul ca a interpretat la BBC Proms, in acelasi an, ambele simfonii de Edward Elgar.

Din 2013 pana astazi, Barenboim a inregistrat versiuni noi pentru Concertul pentru violoncel si orchestra (cu Alisa Weilerstein solista), Simfoniile I si II, oratoriul “Visul lui Gerontiu”. In 24 iulie 2020 a fost lansat al cincilea disc al seriei, cuprinzand ciclul de lieduri “Tablouri marine” – “Sea Pictures” si Studiul simfonic “Falstaff”. Ambele, inregistrate in concerte live din decembrie 2019 ce au avut loc la Opera de stat din Berlin.

Solista ciclului de lieduri “Tablouri marine” este binecunoscuta mezzosoprana letona Elina Garanca; nu se afla intr-un varf de forma in decembrie 2019, surprizand cu inconsistenta vocii in registrul grav. Insa este o oportunitate importanta de a asculta aceasta lucrare rar abordata, un ciclu alcatuit din 5 lieduri care surprind imagini diverse cu tematica marina: unul nocturn, altul exotic, dintr-un recif de corali, de exemplu.

Si Studiul simfonic “Falstaff” de Elgar ar merita sa fie cantat mai des, o lucrare pe care Barenboim o descrie ca fiind aproape de poemul simfonic Till Eulenspiegel de Richard Strauss, o lucrare colorata si interesanta.
In aceasta vara, ne dam seama ca lumea asa o stiam nu mai este: altceva ne asteapta la orizont, dar nu stim inca ce. Elgar, cu mai bine 100 ani in urma, exact despre acest lucru vorbea in lucrarile sale – privind cu nostalgie in urma catre trecut. Un mare romantic, ramas poate in urma vremurilor sale, insa ce ar fi viata fara un pic de romantism?

Discul semnat de Nicola Benedetti a fost difuzat de Radio Romania Muzical si poate fi ascultat pe site-ul proiectului Discurile anului 2020. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2020/

Discul lui Daniel Barenboim poate fi ascultat la Radio Romania Muzical luni, 24 august, de la ora 19.00, ulterior, pe site-ul aceluiasi proiect Discurile anului 2020.

Ambele productii sunt disponibile pe platformele de streaming online.

15 august 2020
Uimitoarea Martha Argerich

Este nascuta in 5 iunie 1941 – in curand va implini 79 ani; pana sa se inchida salile de concert din cauza pandemiei, desfasura o intensa si neobosita viata artistica. Martha Argerich ramane un fenomen al pianisticii contemporane, un adevar relevat si de ultimul disc pe care apare numele ei, lansat pe 8 mai 2020. Alaturi de ea pe acest album: Orchestra de Camera din Mito, condusa de Seiji Ozawa.
Este, de fapt, al doilea disc pe care regasim aceasta distributie artistica: primul, continand Concertul nr. 1 pentru pian si orchestra si Simfonia I de Beethoven, a fost lansat in februarie 2018. Acum, pe acest al doilea disc, avem Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra de Beethoven, o parte dintr-un divertisment de Mozart si Suita Holberg de Edvard Grieg.

Sigur, intrebarea se pune: de ce tocmai Orchestra de Camera din Mito? Si, de fapt, de ce tocmai Mito, unul dintre orasele pe care europenii le cunosc mai putin din Japonia?

Daca este cunoscut Proiectul Martha Argerich din cadrul festivalului de la Lugano, faptul ca Martha Argerich organizeaza din 1996 un festival asemanator in Japonia este lipsit de notorietate in Europa. Insa formatul este acelasi: Martha Argerich si prietenii ei din lumea muzicii, in concerte sau recitaluri camerale. Festivalul se desfasoara in orasul Beppu, de regula, la finalului lunii mai – inceputul lunii iunie.

Unul dintre ansamblurile des invitate la festivalul Marthei Argerich de la Beppu este aceasta orchestra de camera din Mito, oras din Japonia, unul dintre primele care au imbratisat traditia occidentala in secolul al XIX-lea, recunoscut pentru viata sa universitara. In 1990, in acest oras s-a deschis Turnul artelor, un complex multi-functional cu o sala de concert, una de teatru, alta pentru expozitii; iar ansamblu in rezidenta al acestei noi sali de concert a devenit aceasta orchestra de camera din Mito, al carei director general a fost numit in 2013 Seiji Ozawa, o legenda a artei interpretative mondiale si cu siguranta, cel mai important nume de muzician japonez din contemporaneitatea noastra. Colectivul permanent al orchestrei este alcatuit din 23 muzicieni – 18 japonezi si 5 straini, multi, cu specializari la ansambluri importante din Europa si America.

Exista o legatura foarte importanta intre Martha Argerich si Seiji Ozawa, pe care o inteleg foarte bine: fac parte amandoi din aceeasi generatie (ea va implini 79 ani, el, 85, in 2020), si sunt tipuri artistice asemanatoare, muzicieni care au darul de a transforma realitatea prin arta lor. Pasiune mistuitoare, inteligenta, bun gust, carisma – acestea sunt atributele interpretarii acestor doi mari muzicieni care desi s-au intâlnit de multe ori pe scena, au inregistrat pe disc impreuna abia pentru productiile din 2018 si 2020 aparute la casa Decca.

Vedeta incontestabila a albumului lansat pe 8 mai 2020 este Martha Argerich: Concertul nr. 2 de Beethoven, probabil cel mai rar abordat concert pentru pian si orchestra din creatia lui Beethoven, are aici o interpretare senzationala pentru partitura solistica. Versiunea a fost captata dintr-un concert live sustinut in 2019 la Mito – si pastreaza tensiunea concertului live, iar Martha Argerich arde, pur si simplu, pe scena, conducand partitura catre un climax emotional construit in finalul partii a doua, cea lenta, cand, in fine, pare ca si muzicienii din orchestra inteleg sensul muzicii propuse de marea pianista argentiniana.

In mod evident, insa, orchestra nu este de calibrul Marthei Argerich – mi s-a parut mult mai buna pe primul disc, cel din 2018. Acum, lipsita de stralucire, cu atacuri imprecise si fara a avea o idee clara muzicala, ne releva un discurs corect, insa nimic mai mult. Fara Argerich, acest disc nu-si avea sensul intr-o lume in care de atatea ori s-au cantat Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra de Beethoven si Suita Holberg de Grieg.

Albumul lansat pe 8 mai 2020 poate fi ascultat la Radio România Muzical luni, 25 mai, de la ora 19.00, oricand, apoi, pe site-ul proiectului “Discurile anului 2020”. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2020/

23 mai 2020
Despre călătorii într-o vreme în care nu putem călători

Wanderer – Calatorul se intituleaza cel mai nou disc semnat de pianistul sud-coreean Seong Jin Cho, una dintre senzatiile pianisticii mondiale din ultimii ani. Un titlu ce se lanseaza la celebra casa Deutsche Grammophon pe 3 aprilie si poate fi ascultat in premiera romaneasca, luni, 6 aprilie, de la ora 19:00, la Radio Romania Muzical.
Intr-o vreme cand nu mai putem calatori, un album cu muzica clasica dedicat ideii de calatorie poate parea fie bizar, fie foarte bine venit. Oricum, in momentul cand Seong Jin Cho isi alegea repertoriul pentru cel de al cincilea disc al sau pentru binecunoscuta casa germana, nimeni nu-si putea inchipui carantina pentru o pandemie mondiala.
Calatoria pe care ne-o propune Seong Jin Cho are mai multe sensuri. In primul rand, titlul albumului este imprumutat de la una dintre piesele de pe acest disc: Wanderer, Fantezia D 760 in Do major de Franz Schubert. Apoi, calatorul este unul dintre simbolurile romantismului – calator pe un drum initiatic, catre descoperirea sinelui. Si nu in ultimul rand, o calatorie muzicala care ne arata cum un singur motiv muzical poate determina o intreaga constructie muzicala – asa se intampla si in cazul Fanteziei Wanderer de Franz Schubert, si in cazul unei alte capodopere romantice prezente pe acest disc, Sonata in si minor de Franz Liszt.

Si, cred, exista si un sens propriu al cuvantului “calator” care i se potriveste lui Seong Jin Cho, un tanar pianist de 25 ani – pentru ca toti marii muzicieni sunt niste calatori, cu recitaluri si concerte la trei zile in alte colturi ale Pamantului. Sigur, in timpuri normale: acum si ei sunt acasa sau acolo unde au fost izolati de pandemia mondiala.

Seong Jin Cho este exemplul perfect al muzicianului asiatic care se bucura astazi de mare succes. Nu, nu este flamboiantul Lang Lang; este un artist mult mai introvertit, chiar daca in tara lui are statutul unui adevarat star. Are doar 25 ani si niste rezultate pe care altii le-au obtinut dupa decenii de cariera. Are tenacitatea si tehnicitatea care deriva din mostenirea sa sud-coreeana, insa si intelegerea muzicii dobandita la Conservatorul Superior de Muzica din Paris, student al unui foarte cunoscut pianist si profesor, Michel Beroff.

Seong Jin Cho a aparut in lumea mare a muzicii dupa ce a castigat in 2015 premiul I la Concursul Chopin de la Varsovia, unul dintre cele mai grele si relevante pentru pianisti, la nivel mondial. Primul sau disc pentru Deutsche Grammophon a cuprins chiar inregistrari cu evolutia sa din Concursul Chopin; au urmat apoi un alt album Chopin (2016), lucrari de Debussy (2017), un album Mozart (2018) si acum, acest disc mai neobisnuit, cu un repertoriu interesant alcatuit, reunind atat doua “hit-uri” ale repertoriului romantic pentru pian – Fantezia Wanderer de Schubert si Sonata in si minor de Liszt, dar si mai rar cantata Sonata op. 1 de Alban Berg. O lucrare tot intr-o curgere continua, asa cum sunt si opusurile lui Schubert si Liszt, compusa, se pare, in 1908, in care regasim un Alban Berg foarte tanar, cu accente impresioniste, dar si cu germenii limbajului dodecafonic care l-a consacrat ulterior drept unul dintre cei trei reprezentanti ai celei de a doua scoli vieneze.

Am remarcat cu interes si ca evolutia interpretului in cele trei lucrari de pe disc este alcatuita in trepte, culminand cu o exceptionala Sonata in si minor de Liszt. Aceasta lucrare este una dintre cele mai dificile dintre cele si-asa atat de dificile ale lui Liszt, care si-a conceput lucrarile pentru pianisti exceptionali, cum a fost el insusi. Insa avem aici nu doar dificultatea tehnica, acrobatica, pe care o intalnim si in studiile lui Liszt, de pilda, ci, mai ales, o dificultate de ordin expresiv. Seong Jin Cho stie perfect cand sa respire, cat trebuie sa dureze o pauza, cand trebuie sa fie avantat sau, dimpotriva, meditativ, pastrand logica unei constructii impresionante care se deruleaza pe parcursul unei jumatati de ora si care, la final, te lasa cu lacrimi in ochi.

Foarte bun in Chopin, exceptional in Debussy si uimitor in aceasta sonata de Liszt – un pianist sud-coreean de 25 ani, Seong Jin Cho, care scrie in prezent istorie. Si care s-a bucurat, printre altele, si de indrumarea marelui pianist roman Radu Lupu, poate unul dintre secretele performantei sale iesite din comun.

Discul Wanderer poate fi reascultat oricand, incepand cu data de 7 aprilie, pe site-ul proiectului Discurile anului 2020 de la www.romania-muzical.ro.

9 mai 2020
Belle époque cu violonistul Daniel Hope

Dintr-o alta viata, dintr-o alta lume: cred ca asa vedeau oamenii din timpul gripei spaniole perioda belle époque. Si poate tot astfel ne gandim si noi la zilele unui februarie 2020 cand viata era normala si un violonist britanic lansa un disc intitulat chiar asa: Belle époque. Sunt o mare admiratoare a violonistului Daniel Hope, care nu doar este un muzician exceptional, dar care are si numeroase idei care ii transforma fiecare aparitie discografica intr-un adevarat eveniment. A fost elevul lui Yehudi Menuhin, caruia i-a dedicat in 2016 albumul My tribute to Menuhin – se implineau 100 de ani de la nasterea marelui violonist. Si pe acest disc din 2016, Hope nu a uitat sa includa doua piese care evidentiaza legatura lui Menuhin cu profesorul sau iubit, George Enescu: Horia Unirii de George Enescu si Rumanisch de Jo Knumann.

In 2016, Daniel Hope mi-a acordat un interviu, cu ocazia lansarii albumului My tribute to Menuhin, in care spunea ca lucreaza si la interpretarea Impromptu-ului concertant de George Enescu, iar Sonata a III-a in caracter popular romanesc de George Enescu este una dintre lucrarile lui favorite.

In 2020, gasim Impromptu-ul concertant de George Enescu pe albumul Belle époque semnat de Daniel Hope, printre alte numeroase lucrari camerale si concertante existente pe acest dublu CD cuprinzand doua ore si jumatate de muzica.
Cred ca pentru cei care au trecut peste primul razboi mondial, perioada anilor 1871-1914, asa numita “belle époque”, le evoca paradisul pierdut: o epoca linistita, de dezvoltare din istoria omenirii, cand artele si stiinta au inflorit. In muzica, in aceasta perioada apare si se dezvolta stilul modern, impresionismul in Franta si stilul celei de a scoli vieneze coexistand cu romantismul.

Albumul Belle époque evidentiaza aceste caracteristici stilistice, pastrand ca nota unitara ethosul muzicii, pe care l-as numi nostalgic. Avem un mix de lucrari foarte cunoscute, cum sunt Meditatia din opera Thais de Jules Massenet, preludiul Fata cu parul balai de Claude Debussy, Chanson du matin de Edward Elgar, Suferinta dragostei de Fritz Kreisler, cu lucrari foarte rar cantate, ocazie de a-i descoperi pe Schonberg, Webern si Berg in lucrari din perioada cand inca scriau intr-un limbaj mai curand romantic.

Daniel Hope este din 2015 directorul muzical al Orchestrei de Camera din Zürich, alaturi de care apare si pe primul disc al acestui album. Pe al doilea disc, avem inregistrari cu vioara si pian, partenerul lui Hope fiind pianistul Simon Crawford Phillips.

Piesa de rezistenta a albumului este Concertul op. 21 pentru vioara, pian si ansamblu de coarde semnat de Ernest Chausson, o lucrare compusa intre 1889 si 1891 de un compozitor francez care s-a stins din viata la doar 44 ani, exact in momentul cand incepea sa culeaga roadele talentului sau (a murit intr-un stupid accident de bicicleta, lovindu-se de un zid coborand de pe un deal). Alaturi de Daniel Hope, solista este pianista franceza Lise de la Salle careia i se potriveste foarte bine aceasta partitura eminamente romantica, impetuoasa si plina de avant.

Sunt de acord cu alti cronicari internationali care remarcau fie ca lungimea albumului e nejustificat de mare, fie ca mai bine savurezi pe rand piesele, ca si cum ai alege din cand in cand cate o bomboana dintr-o cutie cu delicatese. Insa nu pot decat sa apreciez ideea de a recrea o lume la care inca ne raportam cu nostalgie, precum si modul cum se realizeaza aceasta recreere. Belle époque este o experienta auditiva interesanta si potrivita, mai ales in aceste timpuri neobisnuite si pline de provocari pe care le traim. Cu speranta ca intr-o zi, vom reveni sau vom ajunge la belle époque…

Albumul Belle époque a fost difuzat de Radio Romania Muzical si selectiuni pot fi ascultate aici. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2020/disc.htm?a=2574771&c=6341&g=2

Albumul este disponibil pe platformele de streaming online, de tipul Spotify.

9 mai 2020
Beethoven (și) în vremuri de restriște (II)

Printre titlurile pregatite de casa germana Deutsche Grammophon pentru aniversarea lui Ludwig van Beethoven de anul acesta, aparut pe 28 februarie, un album semnat de pianistul Maurizio Pollini, incluzand ultimele trei sonate pentru pian semnate de Titanul de la Bonn. Stiu, e posibil sa nu prea ne mai pese de muzica, de Beethoven, desi, intotdeauna in vremuri de restriste, cultura, muzica de buna calitate, in special, au fost surse de suport moral si indemn pentru a merge mai departe. Plus ca exemplul multora dintre marii creatori din istoria muzicii este unul relevant: cei mai multi au trait in vremuri cand molimele erau cotidianul, nu exceptia, cand speranta de viata era undeva pe la 40-50 ani, cand razboaiele, foametea, insecuritatea existentei erau realitatea crunta cu care se confruntau in fiecare zi. Plus dramele personale, cum a fost pentru Beethoven pierderea auzului. Prin comparatie, sarcina noastra de astazi e mai simpla: sa stam acasa, sa ne pazim pe noi si pe cei dragi, si, de ce nu, sa ascultam (si) Beethoven!

Recomand pentru aceste zile, in mod deosebit, albumul Beethoven semnat de Pollini, pe care-l puteti reasculta oricand pe site-ul proiectului Discurile anului 2020 http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2020/disc.htm?a=2588881&c=6341&g=2 de pe pagina Radio Romania Muzical. Pentru ca muzica in sine este una dintre cele mai inaltatoare scrise vreodata. Nu intimplator i se spune lui Beethoven Titanul de la Bonn. Pentru ca el nu doar ca a scris muzica pentru contemporanii lui, dar mai ales pentru aceia multi care i-au urmat. Mai ales ultimele sonate pentru pian, ca si ultimele cvartete de coarde, sunt laboratorul unei gandiri muzicale foarte complexe, care transcende inceputul secolului al XIX ca viziune componistica. E ca si cum urci cu greu un munte si te intrebi daca merita efortul; insa ajuns acolo sus, imaginea si maretia momentului te imbata, euforic.

Fiecare dintre noi putem sa simtim aceasta atingere a geniului, ascultand ultimele sonate pentru pian de Beethoven: opusurile 109, 110 si 111, scrise intre 1820 si 1823. Mai ales in interpretarea pianistului Maurizio Pollini, unul dintre marii muzicieni ai timpurilor noastre, care a implinit la inceputul lui 2020, 78 ani. Inregistrarile de pe acest disc au fost realizate in timpul unui recital live din septembrie 2019: Pollini avea 77 ani si pare de domeniul miracolului ca nimic nu sugereaza aceasta varsta inaintata, gandindu-ne numai ca provocarile tehnice ale sonatelor beethoveniene sunt mari.

Sigur, nu vorbim despre perfectiune, insa pana la urma, ce este perfectiunea in muzica? Cred ca emotia primeaza si nu poti sa nu fi emotionat de concentrarea interpretarii lui Pollini, de constructia discursului sau, de implicarea totala pe care o simti inclusiv prin micile mormaituri ale pianistului total cufundat in munca sa. Pollini a mai inregistrat aceste sonate, prima data, in urma cu 42 ani: acum, dupa o viata petrecuta pe scena, simtim maturitatea deplina, profesionalismul, si, cu atat mai de apreciat, reverenta facuta in fata compozitorului, modestia interpretului in fata unui creator genial.

Ultimele trei sonate pentru pian de Beethoven ies din tiparele genului, asa cum a existat el pana la Beethoven: constructiile sunt mai curand libere, numarul partilor este variabil. Beethoven, lasand deoparte oricare canoane, exprima adevarurile pe care le simtea: transcendenta devine o realitate, iar Pollini stie sa exprime foarte clar acest fapt. “Muzica este o revelatie mai inalta decat oricare intelepciune sau filosofie” spune Pollini, un adevar de care ne putem convinge mai ales in timpuri grele, ca acelea pe care le traim acum.

29 martie 2020
Beethoven (și) în vremuri de restriște

Anul 2020 – anul Beethoven, la 250 ani de la nasterea unuia dintre cei mai mari compozitori pe care i-a avut vreodata omenirea. Din pacate, anul 2020 va ramane ca anul pandemiei globale Covid 19. Insa aceasta nu inseamna ca Beethoven nu are o importanta cu atat mai mare in aceste timpuri grele.

Special pentru anul Beethoven, casa Deutsche Grammophon a pregatit o serie de discuri; cel mai recent dintre ele avea programata lansarea pe 20 martie, decalata acum in 3 aprilie. Pe acest album: Triplul concert pentru vioara, violoncel, pian si orchestra si Simfonia a VII-a, cu nume prestigioase – Anne Sophie Mutter, Yo Yo Ma, Daniel Barenboim si West Eastern Divan Orchestra. Triplul concert a fost inregistrat la Berlin, in cadrul unui eveniment live; Simfonia a VII-a, la Buenos Aires.

Dincolo de aniversarea lui Beethoven, albumul marcheaza si 20 de ani de existenta ai ansamblului West Eastern Divan, impliniti in 2019, dar si 40 ani de cand Anne Sophie Mutter a inregistrat prima data Triplul concert de Beethoven – avandu-l partener tot pe celebrul Yo Yo Ma, dar sub bagheta lui Herbert von Karajan.

Insa dincolo de aceste aspecte festive, albumul este valoros prin continutul sau – as pune ca este acel Beethoven de ascultat in vremuri grele, pentru a pastra speranta. Constructii foarte limpezi, foarte clare, atent, dar foarte ferm construite, iar in cazul triplului concert, mari solisti – recunoastem experienta, profesionalismul, transpuse cu sensibilitate intr-un discurs omogen care reuneste personalitati diferite: impetuoasa Mutter, liricul Yo Yo Ma, echilibratul Barenboim. O versiune de zile mari pentru acest concert, in care simtim si tensiunea evenimentului live, dar si sarbatoarea momentului!

Nu mai putin valoroasa mi s-a parut versiunea Simfoniei a VII-a de Beethoven, cu West Eastern Divan Orchestra, dirijor Daniel Barenboim. In urma cu 20 ani, Barenboim pornea acest proiect al unei orchestre alcatuite din evrei si arabi, in incercarea de a aduce reconciliere intre popoare si religii prin muzica. Proiectul s-a dezvoltat in timp; avem astazi o orchestra si un ansamblu de camera care functioneaza sub acest titlu, exista Academia Barenboim-Said de la Berlin cu o noua sala de concerte. Membrii orchestrei sunt si astazi muzicieni tineri, iar aceasta impetuozitate a tineretii se simte si in interpretarea Simfoniei a VII-a de pe acest disc.

In timp ce ascultam pentru prima data aceasta interpretare, stirile proaste despre pandemie curgeau in valuri, asa ca, inevitabil, cu atat mai mult am simtim tensiunea si dramatismul partii a doua, care descrie atat de bine timpurile pe care le traim. Insa Beethoven a stiut ca intotdeauna e o luminita la capatul tunelului, ceea ce transpare atat de clar din partile a treia si a patra ale Simfoniei a VII-a, o calatorie catre fericire, lumina si pace, admirabil construita de West Eastern Divan Orchestra si Daniel Barenboim. Daca trebuia sa existe un interpretare care sa dea speranta, aceasta este, si mesajul cred ca este clar pentru toti: intotdeauna dupa furtuna apare soarele, important este sa avem grija de noi si de ceilalti.

Emisiunea de la Radio Romania Muzical in cadrul careia poate fi ascultat acest disc va fi disponibila pe site-ul proiectului Discurile anului 2020 incepand cu 4 aprilie. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2020/

29 martie 2020
George Enescu pe discul “My tribute to Yehudi Menuhin” semnat de violonistul Daniel Hope

In 22 aprilie se vor implini 100 de ani de la nasterea lui Yehudi Menuhin, unul dintre cei mai cunoscuti si indragiti interpreti ai secolului XX, legat puternic de spiritualitatea romaneasca prin relatia sa atat de stransa cu George Enescu, cel care i-a fost profesor si mentor. Asa cum se stie, Yehudi Menuhin a fost unul dintre cei mai importanti promotori in spatiul international al muzicii si mostenirii artistice a lui George Enescu. In mod emblematic, primul festival Enescu din 1958 l-a avut pe Menuhin printre invitatii importanti. Ultima data, Menuhin a fost invitatul Festivalului Enescu in 1998, cu doar jumatate de an inainte de a se stinge din viata.

La 100 ani de la nasterea lui Menuhin, iata ca a venit randul unuia dintre discipolii lui, violonistul britanic Daniel Hope, de altfel, unul dintre cei mai importanti violonisti ai momentului, sa-i aduca un omagiu maestrului sau. De fapt, asa cum Menuhin a fost legat de Enescu printr-o relatie mult mai profunda decat una elev-profesor, si Daniel Hope a fost astfel legat de Menuhin. Mama lui Daniel Hope, refugiata din Africa de Sud, a fost asistenta si apoi managerul lui Menuhin, asa ca Daniel, inca de la varsta de 2 ani, a crescut in preajma lui Menuhin, pe care-l considera astazi “bunicul sau spiritual”. Daniel Hope a cantat alaturi de Menuhin de multe ori – de cele mai multe ori, Menuhin aparand in ipostaza de dirijor, iar ultimul concert al lui Menuhin a fost chiar cu Daniel Hope solist.

Pe 5 februarie 2016 a aparut la casa Deutsche Grammophon “My tribute to Yehudi Menuhin”, un disc prin care Hope si-a propus sa reflecte cat mai mult din personalitatea celui care a fost Yehudi Menuhin. Si face acest lucru alegand un repertoriu special, in care se impletesc lucrari emblematice pentru cariera lui Menuhin (cum este Concertul in re minor de Felix Mendelssohn, pus in circuitul mondial de insusi Menuhin, dupa descoperirea acestei partituri pierdute) sau Salut d’amour de Elgar (una dintre piesele lui preferate, o emblema a spiritului britanic din Menuhin). Daniel Hope a ales si Concertul in la minor pentru doua viori si orchestra de Vivaldi, una dintre lucrarile pe care le-a cantat cel mai des alaturi de Menuhin. Sunt si lucrari inspirate de figura lui Menuhin ale compozitorilor contemporani Bechara El Khoury (compozitor emigrat din Liban si stabilit la Paris), Steve Reich, John Tavener si Hans Werner Henze (aceasta din urma a fost chiar o comanda a lui Menuhin, iar Henze a compus o piesa mai curand neo-romantica si lirica, in total contrast cu stilul sau componistic obisnuit). Albumul se incheie cu piesa Kaddisch din Doua piese ebraice de Maurice Ravel – aluzie evidenta la religia lui Yehudi Menuhin, dar mai ales, include doua piese care ar trebui sa trezeasca interesul publicului din Romania: Hora Unirii de George Enescu si Rumänisch de Jo Knümann.

Evident, am fost extrem de curioasa sa aflu de ce tocmai aceste doua piese au fost alese pentru a ilustra legatura lui Menuhin cu George Enescu si cu Romania. Iata ce am aflat de la Daniel Hope, dintr-un interviu acordat pentru Radio Romania Muzical.

Cand am inceput sa lucrez la acest CD, de doua lucruri am fost sigur: ca voi include pe el o piesa de Bartok, pentru ca Bartok a fost primul compozitor pe care l-am cantat alaturi de Menuhin si al doilea, ca pe acest CD trebuia sa fie ceva de George Enescu, pentru ca Enescu nu a fost doar profesorul lui Menuhin, ci si cel care a avut cea mai mare influenta muzicala asupra sa, in intreaga lui viata. Enescu a fost cel responsabil de slefuirea acestei minti tinere, transformandu-l dintr-un copil minune intr-un artist adevarat, inca inainte ca Menuhin sa implineasca 12 ani. De aceea, cred ca toti ii suntem datori lui George Enescu, pentru faptul ca a recunoscut acest talent uimitor.

A fost clar pentru mine ca Enescu trebuia sa fie intr-un fel prezent pe acest album. Provocarea a fost pentru mine sa aleg acele piese de Enescu care sa se potriveasca cu stilul de viata al lui Menuhin. Desigur, as fi putut sa iau Sonata a III-a de George Enescu pentru pian si vioara, care este una dintre piesele mele favorite din toate timpurile, dar dureaza destul de mult si ar fi distrus echilibrul cu celelalte piese de pe CD. Asa ca am cautat alte piese dedicate viorii pe care le-a scris si am dat de aceasta Hora a Unirii de care m-am indragostit: o asculti si ai impresia ca o stii dintotdeauna, dar nu esti constient ca a fost scrisa de Enescu. Cand am auzit-o prima data, am stiut imediat ca aceasta este piesa de care aveam nevoie, pentru ca reprezinta stralucirea stilului de interpretare al lui Enescu, dar si stilul foarte mandru al muzicii traditionale romanesti, pe care de altfel, Enescu l-a impartasit cu Yehudi Menuhin. Deci, aceasta Hora Unirii s-a potrivit pe disc din toate privintele si mi-a dat sansa sa-l onorez pe Enescu.

In ceea ce-l priveste pe Knumann, obisnuiam sa ascult tarafuri de tigani impreuna cu Yehudi iar el pur si simplu adora modul cum cantau violonistii, deci am cautat o lucrare care sa mearga mai departe decat ce a facut Enescu. El a fost un pod intre muzica traditionala si cea culta, iar la Knumann am gasit doar placerea pentru acest tip de muzica atat de frumoasa.

Iata deci ce m-a facut sa aleg tocmai aceste doua piese.

Hora Unirii nu este o lucrare foarte cunoscuta a lui George Enescu. Cum ati gasit partitura ei?

Am pe cineva care lucreaza pentru mine, este ca un detectiv in bibliotecile si arhivele din lume si-mi gaseste lucrari de care nimeni nu stie. A fost cazul pentru aceste lucrari de Enescu, dar si pentru repertoriul baroc: el mi-a gasit lucrari de Vivaldi care nu au fost cantate vreodata. I-am spus ce am nevoie si a venit apoi la mine cu 4 sau 5 piese de Enescu; am stiut imediat ca Hora Unirii era exact ce-mi trebuia.

Vreau sa spun ca in general, este multa muzica de Enescu necunoscuta. Cant in acest moment o minunata piesa, tocmai am interpretat-o la Toronto, Impromptu-ul concertant pentru vioara si pian, o minunata piesa pe care Enescu a scris-o in anii lui de tinerete, ceva intre Wagner si Faure, avand insa si un limbaj personal. Nici aceasta partitura nu am gasit-o prea usor.

Cred ca este pacat ca nu se acorda mai multa atentie lui Enescu – compozitorul. Desigur ca a fost un mare violonist, dar si muzica lui trebuie cunoscuta – cred ca Octetul este cea mai cunoscuta lucrare in momentul de fata – muzica lui este intr-adevar fabuloasa.

Cred ca Festivalul Enescu este un mijloc de a-l impune la nivel international pe George Enescu…

Da, asa este. Ca membru al Trio-ului Beaux Arts, am cantat la Festivalul Enescu, la Bucuresti cateva piese mai scurte de George Enescu. Dar cred ca oamenii din afara Romaniei trebuie sa afle mai multe despre talentul unic al lui George Enescu.

Bartok si George Enescu, nascuti in acelasi an, 1881, pe teritoriul actualei Romanii, amandoi, doi compozitori geniali, insa cu o alta receptare internationala astazi. De ce credeti ca se intampla acest lucru?

Cred ca Enescu a fost un mare, mare violonist. Si Bartok a fost un mare pianist, dar nu de talia lui George Enescu. Deci, a devenit cunoscut, in primul rand, ca un violonist uimitor, ca un profesor care a avut o influenta extraordinara in cadrul Conservatorului de la Paris. Intr-o societate obisnuita sa puna etichete, cred ca aceasta a fost eticheta lui, de violonist care si compunea. Bartok este un compozitor care si canta la pian. Iar faptul ca Bartok a emigrat in America a insemnat ca a intalnit oameni-cheie precum Kusevitki, Menuhin, care l-a ajutat sa se promoveze in America, ceea ce a avut un efect important. Enescu a ramas centrat pe spatiul european. L-a avut ca elev faimos pe Menuhin, dar a avut si alti elevi care devenit violonisti mari, precum Ivry Gitlis. Cred ca istoria nu a fost prea induratoare cu Enescu, merita sa fie mai bine cunoscut in zilele noastre.

V-a spus vreodata ceva Menuhin despre Enescu, mai putin cunoscut publicului larg?

Imi descria deseori modul in care canta Enescu, robustetea sunetului lui. Avea si acel fel de a folosi arcusul pe care l-a adoptat si Menuhin pe cand avea 10-11 ani. Il numim portato, dar e mai curand parlando, folosim arcusul ca sa vorbim. Arcusul este folosit apasat pe coarde, pentru a crea sunetul – iar Enescu era un maestru al acestui mod de a canta. Daca il ascultati pe Enescu cantand Bach si pe Menuhin facand acelasi lucru pe cand avea 13 ani, veti sesiza ca este acelasi stil.

Menuhin vorbea si despre tehnica lui Enescu, desi nu il considera pe Enescu un profesor de tehnica, ci mai ales, de muzica, asa cum il vedea el. Enescu este cel care i-a spus lui Menuhin: “Daca vei studia doar cu mine, vei canta doar in stilul romanesc, asa ca ai nevoie sa inveti si alte stiluri”. L-a pus pe Menuhin in legatura cu Adolf Busch si l-a convins sa-l ia ca elev pe micul violonist atunci de 12-13 ani pentru a-l invata muzica germana: Brahms, Bach, Beethoven. Acest lucru a fost ceva incredibil de important si generos din partea lui Enescu, care a fost mai curand ca un tata pentru Menuhin.

Si o alta poveste pe care o stiu care nu este atat de personala, dar pe care Menuhin insusi mi-a spus-o este legata de momentul cand l-a intalnit pentru prima data pe George Enescu atunci cand era inca un copil. La inceput, trebuia sa studieze cu Ysaye; Menuhin i-a cantat fantastic lui Ysaye Simfonia spaniola, iar Ysaye i-a spus: “Foarte frumos, tinere, dar acum canta-mi o gama”. Dar Menuhin nu invatase niciodata sa cante o gama, a incercat sa cante o gama, dar nu a reusit. Ysaye a izbucnit in ras si i-a spus: “Da, stiam eu!”. Menuhin a fost socat si atat de traumatizat de aceasta experienta ca a spus: “Nu vreau sa studiez cu omul acesta”.

De aceea s-a dus la Enescu considerat celalalt mare pedagog al vremii in Europa. Problema era ca nu mai erau locuri la clasa de vioara a lui Enescu, asa ca mama lui Menuhin l-a dus la Paris, unde Enescu avea concert, l-a lasat singur acolo – alt lucru extraordinar – si i-a spus: “Trebuie sa-l convingi sa-ti devina profesor. Nu veni acasa pana cand nu ai reusit.” Si asa, acest copil de 12 ani a asteptat pana cand toti oamenii au plecat din culise si s-a prezentat in fata lui Enescu, obosit, gata sa plece acasa. Si Menuhin i-a spus: “Domnule Enescu, trebuie sa studiez cu dvs.”. Iar Enescu i-a spus: “Imi pare rau, micutule, maine plec in turneu; si nu mai am niciun loc in clasa. Imi pare rau.” Dar nu intelegeti, domnule Enescu, chiar trebuie sa studiez cu dvs.”. Si a tot insistat. Iar Enescu a fost impresionat de acest copil ca i-a zis: “Vino la mine acasa maine si poti sa-mi canti 20 minute inainte sa plec si iti voi spune parerea mea”. Asa ca a doua zi, Menuhin i-a cantat lui Enescu si dupa 5 minute, Enescu si-a anulat toate planurile si i-a spus: “Nu plec nicaieri. Ramai aici.”

Sigur ca exista o nuanta de subiectivitate: cu totii l-am apreciat pe Menuhin pentru atasamentul aratat fata de Enescu, pentru promovarea internationala a culturii muzicale romanesti in sine. Insa albumul “My tribute to Enescu” nu este doar subiectiv de apreciat: Daniel Hope, un violonist care canta la fel de bine si muzica clasica 100% si muzica de film sau muzica contemporana minimalista, impresioneaza in modul cum stie sa se plieze pe stilul fiecareia dintre piesele de pe acest album, de altfel, foarte diferite intre ele – de la virtuozitatea si stralucirea din Concertul lui Mendelssohn, la stilul rapsodic din Rumänisch gasim o paleta foarte larga de tipuri de expresie.

Cred ca daca Menuhin ar mai fi trait, ar fi fost incantat sa-l asculte pe Daniel Hope.

Noul disc al lui Daniel Hope poate fi ascultat duminica, 6 martie, de la ora 13.05 la Radio Romania Muzical sau oricand, pe site-ul campaniei Voteaza discul de muzica clasica al anului 2016. http://www.romania-muzical.ro/voteaza-2016/disc/video-violonistul-daniel-hope-albumul-my-tribute-to-yehudi-menuhin-music-box-29-februarie-si-6-martie/1390601/3261/11

Discul este de asemenea disponibil in magazinele de specialitate din Romania sau online la http://www.emag.ro/daniel-hope-my-tribute-to-yehudi-menuhin-cd-album-4795305/pd/D6FZ03BBM/

si

http://www.getmusic.ro/produse/CD/p19543-Daniel-Hope-My-Tribute-To-Yehudi-Menuhin.html

9 decembrie 2019
Plaisir d’amour cu Angela Gheorghiu și Alexandra Dariescu

O aparitie discografica ce suscita imediat interesul: albumul “Plaisir d’amour” aparut pe 15 noiembrie 2019 la casa britanica Decca, una dintre cele mai importante din lume. Pe coperta: numele a doua romance – celebra soprana Angela Gheorghiu si pianista de 34 ani, Alexandra Dariescu, cu o frumoasa cariera internationala.
In 1994, televiziunea BBC isi intrerupea programul pentru a transmite in direct un spectacol ce a facut istorie, productie a Operei Regale Covent Garden din Londra: La Traviata de Giuseppe Verdi cu Angela Gheorghiu in rolul principal. A fost momentul intrarii in galeria marilor stele ale teatrului liric pentru soprana Angela Gheorghiu, un moment de gratie. Intr-un spectacol condus de regretatul dirijor, legendarul Georg Solti, Angela Gheorghiu nu doar ca a intruchipat-o exemplar pe eroina lui Alexandre Dumas-fiul, ci a creat-o pe Violetta Valery pentru secolul XXI: cu o voce splendida, frumoasa, sensibila, plina de pasiune, emotionanta pana la lacrimi. Pentru mine, cel putin, ramane cea mai buna interpretare a rolului Traviatei, referinta pentru oricare altele dintre numeroasele interpretari care exista pentru acest rol.

Au trecut 25 ani de la acest succes fulminant al Angelei Gheorghiu, iar casa Decca vine cu acest nou proiect, Plaisir d’amour, menit sa marcheze chiar aceasta aniversare.

Plaisir d’amour reuneste 23 de piese pentru voce si pian, intr-o varietate de limbi si stari, avand drept tema comuna iubirea: cantece romanesti de George Stephanescu si Tiberiu Brediceanu, melodii franceze de Claude Debussy, Gabriel Fauré, Jean Philippe Rameau si Reynaldo Hahn, arii, cantece si canzonette italiene de Giovanni Paisiello, Vincenzo Bellini si Paolo Tosti, lieduri de Richard Strauss, romante ruse de Serghei Rahmaninov, cantece semnate de spaniolul Fernando Obradors si brazilianul Heitor Villa Lobos. Titlul albumului este dat de o piesa facuta celebra de Elvis Presley, Mireille Matthieu si Nana Moskouri, in fapt, un cantec de Jean Paul Martini, compozitor francez care a trait intre 1741 si 1816.

Albumul a fost inregistrat in 2018 la Londra, la St Paul’s School; placerea de a canta, inocenta si molipsitoare, este vizibila in video-urile care au insotit lansarea acestui album.

Intr-un interviu acordat pentru Radio Romania Muzical, pianista Alexandra Dariescu isi aminteste: “In urma cu patru ani, tocmai facusem un recital la Wigmore Hall si eram in tren inspre York, unde aveam un alt recital a doua zi. Am primit un telefon, nu stiam numarul si mi-era frica pentru ca nu era semnal bun… in momentul in care a spus "Alexandra, sunt Angela Gheorghiu!", efectiv mi s-a luminat inima si mi-era frica, sincer, sa nu pice semnalul si sa nu pot vorbi destul. Dar a fost bine si am vorbit foarte mult… a fost ca si cum eram prietene de-o viata.”

Asa a inceput colaborarea dintre Angela Gheorghiu si Alexandra Dariescu, concretizata in martie 2018 cu un memorabil recital la Opera de Stat din Viena. Si iata, acum, cu acest disc cu un repertoriu niciodata inregistrat de Angela Gheorghiu pana in prezent, foarte divers, cu o larga paleta expresiva, interpretat in stilul binecunoscut al celebrei noastre soprane, pasionat si pasionant. Alexandra Dariescu se dovedeste o remarcabila partenera, nu doar o acompaniatoare, ci o veritabila comentatoare a discursului vocii, cu o conceptie proprie plina de miez.

Doua romance la o mare casa de discuri si… un posibil foarte reusit cadou de Craciun – Plaisir d’amour cu Angela Gheorghiu si Alexandra Dariescu.

Discul a fost difuzat de Radio Romania Muzical si poate fi reascultat aici. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2465681&c=5901&g=2 Este disponibil in magazinele de specialitate, pe emag.ro, getmusic.ro in format fizic, precum si pe platformele de streaming online.

27 noiembrie 2019
Maeștrii și lumea lor colorată

Pe 18 octombrie a implinit 75 ani: este unul dintre marii pianisti ai timpului nostru, pe care l-am putut admira si la festivalul Enescu de anul acesta. De ziua sa, Nelson Freire si-a facut cadou un nou album, lansat la casa Decca: Piano encores, o colectie de 30 piese pe care le-a interpretat ca bis de-a lungul indelungatei sale cariere. Piano Encores cu Nelson Freire

Cum recunosti un mare pianist? Ce face diferenta intre un pianist bun si un mare pianist? Putem gasi raspunsuri ascultand cel mai nou album semnat de Nelson Freire, acest muzician brazilian cu o cariera fabuloasa, invitat pe toate marile scene ale lumii, partener in concerte cu orchestrele cele mai importante. Un mare pianist stie sa aleaga un repertoriu care sa-l reprezinte si care exprima, in sine, un univers. Piano encores inseamna o colectie de 30 piese avand drept liant tema oniricului si a nostalgiei, nu neaparat prin denumirile pieselor, ci prin sentimentul pe care-l exprima muzica. De la barocul interiorizat al sonatelor de Scarlatti, la aerul modern al unor piese de Sostakovici – un alt numitor comun: punerea in lumina a unor pagini, paradoxal, mai rar cantate. Nelson Freire nu a simtit nevoia sa alature nu numai hit-uri ale muzicii clasice, ci si mici bijuterii pe care le descoperi, fericit ca, iata, poate fi si ceva nou in acest repertoriu mai vechi de 100 de ani.

Albumul se deschide cu eterica Melodie din opera Orfeu si Euridice de Christoph Willibald Gluck, parcurge apoi, printre altele, doua sonate de Domenico Scarlatti, un Hornpipe de Henry Purcell, transcriptii dupa lieduri de Richard Strauss, 12 piese lirice de Edvard Grieg, o cunoscuta Melodie de Anton Rubinstein, doua preludii de Rahmaninov, incheindu-se, intr-un ton optimist, cu binecunoscuta Navarra de Isaac Albeniz.

Este un repertoriu divers, care solicita diferitele calitati ale unui pianist. Un mare pianist, cum este Nelson Freire, reuseste sa te tina cu sufletul, parca, suspendat, atunci cand propune un piano desprinsa parca din alta lume, creionand o lume de basm. Un mare pianist, cum este Nelson Freire, stie ca simplitatea este cel mai greu de obtinut in muzica, mai ales cand canti o piesa simpla. Sa fii convingator prin simplitate: iata marea arta, cu atat mai mult de apreciat, intr-o lume care pare mai curand sa pretuiasca aglomerarea, kitschul, dezordinea.

Nelson Freire si-a inceput cariera in 1959; odata cu 75 ani de viata, sarbatoreste si 60 ani de cariera, din care ultimii 18 ani, petrecuti alaturi de casa Decca, pentru care a inregistrat exclusiv. S-a bucurat si se bucura de mare succes – eu am ascultat la radio, de exemplu, evolutia din festivalul Enescu de anul acesta, cand a interpretat Concertul nr. 4 de Beethoven alaturi de Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg, dirijor Vassily Sinaiski – a fost, in opinia mea, unul dintre cele mai bune concerte din festival. Altii poate isi amintesc de evolutiile lui Nelson Freire alaturi de Martha Argerich, buna sa prietena.

In orice caz, daca vreti sa (re)descoperiti un mare pianist – ascultati Piano encores cu Nelson Freire: un repertoriu frumos, chiar daca mai rar cantat, foarte potrivit pentru serile la gura sobei din iarna aceasta si o interpretare care straluceste discret, ca un diamant. Printre atatea pietre false printre care traim, un diamant autentic trebuie cu atat mai mult pretuit….

Sol y vida cu mezzosoprana Elina Garanca

Ultimele doua piese de pe discul lui Nelson Freire se intituleaza “Spania” si “Navarra” – tot de lumea Spaniei ne aminteste albumul mezzosopranei letone Elina Garanca, una dintre cele mai de succes voci de opera ale timpurilor noastre.

Este blonda cu ochi albastri si iremediabil indragostita de Spania, unde, de altfel, si locuieste alaturi de sotul ei, Karel Marc Chichon, cu care a inregistrat albumul Sol y vida. Elina Garanca marturiseste ca are sentimentul ca s-a nascut intr-o tara gresita din punct de vedere geografic, aproape de nordul Europei, cand pe ea sudul frenetic al Spaniei o atrage atat de mult.

Dupa 25 de albume cu arii de opera si opere integrale, ajunsa la 42 ani, intr-un varf incontestabil al carierei, Elina Garanca alege sa se joace, intr-un mod profesionist, propunand un repertoriu in care regasim cantece spaniole, canzonete italiene, dar si piese latino de dincolo de ocean. Toate, inregistrate in orchestratii luxuriante alaturi de Filarmonica din Gran Canaria, o insula de langa Tenerife; Karel Marc Chichon, sotul Elinei Garanca, este din 2017 directorul muzical al orchestrei din Gran Canaria. In paranteza fie spus, si Karel Marc Chichon este unul dintre co-fondatorii Filarmonicii din Gibraltar si a locuit intreaga-i viata in sudul Spaniei.

Discul Sol y vida a fost lansat in 10 mai 2019 de casa Deutsche Grammophon, special pentru anotimpul estival; insa nu doar vara este potrivit sa te bucuri de aceasta muzica plina de viata, de care este imposibil sa nu te lasi miscat. In zilele noastre, divertismentul poate cadea usor in kitsch, insa Elina Garanca si Karel Marc Chichon sunt, fara indoiala, niste profesionisti cu un gust impecabil, atat in selectia muzicala, cat si in interpretare. Ea, cu vocea ei care a dobandit odata cu trecerea anilor o nuanta inca mai intunecata: a fost foarte firesc sa treaca de la Carmen la repertoriul acesta cu nuanta mediteraneana.

Mai avem pana la Anul Nou mai putin de doua luni si pana la viitoarea vacanta de vara, inca cateva luni bune in fata: daca vi se face dor de vara si de soare, de o petrecere cu buna dispozitie, dar putina bautura, incercati Sol y vida cu Elina Garanca.

Ambele discuri au fost difuzate la Radio Romania Muzical si pot fi ascultate pe site-ul proiectului Discurile anului 2019. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/

6 noiembrie 2019
O aniversare Clara Schumann

Pe 13 septembrie s-au implinit 200 ani de la nasterea pianistei si compozitoarei Clara Schumann. Clara Schumann este una dintre marile personalitati ale secolului al XIX-lea din domeniul muzicii culte, cu o poveste de viata cel putin la fel de palpitanta precum cariera pe care a avut-o. Clara Wieck, casatorita cu marele compozitor romantic german, Robert Schumann, a fost una dintre marile virtuoze ale pianului din veacul al XIX-lea; ea este, de altfel, cea care a introdus cutuma ca solistul sa cante la pian pe dinafara intregul repertoriu, fara a avea nicio partitura pe notiera. Cariera ei s-a desfasurat pe parcursul a mai bine de 6 decenii – a debutat la varsta de doar 9 ani, fiind considerata in epoca un copil-minune. La 18 ani, s-a indragostit de Robert Schumann, care fusese elevul tatalui ei si cei doi s-au hotarat sa se casatoreasca; insa profesorul Wieck s-a opus cu tarie acestui mariaj, considerandu-l pe tanarul compozitor nepotrivit pentru fiica sa. Cei doi insa nu au renuntat, l-au actionat chiar in justitie pe Wieck si, in fine, trei ani mai tarziu, in 1840, s-au casatorit. Aceasta poveste de iubire i-a marcat insa profund pe cei doi artisti: in mod cert, lucrarile lui Robert Schumann au purtat amprenta acestei experiente personale si se pare ca tensiunea traita in acea perioada i-a si declansat boala nervoasa care avea sa-i curme viata in 1856, la doar 46 ani.

Iubirea dintre Clara si Robert Schumann a ramas legendara, un simbol pentru o epoca romantica; desi i-a supravietuit sotului inca 40 ani (ea s-a stins din viata in 26 martie 1896), nu s-a mai recasatorit niciodata si a dorit sa fie inmormantata langa el; aceasta, in ciuda zvonurilor legate de o relatie intre ea si un alt mare compozitor, Johannes Brahms, la lansarea si afirmarea caruia familia Schumann a contribuit, de altfel, foarte mult. Tanarul Brahms, cu 14 ani mai mic decat Clara, a fost, se pare, indragostit de celebra pianista, insa ea nu a depasit niciodata limita unei prietenii artistice, intre doi muzicieni de mare calibru.

Clara Schumann a avut o viata concertistica foarte intensa, cu turnee in intreaga Europa; in acelasi timp, a avut o familie cu 8 copiii de care a avut grija, in cea mai mare parte a vietii, singura. In calitate de profesoara, in ultimii ani ai vietii, a contribuit mult la dezvoltarea tehnicii pianistice moderne predate elevilor sai. Si, in plus, a fost si o talentata compozitoare: a lasat mai multe opusuri, care au protagonist, de regula, pianul; printre ele, si un foarte inspirat concert pentru pian si orchestra.

In mod cert, Clara Schumann a fost una dintre femeile exceptionale ale timpului sau, iar aniversarea ei de anul acesta a fost marcata atat in stagiunile de concert, cat si prin aparitii discografice care i-au fost dedicate.

In 5 iulie 2019, la casa britanica Decca a aparut un disc cu lucrari de Clara Schumann, inregistrat de pianista britanica de culoare Isata Kanneh Mason. A fost un debut discografic pentru aceasta pianista de 23 ani, inca masteranda a Academiei Regale de Muzica din Londra, dar cu o intensa viata de concert in Marea Britanie si Statele Unite ale Americii. Daca acest nume va suna cunoscut, nu este intamplator: Isata beneficiaza de popularitate prin asociere cu fratele ei, violoncelistul Sheku Kanneh Mason, care a devenit celebru cand a cantat la nunta printului Harry al Marii Britanii cu Meghan Markle, in 2018, eveniment urmarit la nivel global de miliarde de oameni.

Iata o situatie neobisnuita: familia Mason are 7 copii, Isata fiind sora cea mai mare; toti copiii studiaza muzica si toti sunt foarte talentati, cu rezultate la nivel national si international. Si parintii au studiat muzica, insa nu la un nivel profesionist; mama, originara din Sierra Leone, a fost asistent universitar la Facultatea de litere din Birmingham, iar tatal, originar din Antigua, lucreaza in managementul unui cunoscut lant hotelier.

Inca de la lansare, discul Isatei Kanneh Mason s-a plasat pe primul loc in vanzarile de discuri cu muzica clasica din Marea Britanie – e, desigur, si un efect al popularitatii de care se bucura fratele Isatei. Insa e chiar interesant sa verifici daca doi frati pot fi la fel de talentati, la acest nivel inalt profesional; iar revista Gramophone a considerat deja debutul Isatei drept “incantator”, si mai mult, ca daca ar fi sa alegi un singur disc cu muzica Clarei Schumann, discul Isatei este o optiune sigura si de calitate.

Gasim pe acest album lucrari pentru pian solo de Clara Schumann: 3 romante op. 11, Scherzo nr. 2 op. 14, 3 romante op. 22, Sonata in sol minor si doua transcriptii realizate de Clara dupa lieduri ale sotului ei, Widmung din ciclul Myrthen si Mondnacht din ciclul Liederkreis. Alaturi de acestea, Concertul op. 7 pentru pian si orchestra, inregistrat de Isata Kanneh Mason alaturi de Orchestra Filarmonicii Regale din Liverpool, cu o dirijoare la pupitru, Holly Mathieson.

Mie mi s-a parut emblematica pentru acest disc piesa Mondnacht, in care sensibilitatea, inteligenta si capacitatea Isatei de a realiza un piano aproape eteric transpar cu multa forta.

Este cert ca Isata Kanneh Mason este o pianista foarte talentata, cu tehnica si expresivitate, si careia i se potriveste foarte bine repertoriul romantic. Ramane de vazut daca va trece testul rezistentei intr-o lume atat de competitiva, cum este cea a muzicii culte de astazi.

Discul pianistei britanice, cu lucrari de Clara Schumann, a difuzat de Radio Romania Muzical si poate fi reascultat aici. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2397631&c=5901&g=2

Discul este disponibil in magazinele de specialitate in format fizic, si poate fi ascultat pe platformele de streaming on demand. Pentru fisiere audio, puteti folosi magazinul online al portalului Presto classical. https://www.prestomusic.com/classical/products/8617200–romance-the-piano-music-of-clara-schumann

2 noiembrie 2019