Ceasca de cultura

Etichetă: invatamant

  • Solomon Marcus: Singurătatea matematicianului (5)

    Solidaritate cu lumea cercetarii
    Pe masura ce ma implicam in domenii tot mai variate, devenea tot mai dificila urmarirea impactului meu in aceste domenii. Incepusem, inca din anii ’80, sa consult Science Citation Index, de acolo aflam despre unii autori care se refereau la ceea ce publicasem, dar de multe ori revistele respective erau inaccesibile. Aveam nevoie ca de aer de aceste ecouri. Ma citeste cineva? Intereseaza pe cineva ceea ce public? Este recunoscuta intreprinderea mea drept o actiune necesara – sau macar interesanta – de injectare a gandirii matematice in domenii aparent departate de matematica? Nu cumva sunt perceput ca un intrus? Sau ca unul care complica inutil lucrurile? Gluma care pretinde ca matematicianul este recunoscut dupa faptul ca da raspunsuri lung gandite, precise, dar inutile, nu a aparut din senin.
    Toate aceste intrebari erau pentru mine expresia unei nevoi organice de a ma cunoaste, de a ma evalua, independent de ceea ce birocratia universitara imi cerea sa raportez periodic. Asa cum este de neconceput sa te angajezi in studiul unei probleme fara a te interesa de cei care s-au ocupat anterior de ea, la fel de grava mi se pare atitudinea de indiferenta fata de cei care au reactionat, intr-un fel sau altul, la mesajul tau, preluand ipotetica ta stafeta si ducand-o mai departe. Acest act de solidaritate, in interiorul lumii cercetarii, ofera o compensare macar partiala a starii de singuratate, de izolare fata de cei din afara.
    Dar, pentru a duce pana la capat aceasta idee, mai trebuie adaugat ceva. Daca ne intereseaza reactiile celorlalti, atunci este nevoie in prealabil ca mesajul nostru sa ajunga efectiv la cat mai multi dintre potentialii interesati. Aceasta revine la faptul ca rezultatele noastre sunt publicate in locurile cele mai vizibile, deci in revistele cele mai frecventate. Numai ca aceste reviste sunt si cele mai exigente. Riscul de a primi un raspuns negativ sau unul critic, implicand reconsiderarea textului, este mare. intr-o lume grabita, care functioneaza dupa sloganul “a publica sau a pieri”, intr-o lume comoda, perspectiva trimiterii unui articol la o revista de inalta exigenta nu pare atractiva.
    Cultura romana, timida in comunicarea cu lumea
    Acceptam cu greu si de multe ori respingem realitatea in care traim. Cunoasterea s-a globalizat, cercetarea s-a globalizat si ea, monitorizarea si evaluarea lor se fac la nivel global. Suntem controlati de altii, dar, in masura in care suntem validati, participam si noi la procesul de monitorizare si evaluare a altora. Situatia este perfect simetrica. Ne aflam in fata unei probleme care nu este numai a fiecarui cercetator in parte, ci si a culturii romane in ansamblul ei. Aceasta cultura a fost timida in ceea ce priveste comunicara cu lumea. O inertie istorica trebuie acum invinsa.
    Ca o consecinta fireasca, fata de anii ’50 si ’60, am devenit mai exigent. Nu ma limitez sa constat ca un anume autor imi acorda atentie, ma intereseaza substanta acestei atentii. Este vorba de o referinta esentiala sau numai de una marginala, locala sau, eventual, de una pur formala? Sau cumva demersul meu este chiar punctul sau de plecare, fie pentru a-l continua, fie pentru a propune unul alternativ?
    Este el o autoritate recunoscuta a domeniului sau un incepator? Este revista in care se face referinta respectiva una de mare prestigiu sau macar una onorabila? Mi se pare de asemenea semnificativa rezistenta in timp a unui rezultat. Atentia de care beneficiaza un articol la 50 de ani dupa publicarea sa are o greutate mult mai mare decat citarea sa la numai cativa ani dupa publicare. Se intampla sa fii citat ani de-a randul pentru un anumit rezultat, pana in momentul in care cineva publica o sinteza a domeniului respectiv, in care articolul tau este citat cum se cuvine, dar ulterior cei mai multi nu mai trimit la articolul in cauza, ci la sinteza care l-a inglobat. Paradoxal, cel mai inalt elogiu care se poate aduce unui anumit concept, unui anumit rezultat, este disparitia nevoii de a-l mai mentiona pe autor.
    O lume inefabila
    Este vorba despre lumea matematicii, o lume inefabila, in primul rand pentru ca nu se poate defini. Cand li se cere definitia, matematicienii fac un ocol si raspund prin a indica unele atribute ale domeniului lor; o definitie directa, cat de cat scurta, a matematicii este evitata. Din acest punct de vedere, matematica se afla in situatia artei, la fel de imposibil de definit. Exista si un alt mod de a ocoli definitia: prin indicarea diferitelor ei compartimente, de exemplu, asa cum figureaza ele in marile reviste de referate. Acest ocol este folosit uneori si atunci cand trebuie explicat ce este arta. 
    Exista si un alt fel in care se manifesta inefabilul matematicii: prin contrastul dintre modul in care se prezinta matematica in lume si modul in care arata viata ei ascunsa. La suprafata, matematica este dominata de deductii, de formule si de algoritmi; ea procedeaza de la definitii, leme si teoreme la demonstratii, corolare si exemple. In cautarile si framantarile ei, ea este strabatuta de intrebari, incercari, ezitari, greseli, esecuri, tatonari, analogii, asocieri de tot felul, amintiri din ce-am trait sau ce-am visat candva, reprezentari vizuale, testari pe exemple particulare, mirari, intuitii si emotii. Simptomatica pentru discrepanta dintre aparenta si substanta matematicii este distanta, care poate fi foarte mare, dintre momentul gasirii unui rezultat si cel al confirmarii sale prin demonstratie. Totul se intampla ca in celebra reflectie a lui Blaise Pascal; pentru a porni in cautarea unui lucru, trebuie mai intai sa-l gasim. Nu este nicio contradictie aici. Gasirea este abductiva, iar cautarea urmareste o confirmare deductiva.
    Ordinea in care matematica se prezinta in lume este in buna masura opusa ordinii istorice. De exemplu, notiunile de limita, continuitate, derivata si integrala sunt invatate in aceasta ordine, dar ordinea in care ele s-au cristalizat este inversa acesteia.
    G. Calinescu aprecia ca istoria literara este o stiinta inefabila. Matematica este inefabila, are, printre diferitele ei trasaturi, si unele comune cu stiinta, fara insa a putea fi inclusa printre stiinte, deoarece nu se ocupa, prin destinatia ei, de o anumita felie a naturii sau a societatii. Asa cum am mai observat, matematica are un potential stiintific, are si unul artistic, are si unul filozofic; dar ea ramane, in concertul culturii, o voce separata, inconfundabila. O buna parte a lumii academice ii respecta acest statut.
    Matematica, in viziunea ideilor primite , in sensul lui Flaubert
    Cea mai raspandita este aceea de stiinta exacta. Conform unei definitii de dictionar, “stiintele exacte sunt acele domenii ale stiintei care sunt capabile de o expresie cantitativa acurata sau de predictii precise si de metode riguroase de testare a ipotezelor, in special de experimente reproductibile, implicand predictii si masuratori cuantificabile”(Wikipedia). Dupa cum se vede, acest cliseu se bazeaza, la randul sau, pe alte doua clisee: “matematica, stiinta a cantitatii” si “matematica, stiinta a naturii sau/si societatii”. Primul cliseu domina si acum perceptia comuna a matematicii, dupa cum rezulta din definitia ei in Dictionarul explicativ al limbii romane : “stiinta care se ocupa cu studiul marimilor, al relatiilor cantitative si al formelor spatiale (cu ajutorul rationamentului deductiv)”. Al doilea cliseu rezulta din asimilarea matematicii cu domeniile in care ea se valorifica. Se observa si un al treilea cliseu, care reduce matematica la functia ei de unealta. Cat de departe suntem de geometria si aritmetica vazute drept doua dintre “cele sapte arte liberale” (celelalte cinci fiind gramatica, retorica, logica, muzica si astronomia)!
    Desigur, matematicienii din a doua jumatate a secolului trecut au fost constienti de toate aceste falsificari ale naturii reale a domeniului lor si au propus versiuni alternative: matematica, “studiu al formelor si evolutiei lor”(R. Thom); “stiinta a modelelor (patterns)”(L. Steen); “corp de cunostinte centrat pe conceptele de cantitate, structura, spatiu si miscare” (Wikipedia) iar, in secolul al XIX-lea, B. Peirce propusese “stiinta care dezvolta concluzii necesare”. Fiecare dintre ele prinde cate un aspect, dar niciuna nu separa matematica de toate celelalte domenii.
    Intre functia cognitiva si cea utilitara
    Ca Janus, cel cu doua fete, matematica ne arata uneori functia ei cognitiva, alte ori pe cea utilitara. Relatia dintre ele este pe cat de simpla, pe atat de paradoxala: cea mai bogata sursa de sustinere a functiei utilitare a matematicii se afla in avansul functiei sale de cunoastere. Dar pretul care trebuie platit pentru ca acest lucru sa se intample este libertatea acordata matematicianului de a-si dezvolta cercetarile sale nestingherit, neimpins de la spate de tot felul de planificari, ci ghidat exclusiv de curiozitatea sa, de bucuria sa de a “vagabonda” in lumea ideilor matematice, lume pentru el suficienta pentru a-l motiva in efortul sau intelectual.
     Nu intamplator am folosit verbul “a vagabonda”; m-am gandit la verbul francez errer si la latinescul errare, care inseamna, in acelasi timp, “a rataci”, “a vagabonda” si “a gresi”. Cu alte cuvinte, cand mergi incoace si incolo, tatonand diverse posibilitati, esti supus greselii si esecului; incerci din nou si din nou si acesta este marele joc al matematicii (dar nu numai al ei).
    Matematica trebuia sa ramana ca muzica, sa fie cultivata pentru propria ei placere. Functia terapeutica a muzicii a fost observata de multa vreme, dar nimeni nu s-a gandit ca societatea sa-i conditioneze pe compozitori de efectul curativ al creatiei lor muzicale. Matematicienii n-au avut acest noroc. Societatea s-a focalizat mereu asupra functiei utilitare a matematicii si, in mare masura, a apreciat munca matematicienilor in raport cu cerintele practice, fara a constientiza sursa reala a acelei “unreasonable effectiveness of mathematics”(E. Wigner).
    “Pentru onoarea spiritului uman”
    Dar aici mai trebuie subliniat un aspect. Cercetarea matematica este o activitate cu scadenta nedeterminata; ea este, in general, o intreprindere de cursa lunga, se extinde la generatii successive, care pot ocupa secole, daca nu chiar milenii. Nu se stie exact cand a inceput si nu i se intrevede un sfarsit. Acest atribut il are si cercetarea din alte domenii. Dar in matematica fiecare predare si preluare a stafetei este atat de explicita, de clara, incat poti contempla in toata grandoarea sa acest spectacol in care eforturile unor oameni care au trait in perioade dintre cele mai diferite ale istoriei se conjuga intr-un singur elan, pentru a conduce la rafinamentul de gandire al matematicii contemporane. Am trait pentru prima oara acest sentiment ametitor, pe vremea cand eram student, contempland istoria analizei matematice, de la Arhimede pana in secolul al XX-lea. O dulce ameteala, la varsta adulta, in prelungirea starii similare traite in copilarie, la varsta scranciobului si a toboganului.
    In 1830, Carl Gustav Jacobi, intr-o scrisoare catre Adrien-Marie Legendre, scrie:
    “Dl. Fourier crede ca scopul principal al matematicii este de a fi utila si de a explica fenomenele naturale; dar un filozof ca el ar fi trebuit sa stie ca scopul unic al stiintei este onoarea spiritului uman si ca sub acest titlu o chestiune privind numerele nu valoreaza mai putin decat una relativa la sistemul lumii”.
    Sloganul lui Jacobi a fost preluat ca titlu al cartii sale din 1987, de catre Jean Dieudonné: Pour l’honneur de l’esprit humain(Hachette, Paris). Ca si pe Jacobi, pe Dieudonné il anima intelegerea (pe care am mostenit-o de la vechii greci) matematicii ca arta, mai degraba decat intelegerea ei ca stiinta; matematicianul cauta frumusetea, nu utilitatea. Dar utilitatea vine si ea, la vremea ei. Cu alte cuvinte, ar fi o profunda eroare sa credem ca functia cognitiva si estetica a matematicii este un mijloc prin care atingem scopul reprezentat de functia ei utilitara. Adevarata matematica este cultivata pentru propria ei placere si tocmai prin aceasta ea onoreaza spiritul uman. 
    Capacitatea formativa a matematicii vine din gratuitatea ei
    Ajungem astfel la una din sursele esecului matematicii scolare: greseala de a crede ca il educam pe elev furnizandu-i scule cu utilizari precise. Regulile de folosire a sculelor pot fi deprinse relativ usor, dar valoarea lor educationala este derizorie. Aritmetica si geometria dispun de resurse bogate de dezvoltare a capacittii copilului de a se mira, de a se intreba, de a imagina raspunsuri, de a tatona diferite cai de rezolvare, de a stabili punti de legatura cu intelegerea naturii, a limbajului, a istoriei si geografiei. Dar totul trebuie sa se bazeze pe dezvoltarea propriei sale curiozitati, in asa fel incat el sa accepte ca unica rasplata bucuria, placerea de a intelege, prin pasi marunti, cate ceva din lumea care il inconjoara si de a se intelege pe sine. 
    La intrebarea pe care o auzim mereu, din partea unor elevi, dar si din partea unor parinti si educatori: De ce matematica pentru copii care nu-si propun sa devina matematicieni? le raspundem: Pentru ca matematica este un mod de gandire cu valoare universala si pentru ca ea prilejuieste bucurii spirituale la care orice fiinta umana ar trebui sa aiba acces. In masura in care adolescentii vor invata sa se bucure de frumusetile matematicii, ale stiintei, ale artei si literaturii si vor simti nevoia de a le frecventa, ei nu vor mai suferi de plictiseala iar tentatia unor activitati derizorii, uneori antisociale, va scadea. 
    Pornind de la o intrebare a lui Rilke
    In celebrele sale Scrisori catre un tanar poet, pe care le-am citit ca adolescent, Rainer Maria Rilke il sfatuia pe interlocutorul sau, atras de magia versurilor, sa persiste in a scrie poezie numai daca simte ca nu ar putea trai altfel. Cercetarea matematica nu este cu nimic mai putin exigenta si selectiva, chiar daca severitatea selectiei este aici de o alta natura. Intrebarea lui Rilke devine inevitabila: Sa faci cercetare matematica numai daca simti ca nu ai putea trai altfel? Paul R. Halmos a dat undeva un raspuns afirmativ unei intrebari similare. In ceea ce ma priveste, un singur lucru pot spune: ca nu mi-as fi putut imagina viata altfel decat intr-o activitate de cercetare iar, in masura in care as fi fost impiedicat s-o fac, m-as fi considerat de-a dreptul nenorocit. 
    Maestri si discipoli
    Traditiei evocarii unui predecesor ilustru, la primirea in Academia Romana, ar trebui sa i se adauge, cel putin din considerente de simetrie, portretizarea unui discipol, a unui posibil viitor membru al acestei Academii. Ma voi conforma acestui principiu, dar o voi face nu atat din ratiunile de simetrie la care m-am referit, cat dintr-o nevoie profunda de a spune adevarul, de a ma marturisi: am invatat de la unii dintre fostii mei studenti nu mai putin decat au invatat poate ei de la mine. Intr-o circularitate simptomatica pentru vremea in care traim, ajungem sa invatam de la cei care ieri au invatat ei de la noi. Intr-un anume sens, discipolii de ieri ne devin azi profesori.
    Relatia maestru-discipol trebuie deci reconsiderata. Fata de complexitatea actuala a vietii academice si fata de cerintele tot mai variate ale competitiei actuale a valorilor, tanarul in plina formare are nevoie de mai multe puncte de sprijin, de mai multi termeni de referinta. Nimeni nu exceleaza in toate privintele, nimeni nu este un reper in toate; nevoia de mai multe repere este legitima. Dar, pe de alta parte, inaintarea in varsta adauga la maestrii si la discipolii de ieri pe altii, care apar pe parcurs. Ca student, aveam cateva repere: Miron Nicolescu si Simion Stoilow, Dan Barbilian si Gheorghe Vranceanu. Ulterior, s-a adaugat Grigore C. Moisil. De la fiecare dintre ei am preluat altceva. Dar treptat, pe masura ce ii descopeream, prin lectura, pe profesorii profesorilor mei, m-am atasat puternic de Spiru Haret, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu si Petre Sergescu. Cu toti acestia m-am simtit pe aceeasi lungime de unda. N-au fost numai matematicienii, dar nu mai este loc pentru ei aici.
    Un discipol care mi-a devenit maestru: Vasile Ene
    Pana aici, pare totul normal, conform asteptarilor. Numai ca printre noii mei maestri au inceput a se strecura unii dintre fostii mei studenti. Voi da un singur exemplu: Vasile Ene. Venea dintr-o familie saraca, isi traise copilaria intr-o casa fara biblioteca. Ca elev, aflase dintr-o carte de popularizare ca exista integrale mai bune decat aceea care se afla in manualul scolar. Ardea de curiozitatea de a le cunoaste. A ales matematica. Nu era studentul meu, predam la alta serie. Dar intr-o zi, in sala de lectura a Bibliotecii Facultatii de Matematica, m-a abordat. Dupa cautari haotice, fara rezultat, in rafturile Bibliotecii, incercase pe cont propriu sa imagineze o continuare la ceea ce se afla in cursul universitar. I-am recomandat sa consulte colectia revistei Real Analysis Exchange, in care se publicau frecvent articole pe tema care-l obseda. A fost pentru el un moment de revelatie, care i-a schimbat viata. A devenit, in scurt timp, un colaborator aproape permanent al acestei reviste de inalta exigenta. Traia cu atata intensitate problemele integralelor neabsolute, observa cu atata finete punctele delicate si cotiturile periculoase carora trebuia sa le faca fata, imi vorbea despre ele cu atata pasiune, recurgand la reprezentari vizuale, gesturi, mirari, incat aveam impresia ca obiectele sale matematice erau niste fiinte vii, cu care convietuia intr-o armonie deplina. Ma simteam un invitat privilegiat in laboratorul sau de creatie. Nu mai traisem momente de acest fel decat la cursurile Profesorului Dan Barbilian. Intalnirile mele periodice cu Vasile Ene erau zile de sarbatoare, prilejuite de cate un nou articol care urma sa fie trimis la Real Analysis Exchange. Contrastul izbitor dintre caracterul foarte tehnic al acestor texte si modul in care ele prindeau viata in discutia directa cu autorul lor avea pentru mine o valoare simbolica si suna ca un avertisment privind felul gresit in care se face educatia matematica: Da, aveau dreptate vechii greci, o teorema este un spectacol, dar trebuie ca cineva sa-i asigure regia; o teorema poate fi un sentiment, cum observa Moisil, dar pentru a-l trai este nevoie si de expresia sa verbala.
    Despre Vasile Ene pot spune cu certitudine ca, din momentul in care a cunoscut adevarata matematica, nu a mai putut trai fara ea. Aceasta pasiune a dat vietii sale un sens superior, de o valoare intelectuala si morala exemplara. A murit la varsta de 41 de ani, rapus de o boala careia nu i s-a putut stabili natura. Pentru cercetarile sale profunde de analiza matematica, revista Real Analysis Exchange l-a omagiat prin infiintarea a ceea ce se numeste Vasile Ene Memorial Fund, anuntat in fiecare numar al revistei si destinat finantarii participarii unui tanar matematician roman la o conferinta internationala de profil.
    Prin omagiul pe care-l aduc lui Vasile Ene, imi exprim recunostinta fata de toti cei care m-au insotit, in vreun fel sau altul, in calatoria neverosimila care, probabil, se apropie de sfarsit.
    Imi vin in minte versurile lui Serghei Esenin: 
    Te-am trait sau te-am visat doar viata?
    Parca pe un cal trandafiriu
    Vesel galopai de dimineata!
    Autor: Solomon Marcus
    Sursa text: academiaromana.ro

  • Principiile politicii școlare a lui Spiru Haret (II)

    Prima incercare de reforma a invatamantului secundar si superior a fost facuta de catre Vasile Conta in anul 1881; o adoua incercare a facut-o Urechia in anii 1881-1882.
    Dar mai important decat acesta este proiectul de reforma a intregului invatamant, din anul 1886 al lui Sturdza, la care si-a adus contributia si Spiru Haret. Desi acest proiect nu a devenit lege, impreuna cu proiectul lui V. Conta a stat la baza tuturor reformelor scolare facute pana in anul 1944.
    Titu Maiorescu spunea cu privire la expunerea de motive a legii lui Haret din anul 1898: „O prudenta modificare partiala a legii existente si experimentata, estepreferabila unei creatiuni cu desavarsire noua”.
    In anul 1896, P. Poni, revenit la conducerea Ministerului instructiunii, modifica legea invatamantului primar a lui Take Ionescu din 1893. Tot el infiinteaza Casa Scoalelor, a carei organizare va fi imbunatatita ulterior de catre Spiru Haret.
    Starea in care se afla invatamantul pana la ministeriatul lui Spiru Haret se datora neaplicarii complete a masurilor prevazute de legea din 1864, precum si nenumarate dispozitii care se anulau unele pe altele, dupa cum cereau interesele guvernelor ce se succedau cu repeziciune.
    Legii din 1864 i s-au adus cateva modificari in ceea ce priveste invatamantul secundar si superior prin legile din 1879 (referitor la candidati si profesori) si 1883 (normele de plata ale profesorilor), legi care nu au dus insa la schimbari structurale si de conceptie.
    Intuind in toate amanuntele situatia precara precum si consecintele ei nefaste, Haret nu vedea alta solutie pentru indreptare decat o reforma generala a invatamantului de toate gradele. El scria in aceasta privinta: „a lasa sa mai dureze aceasta stare de lucruri ar insemna a ucide invatamantul cu totul. O indreptare urgenta este indispensabila”.
    Unul din meritele mari ale lui Spiru Haret este acela ca la infaptuirea reformelor sale scolare a luat in considerare legislatiile anterioare si printr-o analiza profunda a stiut sa selectioneze si sa valorifice pe o treapta superioara tot ceea ce aprecia el ca ar putea sa contribuie la imbunatatirea invatamantului nostru.
    Unii dintre cercetatorii mai vechi care au studiat politica scolara a lui Spiru Haret au explicat-o cu precadere prin formatia sa stiintifica si morala. De exemplu, dupa matematicianul G. Titeica „Haret a vazut in chestiunea invatamantului o parte dintr-o problema mai vasta, problema stabilitatii sociale, analoaga cu a stabilitatii sistemului planetar, care-i framanta mintea in tinerete”. G. G. Antonescu il considera pe Spiru Haret un „reformator pedagog”, adica unul care face parte din „acei oameni care considera ca prin educatie pot sa aduca cele mai importante reforme in viata sociala si care, cu aceasta buna intentie, cauta sa se informeze si sa ajunga la anumite principii, pe care sa-si poata baza reformele lor”. Din aceasta perspectiva, G. G. Antonescu distinge urmatoarele principii ale politicii scolare a lui Haret: principiul democratic; al educatiei individualiste (al respectarii particularitatilor de varsta si individuale); principiul activismului si principiul nationalist.
    Dupa unii in opera legislativa a lui Haret, se resimte influenta ideilor marelui pedagog Pestalozzi, bazandu-se pe faptul ca tocmai in timpul lui Haret au aparut mai multe studii si traduceri din operele semnificative ale lui Pestalozzi. Dar in acelasi timp G. Longinescu scria: „Haret n-a imprumutat aceasta nota pestalozziana a misiunii scolii, ci el a conceput-o din observatiile lui asupra scolii noastre, asupra catorva invatatori cu initiativa si in scopul de a mari eficacitatea culturala a scolii in pustiul analfabetismului nostru”…”in conceptia lui Haret activitatea extrascolara era o prelungire a activitatii intrascolare, prelungire care la randul ei trebuie sa se intoarca asupra scolii, marind si potentand roadele ei.” Subliniind importanta nationala a activitatii lui Haret, Marin Nicolescu, intr-o lucrare de proportii mai mari o explica prin anumite functii ale scolii, determinate de societatea vazuta ca organism sau tot supraindividual functia educativa, functia culturala si functia de pregatire politica. Potrivit cu aceste functii, politica scolara a lui Haret ar fi fost condusa de urmatoarele principii: principiul invatamantului educativ, al invatamantului national, al culturalizarii si al legarii scolii de viata.
    Spiru Haret are meritul incontestabil ca in realizarea planului sau de reforme scolare s-a consultat cu un numar mare de colaboratori atat din cadrul ministerului pe care-l conducea, cat, mai ales, cu numeroase cadre didactice din intreaga tara, cu specialisti in toate domeniile, cu oameni de inalta cultura si ca a urmarit consecvent sa valorifice toate initiativele valoroase.
    Haret are meritul de a fi insistat asupra caracterului educativ al invatamantului si legaturii sale cu viata. In raportul sau din 1903, ocupandu-se de „Obiectul educatiei in scoala”, scria: „Ne silim sa inlaturam din invatamant tot ce nu avea viata decat prin putrea traditiei, fara a raspunde insa vreunei realitati oarecare: fie o necesitate sociala actuala, fie indestularea unei necesitati sufletesti. Mai contam sa apropiem scoala de popor, sa o facem sa fie iubita si respectata, sa fie centrul de unde sa porneasca curentele cele bune sanatoase pentru inaltarea si intarirea neamului. Cautam a face ca invatamantul nostru sa devina un invatamant national, de vreme ce ne silim a-l face sa se potiveasca tarii noastre, in loc de a ne multumi sa-l luam facut gata, intr-un timp si in niste conditii care nu mai sunt ale noastre”…”Scopul invatamantului insa nu este numai instruirea, ci si educatia tinerimii si aceasta a doua parte este mai importanta si mai grea de realizat decat cea dintai”.
    In procesul instructiv-educativ, sustine Haret, trebuie sa se realizeze o dezvoltare multilaterala a elevilor, pe toate planurile: intelectual, moral, fizic si estetic. In cadrul educatiei, el acorda primul loc educatiei patriotice a elevilor si a cetatenilor tarii.
    Prin politica sa scolara si culturala, Haret a sprijinit tocmai acele clase s ipaturi sociale interesate obiectiv in dezvoltarea progresului social. Haret nu a vazut forta de clasa a proletariatului si nici rolul lui istoric, dar nici nu a vazut in muncitori o patura „primejdioasa” si „antisociala”.
    Principiile scolare ale lui Haret reflecta tocmai orientarea sa spre fortele progresiste ale tarii si sprijinirea lor atat cat i-au permis conditiile in care a trait si conceptiile de care a fost dominat.
    O trasatura esentiala a conceptiei lui Haret este aceea ca el preconiza ca legislatia scolara sa contribuie la realizarea unui invatamant unitar, armonios, de la cel primar pana la cel universitar.
    Cateva din dezideratele a caror relizare Haret a urmarit-o inlegislatia sa scolara sunt :
    *  prin scoala sa se contribuie la ridicarea culturala si materiala a intregului popor;
    * obligativitatea si gratuitatea invatamantului primar;
    * instructie si educatie egala pentru copiii de la orase si de la sate;
    *  folosirea in mod creator a celormai bune traditii pe linie de scoala;
    *  sa se confere invatamantului dintara noastra un caracter mai realist, practic, legat de necesitatile concrete ale dezvoltarii economice si politice a Romaniei;
    *  accentuarea tendintei de laicizare a scolii;
    *  dezvoltarea invatamantului tehnic-profesional;
    *  scoala sa contribuie la educarea elevilor si adultilor in spiritul dragostei fata de munca, al dragostei fata depatrie (rolul social al educatiei);
    *  diferentierea invatamantului superior de invatamantul mediu;
    *  necesitatea pregatirii continue a cadrelor didactice atat in ceea ce priveste specialitatea, cat si pedagogia. Obligativitatea probelor publice de admisibilitate in post (concursul);
    *  cunoasterea si respectarea particularitatilor de varsta si individuale ale copilului. in acest spirit Haret considera ca: „O reforma a intregului invatamant pentru a da rezultate trebuie sa porneasca de la un plan general care va defini cu siguranta cercul de actiuni al fiecarei clase de scoala si va indica in linii generale calea ce trebuie sa urmeze, pentru a corespunde scopului pentru care sunt facute”.
    In anul 1899 era inca in vigoare „Legea invatamantului primar si normal-primar” a lui Petru Poni din 1896, lege la elaborarea careia contribuise si Haret. Aceasta lege, cu modificarile pe care i le-a adus Haret in anii 1901, 1908 si 1909, completata prin circulari, decizii, regulamente, dispozitii si programe, a ramas in vigoare pana in anul 1924, cand a fost inlocuita cu legea lui C. C. Angelescu. Grija lui s-a indreptat in primul rand spre scoala primara rurala pe care a dorit sa o scoata din inapoierea in care fusese lasata de guvernanti.
    Haret a sesizat cele trei cauze care faceau din invatamantul satesc o institutie iluzorie si anume: lipsa localurilor, lipsa invatatorilor si saracia parintilor elevilor. In consecinta a actionat in toate acestetrei directii. Prin imprumuturi acordate comunelor prin Casa Scoalelor si prin introducerea invatamantului pe jumatati de zi a rezolvat in mare masura necesarul de spatiu de scolarizare. A sporit considerabil numarul elevilor la scolile normale de invatatori, a venit in ajutorul parintilor elevilor prin cantine si internate scolare la sate, prin ajutoare in haine, incaltaminte etc. La orase, de o importanta deosebita a fost impartirea oraselor in circumscriptii scolare si obligarea comunelor orasenesti de a construi localuri de scoli in fiecare circumscriptie scolara.
    In urma acestor masuri, in aproximativ 10 ani cat a durat ministeriatul lui Haret, numarul scolilor primare, al invatatorilor si al elevilor cu frecventa regulata a sporit de circa trei ori mai mult decat in perioada 1864-1894. Ca urmare, a crescut si numarul stiutorilor de carte in tara. Astfel, in 1899, totalul stiutorilor de carte din tara era de 22%, iar in 1909 de 39,4% – adica o crestere de 17 % in 10 ani. Raportandu-se numai la populatia rurala in 1899 erau 15,2% stiutori de carte, iar in 1909 erau 34,7% stiutori de carte, adica o crestere de 19,5% in 10 ani.
    In anul 1909, Haret intocmeste legea pentru clasele de copii mici (gradinite de copii). In timpul ministeriatului sau s-au realizat peste 129 scoli pentru copii mici.
    In legea invatamantului secundar si superior din anul 1898, aspectul pozitiv principal este acela ca s-a pornit de la necesitatea inlocuirii invatamantului clasicist, teoretic, care nu tinea seama de nevoile concrete ale tarii noastre pe teren economic si cultural, cu un invatamant in care stiintele trebuiau sa joace un rol din ce in ce mai important.
    Principiul invatamantului unitar insemna ca diferitele grade si tipuri de invatamant sa fie astfel organizate incat orice copil, in functie de posibilitatile sale sa poata strabate toate gradele de invatamant, fara ca vreo dispozitie sau lege juridica sa-l impiedice de la aceasta.
    Aceasta preocupare a existat in politica scolara burgheza, dar teoretic si sporadic. Nici Haret nu a putut realiza pe deplin acest principiu al organizarii invatamantului. in comparatie cu situatia pe care agasit-o, el s-a straduit sa realizeze cateva lucrari importante:
    #  sa restabileasca unitatea scolii primare la orase si sate, unitate grav lezata prin legea invatamantului primar data de guvernul conservator in 1893.
    #  prin legea invatamantului secundar si superior din 1895, Haret a reorganizat invatamantul secundar teoretic in doua cicluri de cate 4 clase, stabilind o mai buna legatura intre ciclul secundar inferior (gimnaziu) si ciclul secundar superior si intre acestea din urma si invatamantul superior. Totodata, absolventii de gimnaziu aveau posibilitatea de a se incadra intr-o munca oarecare fara a urma ciclul superior.
    Desi realizat partial, principiul invatamantului unitar este afirmat si sustinut cu tarie de catre Haret, conform cu conceptia sa ca educatia „…nu trebuie sa impiedice circulatia fortelor nationale, caci in societatile moderne curentul fortelor trebuie sa mearga liber de jos in sus si de sus in jos”.
    Prin formatia sa stiintifica ampla, Haret a intuit faptul ca natiunea este un stadiu necesar al dezvoltarii sociale. In acest sens, el scria in ianuarie 1907 in Revista generala a invatamantului: „Niciodata poate intrecut nu s-a vazut ridicate in acelasi timp atatea chestiuni fundamentale, de a caror solutie sa atarne indrumarea viitoare a omenirii. Printre aceste chestii, una din cele mai insemnate este invierea principiului nationalitatilor, in virtutea caruia fiecare popor cauta sa-si asigure existenta, unind intr-un manunchi toate elementele nationale pe care le constituie unitatea de limba, de traditii, de credinta, de aspiratii si de nevoi. In lupta aceasta mai mult sau mai putin pacifica, scoala, daca nu este cea dintai, este desigur printre cele dintai si are cele mai puternice mijloace de actiune”. Potrivit cu aceasta convingere, Haret, considera ca scoala are ca sarcina principala sa faca educatie pentru independenta si unitatea nationala si de stat.
    Fata de pozitia partidului conservator care considera ca „scoala primara nu este deloc destinata de a forma cetateni buni si folositori patriei, ci oameni cu cultura oarecare”, Haret declara ca „Adevaratul rol al scolii primare este ca sa formeze cetateni buni si folositori patriei, si daca scoala primara nu ar realiza scopul acesta, ar fi de prisos ca o avem, sau cel putin importanta ei s-ar reduce foarte mult.”
    (va urma)