Cele doua zile de flendureli febrile si dubitative in jurul fragmentului matein merita, poate, niste comentarii mai amanuntite, plecand de la constatarea rateului monumental al primei traduceri frantuzesti aparute la L’age d’Homme in 1969. An inefabil – s’il en est – dar sa trecem peste…
La un moment dat si la o ora scandaloasa in care, din fericire, nu dormeam, un cititor mi-a reprosat ca in talmacirea primului fragment preferasem vorba sortilège – adica vraja – mult mai folositului charme – adica farmec-, vorbind de atractia magnetica a valsului pantazesc. I-am raspuns pe loc, fara sa mai am parte de vreo reactie, ca socoteam vorba absolut necesara. Adaug acum, in cheie matematica, si suficienta: textul cere genul asta de elegante usor vetuste, fie.
Si mai scriem asa: charme se potriveste la gramada vardistului cu ochi verzi – oh, la charmante crapule! Surprinderii nedefinit expeditive – in fata unui cadou neasteptat: ah, la charmante chose! Persoanelor pe care nu le cunoastem bine, dar pe care le-am gasi, la urma urmelor frecventabile, nu se stie exact de ce: cette secrétaire est charmante, j’en ferais bien mon quatre heures. Epitetul exprima, asadar, realitatea resortului de incantare superficiala: o persoana care are mult sarm poate fi foarte bine si flusturateca. Iar ceea ce se numeste frantuzeste demeure de charme este un soi de sandrama cu panas, barne pe tavan si canalizare cateodata suspect de precara. Nu stii foarte bine daca a fost candva bordel sau abatie si, la urma urmelor, pentru agentul imobiliar nici nu prea mai conteaza.
Desi are loc intr-o spelunca, episodul valsului lui Pantazi e unul din momentele cruciale ale povestii. Nu am de gand sa rescriu acuma ceea ce spusesem deja: ca aparitia Penei Corcodusa deschide o vertiginoasa poarta in timp si spatiu. Or, pentru ca asta sa se poata intampla, e nevoie de un descantec al Magului calator. Charme ar fi prea putin, desi e imediat accesibil: singura vorba potrivita pentru a transmite starea de tulburare a mantiei – e numai si numai sortilège. Despre asta vorbim: valsul rusesc il cheama pe Serghie de Leuchtenberg al Penei; sa-si aduca cititorul aminte de povestea lui Pantazi a aceleiasi seri.
Apropo: Pena a fost tradusa frantuzeste Pena-la-Mirabelle. Asta e o solutie destul de satisfacatoare, dar se egzista ceva care totusi jeneaza: de sapat mai departe. Revin cu un bilet, lucrurile risca sa fie pasionante.
***
Traim intr-o lume grabita si, de aceea, poate ca Mateiu nu a fost niciodata mai mult ca acum in splendid raspar. Dar de aici si pana la degradarea povestii ca sa o facem mai inteligibila oricui, e cale lunga. Sigur ca cititorul galic nu stie ce e aia bors – apropo, beizadea: cum l-ai traduce? Bortch mi se pare bun restaurantelor de profil – si poate ca va ramane total insensibil la multe alte amanunte. Dar e datoria cui isi aroga solarul tupeu de a incalta, in contumacie, cipicii de lac narativ ai conasului sa respecte rostul si rolul didascalic al fiecarei vorbe. Pur si simplu pentru ca niciuna nu e de prisos, niciuna nu e fara noima.
In alte cuvinte, experimentul traducerii – mai ales pentru un fragment de genul astuia ultim – e o mare si fericita nenorocire personala. Nenorocire pentru ca te chinui, suferi, tragi la saiba si simti cum textul te impinge, incetul cu incetul, in mantinela de maduva moale a capatului de minte. In cazul diletantei de fata, lucrurile au chiar folclorul echilibristicii schizofrene intre cele doua limbi materne, ceea ce e periculos, istovitor si perfect indiferent rezultatului.
Metoda pe care o folosesc, intotdeauna aceeasi de la De Bello Gallico incoace, e aproape ciobaneasca, asadar numaram pe degete. Pe cate o fisa de carton subtire, se scot cuvintele. Toate cuvintele importante, mai ales cele pe care le stii bine: apar deseori surprize de proportii. Se face o prima versiune aproape liniara. E partea cea mai zemoasa, pentru ca acum gasesti felurite incantari – charmes, da! – de lexic: capiste, burhai, gen.
Se lasa de o parte. Se crapa capul cu prostii, estimp, ca sa se aeriseasca sau se scrie obligatoriu altceva.
Se face o a doua versiune, ceva mai periata, incercand sa se priceapa anume cum se imbina textul. Conjunctii, locutiuni, adverbe: schelarie. Cat priveste Craii, asta e partea cea mai haina, in care uneori te dai cu capul de peretii sintaxei: fraze aruncate, uneori pleonasme cu talc. A se vedea flagrantul fugeam insa repede, care exprima nu numai fuga, cat dezgustul foarte dandy de lumea industriala si mecanica a marii metropole chivernisite si reci: nu stiu cat am reusit sa il si traduc asa cum se cuvine, insa fidelitatea fata de text e un lucru foarte mare.
Se mai scrie, la urma, o a treia versiune, care spera in sfarsit sa imparta ceva cu spor. Anume fericirea interpretarii personale – in spatele fiecarei traduceri zace o citire – si reusita comunicarii cu textul. Momentul cel mai periculos a fost cu ostroavele Antile, pentru care tineam neaparat sa regasesc si sa respect respiratia atat de speciala a frazei. ilot ar fi mers pentru numarul de silabe, dar asta nu scria nicicum nuanta si fasaia fara efect de scena. Javeau e o gaselnita de mare mandrie personala, pentru ca javeau e fix asta: un ostrov, o inchegare sedimentara. Si ce parfum, heh.
Ar mai fi multe. Pojarul brumei metropolitane, de pilda, e nu atat foc, cat binevenita febra: suntem in plina aberatie, pe un drum alaturi cu drumul; in vis, cum ar veni. Iar la un moment dat, deformatia profesionala si-a spus cuvantul cu varf si indesat: ca sa traduci gasirea gurilor de rai, parea potrivita minunata fictiune a dreptului roman, care scrie cautatorul de comori drept inventator. Nous inventions, alors….
***
Doua vorbe, trei prostii despre vocabular. Nici nu m-am gandit sa ma folosesc de DEX cu prioritate, cat de batranul si flenduritul Saineanu. Pe birou se mai egzista intotdeauna si un Robert, un Larousse de sinonime, unul de franceza veche, unul de buzunar si un Gaffiot succint. Din toate, se vede cam lesne de care ma slujesc cel mai des.
In cazul matein, Saineanu are imensul avantaj ca le stie aproape pe toate. Nu stie de burhai – care nu are coarne de aur, ci e pur si simplu perdeaua de ceata frageda de dupa ploaie – si nici de plibani – pe care i-am asimilat cu disperata rapiditate brusturilor. Dar stie de capiste, care e dimpreuna biserica armeneasca sau salas; capistea desfatarilor e un exemplu care te-ar putea fermeca, beizadea. Si mai ales, stie foarte bine cum se vorbea romaneste si frantuzeste in momentul scrierii cartii, ceea ce e un omagiu indispensabil.
Cat despre schelele levantine, aici lucrurile sunt extraordinare. Pun oricand prinsoare ca cititorul emotiv vede santier in fraza asta: "Ne ametea forfoteala pestrita din schelele scaldate in soare cu leganarea molcoma a catartelor."
Nu e cazul, prepozitia e definitiva: nu e forfota pe schele, e forfota din schele. Si asta pentru ca schela, scrisa échelle sau – la Villehardouin, daca nu ma insel- eschelle, e de fapt o escala maritima. Un port de buzunar, gen Portofino. Oricum ar fi, definitia din Grand dictionnaire historique – 1740 – a lui Louis Moréri lasa loc de visat si de gandit berechet:
"Echelle, nom que les Européens ont accoutumé de donner aux villes de commerce du Levant, où ils ont des Consuls; comme sont Smyrne, Alexandrie, Alep et autres semblables. Ce mot vient d’escale, vieux terme de Marine, qui signifie port de mer, qu’on trouve sur la route, où l’on entre par occasion pour acheter quelques vivres, ou pour éviter la tempête et les ennemis. C’est ce qu’on appelle faire escale. Du Cange dit qu’autrefois Scala signifiait un petit port qui donne entrée en un plus grand. M. Tournefort dans les Voyages dit que le Golfe d’Arnautri dans le Détroit des Dardanelles, est désigné par Denys de Byzance sous le nom de Golfe de l’Eschelle, parce que dans ce tems-là, il y avait une eschelle ou machine composée de poutres, laquelle étoit d’un grand usage pour charger et décharger les vaisseaux, parce qu’on y montoit comme par dégrez. Ces sortes de machines s’appelloient Chela, pour une certaine ressemblance avec les pattes des écrevisses. De Chela on fit Scala, de là vient que les ports les plus fréquentez du Levant s’appellent des échelles."
Si ce se poate bea intr-un tractir de schela, decat vinul dulce si rasinos pe care francezii il stiu de muté? Mavrodaphne e o solutie onorabila, ca sa ne inchipuim cam ce ar putea bea, naratorul si Pantazi.
Nemernicul de Pantazi, care etimologic – celalalt sens nu e in circulatie la tejghea – inseamna strain. Asa cum pirat vine greceste de la Woland, dar asta e o alta poveste pe care am spus-o cu drag, altadata.
PS(t): S’alluma le candélabre miroitant de mille feux. Sac, heh.
Later edit: Ca sa nu se inteleaga cumva aiurea, am inlocuit alt sens cu mult mai precisul celalalt sens. Pas de quoi tuer un chat. Si-acuma gata, trag la depou pe ziua curenta, pentru ca maine se cer ore normale, nu subterane.
