Cărțile care te „înghit” pentru o perioadă îmi sunt cele mai dragi, pentru că, atunci când reușești să ieși din ele, simți că fac parte din tine. Pentru mine, o astfel de carte este „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țibuleac, apărută la Editura Cartier, în mai multe ediții, trei în 2017 și cea de-a patra în 2018. Tatiana Țibuleac s-a născut în 1978, la Chișinău, în Republica Moldova. Este licențiată a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Universității de Stat din Moldova și a debutat ca scriitoare în 2014 cu „Fabule moderne“, la Editura Urma Ta (Chișinău). În prezent, locuiește în Paris, unde lucrează în domeniul audiovizualului.
Tatiana Tibuleac
Deși am terminat-o de citit de ceva vreme, nu am ieșit ușor din cartea sa “Vara în care mama a avut ochii verzi”. “Când o voi face, voi scrie despre ce m-a facut să simt, ca într-o scrisoare-confesiune către cineva drag”, mi-am zis. Și a venit și acel moment. “Cum să încep, mă simt copleșită de stări”, m-am certat. Atunci am lăsat autocorectul emoțional să preia controlul.
“Indiferent de relația pe care o avem cu ea, mama este aluatul din care suntem făcuți, la care noi nu putem decât să mai adăugăm câteva ingrediente care ne sunt pe plac”, a selectat acesta. Și am continuat de acolo. Fie că o iubim, fie că o căutăm în oricine altcineva în afară de ea însăși, fie că o disprețuim pentru aluatul pe care l-a mostenit, la rândul său, de la o altă mamă și la care nu a știut să adauge ingredientele potrivite, mama este un dat. Cu acest adevăr se confruntă personajul central din cartea Tatianei Țibuleac. Pentru el, mama este un drum anevoios către sine, o luptă continuă cu propriile neputințe emoționale, iar boala de care suferă aceasta este un dar nesperat, oricât ar părea de paradoxal, o cutie imensă cu emoții în care găsește, în cele din urmă, și dragostea de mamă. “Nu te poți iubi pe tine cu adevărat, dacă nu îți înțelegi, nu-ți accepți și nu-ți iubești mama”, spre această destinație se îndreaptă personajul din “Vara în care mama a avut ochii verzi”, chiar dacă el nu pare să știe asta la început.
„În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urată. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită să-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii. Cel puțin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei ii era în cot de mine și de faptul că absolvisem totuși o școală. Am lăsat-o să se chinuie aproape o oră.“
Cu acest bagaj emoțional pornește băiatul din povestea Tatianei Țibuleac la drum. E un bagaj greu, un bagaj care îi apleacă sufletul spre goliciune, dar un bagaj pe care el se încăpățânează să îl care peste tot. Tânărul acceptă să se mute pentru o vară într-un sat din Franța, alături de mama lui, la insistențele acesteia, fără să știe, la început, că va fi ultima lor vară. împreună. Nu întâmplător, această călătorie în care viața se amestecă cu moartea și disprețul se transformă în dragostea aceea de început și sfârșit care zace în noi și pe care nu o descoperim neapărat cu ușurință e planificată la țară, în mijlocul naturii și al veșniciei. Aici, fiul ajunge să își accepte și să își iubească mama cu fiecare răsărit și apus de soare, cu fiecare drum spre magazinul de unde se aprovizionează cu mâncare și băutură, cu fiecare nimic cumpărat din târgul de vechituri, cu fiecare mic-dejun, cu fiecare prânz și cu fiecare cină servite în doi.
E durere, e melancolie, e neputința, e iubire, e plâns stăpânit în scrisul Tatianei Țibuleac. Deși se mulează pe scheletul unuiaroman, cartea “Vara în care mama a avut ochii verzi” ne dezvăluie, în întreagă sa goliciune și frumusețe, poezia. Frazele Tatianei sunt la fel de imprevizibile ca viața și poezia. Când credeai că lirismul te va copleși, după ce te-ai înfruptat din el, prozaicul îți vine în întâmpinare pentru a te lăsa să-ți respiri emoțiile.
“Vara în care mama a avut ochii verzi” nu e o carte pe care să o citești ușor, deși ca timp lectura durează puțin. E un text atât de încărcat cu viață, încât nu mai știi dacă ai început să îl citești azi sau de când te-ai născut și dacă l-ai terminat tot azi sau îl vei termina când te vei sfârși și tu. Prin intermediul persoanjelor Tatianei Țibuleac ne retrăim și noi, cititorii, pierderile, neputințele, angoasele, meschinăriile și remușcările.
Verdele ochilor mamei care se stinge lângă fiul său pe care îl invită să o iubească împărtășind cu el cel mai intim moment din destinul cuiva, moartea, acceptarea ei, nu putea fi o culoare mai potrivită ca lait-motiv pentru cartea aceasta ca o rană vie. Verdele e viața, iar prezența lui printre uscături dă speranță. Mama propusă ca personaj de Tatiana Țibuleac se usucă în fiecare zi câte puțin, însă ochii săi sunt din ce in ce mai verzi și îi rămân ca amintire fiului, privirea lor nu se stinge odată cu trupul, se transformă în energie. „Ochii mamei erau o greșeală. Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase. Ochii mamei plângeau înăuntru. Ochii mamei erau dorința unei oarbe împliniri de soare. Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte. Ochii mamei erau poveștile mele nespuse. Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald. Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci. Ochii mamei erau cicatrice pe față verii. Ochii mamei erau muguri în așteptare.”
Tatiana Țibuleac a reușit în “Vara în care mama a avut ochii verzi” să se joace cu stările și cu frazările, să scrie un roman al singurătăților și al regăsirilor, un roman din care se desprind imagini care te urmăresc prin interiorul tău, să sfâșie materia prozei cu tăișul poeziei și să construiască personaje memorabile tocmai prin banalul din care se ivesc: un tânăr care își disprețuiește mama pentru tot ceeea ce este și nu știe să fie pentru el, o mamă care, abia când află că nu mai are mult de trăit, face ceva pentru a-și salva relația cu propriul fiu.
“Vara în care mama a avut ochii verzi” e o carte atât de intensă, încât nu are cum să se rătăcească printre celelalte cărți din bibliotecă, după ce o citești. Descrierile pe care le reușește autoarea au ceva din forța unui apus la care te întorci, din când în când, în amintire. Nu te va mira, dacă, fără să-ți fi planificat asta, o mai deschizi pentru a reciti fragmente. Acesta, de exemplu: “Era albă și cilindrică și îmi închipuiam cum rochia ei se preface într-un tub cu căpăcel în care eu o țin captivă și îi dau drumul doar uneori. Dimineața sau seara, sau la sfârșit de săptămână, sau de Crăciun. Sau -cel mai bine- abia la sfârșit, ca sa moară. Mama-pastă de dinți. Mama esofag. Mama-ascarid. Mama-cablu. Mama-cretă. Mama-os. Mama-cometă. Mama-lumânare.”
Trecerile pe care Tatiana Țibuleac le face de la descrierile poetice la cele tipice prozei sunt atât de firești, încât nici nu te-ai aștepta să fie altfel. După primele rânduri care te prind, inevitabil, în capcana textului, se naște în tine nevoia unor astfel de treceri, altfel nu ai putea să te îndrepți spre final. Cartea-apus de soare vară. Cartea-ceață de început de toamnă. Cartea-furtună. Cartea-melancolie incurabilă. Cartea-operație pe cord deschis. Cartea-mirare.
