Ceaușescu i-a recunoscut meritele. I-a dăruit un Moskvitch, automobil de lux în acele vremuri. Cu mașina la scară și onorat cu cele mai înalte distincții, Procopiu a fost așezat pe piedestalul pe care îl merită. Astăzi, nici elevii care ar trebui să îl studieze conform programelor școlare nu știu mare lucru despre el, își amintește despre viața alături de marele savant soția sa centenară.   Soția savantului Ștefan Procopiu a împlinit acum câteva zile 100 de ani. Puțini au fost cei care și-au amintit sau care s-au gândit că distinsa doamnă ar putea trăi încă la Iași. În privința marelui om de știință, uitarea e aproape completă, cel puțin în direcția “high life-ul” mioritic de stat, mai puțin însă în lumea științifică. Aniversarea ar fi fost un bun prilej de rememorare a contribuțiilor savantului la dezvoltarea fizicii. Din neștiință sau poate indiferență, n-a fost valorificată cu acest prilej tradiționala reclamă electorală ce o incumbă, involuntar sau nu, un asemenea moment.

Doar primarul Gheorghe Nichita a trimis din partea municipalității un frumos buchet de flori. Au sosit în casa savantului câțiva profesori de la Universitatea “Al. I. Cuza”, unde Procopiu a făcut istorie în domeniul fizicii, dar și așa momentul a fost complet nemediatizat. Se știe că marele om de știință este un reper între personalitățile românești din toate timpurile. Academicianul Ștefan Procopiu este cel care a calculat cu un an înaintea savantului Niels Bohr momentul magnetic al electronului, numit și “magnetonul”, ce avea să poarte numele “Bohr – Procopiu”. Pentru că mediul academic român nu a popularizat la timp descoperirea, Premiul Nobel a fost luat de colegul și prietenul său danez. De asemenea, a făcut cunoscut la nivel mondial “efectul Procopiu” și “fenomenul Procopiu”, el fiind savantul european cu cele mai de vază contribuții în domeniul magnetismului pământesc și autorul celor mai precise hărți în domeniu.   Soția sa, Rodica Procopiu, și-a amintit de perioada petrecută cu cel care a ratat la mustață Nobelul, dar care a fost doi ani în comisia de atribuire, un fapt care înseamnă, de fapt, o meritată prețuire internațională.   O placă memorială postată pe zidul exterior al casei situate în Copou amintește că “aici a locuit fizicianul Ștefan Procopiu”. Camera unde o găsesc pe doamna Rodica nu mai e plină de cărți. Revistele de fizică nu mai tapetează pereții. Statura gârbovită a distinsei femei se sprijină acum doar în tabloul cu fotografia soțului, în fața căreia centenara se închină acum ca la o icoană. “Am rămas singură, nu mai vreau să trăiesc. Oamenii erau altfel pe vremea mea, acum nu mai înțeleg pe nimeni”, spune prof. Rodica Procopiu, un strălucit profesor de filosofie. A ajuns la această vârstă doar pentru că a fost tot timpul în preajma tinerilor. Din 1972, când soțul său a părăsit-o, a găzduit tineri studenți fără să le ceară nici un ban. Se mulțumea doar cu faptul că putea să poarte la nivel intelectual o discuție care tindea spre cele pe care le purta cu marele savant.

Își amintește cum l-a întâlnit prima dată. L-a cunoscut la Chișinău în 1942. Ea era profesoară la Bălți și a fost selectată în comisia de bacalaureat prezidată de profesorul Procopiu. Consideră că i-au unit cunoștințele sale în domeniul artei. Profesoara de filosofie Rodica Procopiu i-a amintit atunci numele unui cunoscut pictor elvețian despre care el voia să vorbească, dar memoria îi juca feste. Cu toate că savantul era cu două decenii mai în vârstă, patru ani mai târziu s-au căsătorit. S-au mutat în căsuța unde femeia locuiește și astăzi, “Casa cu flori”, cum mai era numită la acea vreme. Pentru toți colegii și cunoscuții a fost ceva de mirare, pentru că Procopiu se declarase celibatar convins, el iubind-o foarte mult pe mama sa, pe care a și invitat-o să locuiască la Iași o vreme. Dar fiind foarte ocupat la universitate, nici pentru soție nu avea timp, așa că mama sa s-a întors în Bârladul natal al savantului. Înainte de a-și uni destinele cu Rodica, profesorul a locuit cu chirie într-o cameră pe strada Păcurari, casa din Copou construind-o din economiile făcute într-un loc care pe atunci era într-un fel de zonă extra-urbană. “M-a impresionat încă de la început prin atitudinea sa față de elevi, punea întrebări suplimentare pentru a surprinde întregul orizont de cunoștințe”, a spus prof. Rodica Procopiu, care își amintește că omul de știință era atât de dedicat cercetării, încât rareori se culca înainte de ora 2.00. Uneori, termina abia la 5.00 dimineața cercetările sale. “Spunea că atunci când faci un lucru de fond trebuie să i te supui în totalitate”. Printr-o astfel de disciplină și prin descoperirile făcute a ajuns profesorul Procopiu să fie numit în două rânduri în comisia de acordare a Premiului Nobel, chiar dacă informațiile din România comunistă treceau cu greu peste hotare.

Procopiu a fost mai întâi premiat în vremea regelui Carol al II-lea. De aceea, dar și pentru faptul că nu acorda nicio atenție comuniștilor, ba chiar îi critica în anumite ședințe, a fost șicanat și ușor desconsiderat în primii ani ai comunismului. Apoi reinstalat pe piedestalul pe care îl merită abia atunci când Ceaușescu a aflat că mai multe universități din SUA, Germania și Franța luaseră în serios importantele sale descoperiri cu privire la “efectul Procopiu” și “fenomenul Procopiu”.   “Era singurul savant român în viață trecut în acea a științei, un Who’s Who a fizicii mondiale, și au început să-l respecte”, spune prof. Rodica Procopiu: “Nu aveam mașină, dar i-a făcut cadou Ceaușescu un Moskvitch, el n-ar fi primit-o, dar a venit șeful partidului, i-a dat și decorația din aur, și mașina”. Pentru că, se știe, oamenii de știință sunt un pic cu capul în nori, la un moment dat nici nu știa că-i a lui: “El voia să știe dacă putea plăti mașina Academiei, dar mașina era personală, însă el credea că-i a Academiei”.   Ca om era extraordinar. Prieten cu Topârceanu care îl vizita la universitate și prin laboratoare, l-a cunoscut și pe Enescu, și pe Sadoveanu. Iubea teatrul. Singura sa modalitate de recreere erau plimbările pe la mănăstiri. Acolo mergea cu buzunarele pline cu bomboane pe care le dăruia copiilor. Iubea natura și animalele de asemenea. Primul cadou făcut soției a fost un cățeluș, un spitz pitic, pe care l-a scos din servietă ca pe un bibelou. Era un om foarte bun și de aceea era iubit nu doar la universitate, ci și de ieșenii simpli. Avea și câteva pasiuni: îi plăcea să ude florile, dar și să bea cafea, iar ibricele se ascundeau pe sub mormanele de cărți. Nu ducea lipsă de bani – avea un salariu de trei ori mai mare decât al soției, așa că mânca adesea la restaurant, dar avea și o angajată de la țară care le gătea și se îngrijea de casă. Însă cea mai mare pasiune a sa a fost fizica, iar dăruirea pentru știință i-a adus și sfârșitul. A făcut câteva infarcte din cauza surmenajului. În ziua când a murit, la 82 de ani, Procopiu s-a ridicat de la masa la care lucra, s-a dus pe terasă și s-a așezat pe șezlong. Îl ținea în brațe pe Codiță, un mic pechinez care-i era foarte drag.   ÎNAINTEA LUI BOHR ȘI EINSTEIN Ștefan Procopiu s-a născut la 19 ianuarie 1890, la Bârlad, într-o familie modestă, tatăl său fiind funcționar (bugetar, cum ar veni astăzi). Școala primară și liceul le urmează în localitatea natală, după care, in 1908, ajunge la Iași, unde absolvă Facultatea de Științe Fizico-Chimice. Devine preparator la universitate încă din timpul studenției, lucrând în laboratorul ilustrului profesor Hurmuzescu.

În cadrul experiențelor sale observă fenomenul modificării tensiunii forței electromotoare a unui element galvanic atunci când se agită unul dintre electrozi sau lichidul din jurul lui. Despre această tensiune electromagnetică va publica în 1912 și prima lucrare citată la nivel internațional. În anul următor prezintă lucrarea “Determinarea momentului magnetic prin teoria cuantelor lui M. Planck”. Formula găsită de Procopiu avea să fie dedusă ulterior de Bohr și Einstein, cel dintâi primind la scurt timp și Premiul Nobel, însă prioritatea îi este atribuită, deși se vorbește mai des de magnetonul lui Bohr și mai rar de “magnetonul Bohr-Procopiu”. Folosea fizica și în scopul îngrijirii sănătății. În timpul dejunului bea conținutul unui pahar cu apă în care punea câteva cuie mici ruginite, aceasta fiind cura lui zilnică de oxid de zinc. Între 1914 și 1919 a făcut studii doctorale la Sorbona. Atunci i-a cunoscut atât pe Einstein, cât și pe Bohr, cu care va întreține, la fel ca și cu alți savanți mondiali de renume, o lungă corespondență.

sursa: jurnalul.ro