Opțiuni
•   Topuri
•   Blog
•   Interviul aromat
•   Ceaiul englezesc
•   Locale
•   Mass media
•   Autori
•   Promovează
•   Colaboratori
•   Parteneri
•   Contact
Newsletter
personalizat
Înscrie-te pentru ceașca săptămânală de cultură:
Socializare
Abonare RSS Bookmark Recomandați portalul
Twitter Facebook Youtube
Acum niște ani
18 septembrie 2019
Recomandări
Mai multe informaţii, mai puţine cunoştinţe
(Știință)
Nu e o metafora poetica cand spunem ca „inteligenta artificiala“, aflata in slujba noastra, ne seduce si slabeste creierul care cu timpul devine dependent de instrumentele astea, ajungand in cele din urma sclavul lor.

Nicholas Carr a studiat literatura la Dartmouth College si la Harvard si se vede treaba ca in tinerete a fost un devorator de carti bune.
Ulterior, asa cum s-a intamplat cu toata generatia lui, a descoperit calculatorul, Internetul, minunile uriasei revolutii informatice a epocii noastre si nu numai ca le-a dedicat o buna parte din viata, folosind toate serviciile online si navigand zi si noapte in retea, dar a si devenit un profesionist si un expert in noile tehnologii ale comunicarii, despre care a scris pe larg in publicatii prestigioase din Statele Unite si din Anglia.

Dar intr-o buna zi si-a dat seama ca nu mai era un cititor bun si aproape ca nu mai citea deloc. Dupa o pagina sau doua dintr-o carte nu se mai putea concentra, iar daca era o carte complexa, care cerea mai multa atentie si reflectie, se ivea in mintea lui ceva, un fel de tainic refuz de a mai continua acel efort intelectual. Iata ce spune autorul: „imi pierd calmul si firul povestii, si incep sa ma gandesc ce as putea sa fac. Ma simt de parca mi-as tari intruna creierul descentrat inapoi la text. Lectura profunda pe care o faceam in chip firesc a devenit un adevarat chin“.


Ingrijorat, a luat o decizie radicala. La sfarsitul lui 2007, el si sotia lui si-au abandonat confortul ultramodern din Boston si s-au dus sa traiasca intr-o cabana din muntii Colorado, unde nu exista telefonie mobila, iar Internetul ajungea tarziu, prost sau deloc.

Acolo a scris in doi ani cartea pole­mi­ca care l-a facut celebru. Cartea se numeste in engleza „The Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains“, in traducere, „Superficiali: ce face Internetul cu mintile noastre?“ (Taurus, 2011). Tocmai am citit-o dintr-o rasuflare si pot spune ca aceasta carte m-a fascinat, dar m-a si speriat si intristat.

Carr nu dispretuieste informatica, n-a devenit un conservator contemporan care vrea sa termine cu toate calculatoarele, nici vorba de asa ceva. In cartea lui recunoaste contributia extraordinara pe care servicii ca Google, Twitter, Face­book sau Skype le aduc informatiei si comunicarii: timpul economisit, usurinta cu care numerosi oameni isi pot impartasi experientele, beneficiile de care au parte firmele, cercetarea stiintifica si dezvoltarea economica a tarilor.

Dar toate astea au un pret si, in ultima instanta, inseamna o transformare la fel de mare in viata noastra culturala si in functionarea creierului omenesc precum a fost si descoperirea tiparului de catre Johannes Gutenberg in secolul al XV-lea, tipar care a generalizat lectura cartilor, pana atunci accesibile doar unei minoritati nesemnificative de clerici, intelec­tuali si aristocrati.

Cartea lui Carr se revendica din teoriile acum uitatului Marshall MacLuhan, pe care nimeni nu l-a bagat in seama cand, cu mai bine de jumatate de secol in urma, a afirmat ca mijloacele de comunicare nu vehiculeaza pur si simplu un continut, ci exercita si o influenta perversa asupra acestuia, iar pe termen lung ne schimba felul de a gandi si a actiona. MacLuhan se referea atunci mai ales la televiziune, dar argumentele lui Carr si numeroasele experimente si marturii citate in carte ne arata ca aceasta teza e de o extraordinara actualitate in lumea Internetului. Aparatorii recalcitranti ai software-ului sustin ca el e un instrument aflat in slujba celui care-l foloseste si, fireste, exista numeroase experimente ce par sa confirme acest lucru, iar beneficiile respectivei tehnologii sunt indiscutabile: cine ar putea tagadui ca e un progres aproape miraculos: acum, in cateva secunde, apasand pe mouse, un internaut capata o informatie pe care in urma cu cativa ani o obtinea consultand saptamani sau luni de zile bibliotecile si specialistii? Dar exista si dovezi concludente ca, atunci cand un om nu-si mai foloseste memoria, fiindca in locul ei are la dispozitie o arhiva infinita oferita de calculator, ea se atrofiaza si slabeste, aidoma muschilor nefolositi.

Nu este adevarat ca computerul e doar un instrument. Este o unealta care devine o prelungire a trupului si a creierului nostru, creier care se adapteaza si el in mod discret, incetul cu incetul, la acest nou sistem de informare si gandire, renuntand treptat la functiile lui, in favoarea sistemului care le indeplineste pentru el, facandu-le uneori chiar mai bine decat el. Nu e o metafora poetica cand spunem ca „inteligenta artificiala“, aflata in slujba noastra, ne seduce si slabeste creierul care cu timpul devine dependent de instrumentele astea, ajungand in cele din urma sclavul lor.

La ce bun sa-ti pastrezi proaspata si vie memoria, daca toata memoria e inmagazinata in ceva numit de programator sau de inginerul de sistem „cea mai mare si mai buna biblioteca din lume?“ si pentru ce sa-ti dezvolti simtul de observatie, daca doar apasand pe niste taste iti revin toate amintirile, reinviate de masinariile astea ingenioase?

Nu-i de mirare, asadar, ca unii fanatici ai webului – ca profesorul Joe O’Shea, filosof de la Universitatea din Florida – ajung sa afirme: „N-are nici un sens sa stai si sa citesti o carte de la inceput pana la sfarsit. E pierdere de timp, fiindca poti avea orice informatie vrei, mult mai repede prin web. Odata devenit un utilizator experimentat al Internetului, car­tile devin inutile“.

Cumplita in fraza asta nu e afirmatia finala, ci faptul ca respectivul filosof crede ca oamenii citesc carti ca sa „se informeze“. E una dintre nenorocirile pe care le poate provoca dependenta frenetica de monitor. De aici si patetica marturisire a doamnei Katherine Hayles, profesor de literatura la Universitatea Duke: „Nu mai reusesc sa-i fac pe studentii mei sa citeasca cartile pana la capat“.

Acesti studenti n-au nici o vina ca sunt acum incapabili sa citeasca „Razboi si pace“ sau „Don Quijote“. Obisnuiti sa culeaga informatiile de pe calculatoare, fara sa faca vreun efort de concentrare, si-au pierdut in timp obiceiul si chiar capacitatea de a se concentra, multumindu-se cu cunostintele superficiale cu care i-a obisnuit reteaua, cu infinitele ei conexiuni si salturi spre adnotari si completari, astfel incat au ajuns sa fie intr-un fel imuni la acel tip de atentie, reflectie, rabdare si abandonare in fata textului, care e unicul mod de a citi, savurand marea literatura. Dar Internetul nu face inutila doar literatura: orice opera de creatie, nesupusa utilizarii pragmatice, nu raspunde acelui tip de cunoastere si cultura furnizat de web. Fara indoiala: calculatorul ii va depozita cu usurinta pe ProustHomerPopper si Platon, dar operele lor vor avea cu greu multi cititori. De ce sa te chinui sa-i citesti daca pe Google poti gasi rezumate simple, clare si placute ale cartoaielor greoaie pe care le citeau cititorii pe vremuri?

Revolutia informatiei e departe de a se sfarsi. Dimpotriva, in acest domeniu apar zilnic noi posibilitati si descoperiri, iar imposibilul devine repede posibil. Oare asta trebuie sa ne bucure? Daca acest tip de cultura care o inlocuieste pe cea veche ni se pare un progres, fara indoiala ca trebuie sa ne bucuram.

Dar trebuie sa ne ingrijoram daca acest progres inseamna ca un erudit cercetator al efectelor Internetului asupra creierului si obiceiurilor noastre, Van Nimwegen, afirma dupa unul dintre experimentele lui: incredintand calculatoarelor solutia tuturor problemelor cognitive, reducem „capacitatea creierelor noaste de a construi structuri stabile de cunostinte“. Cu alte cuvinte, cu cat e mai inteligent calculatorul nostru, cu atat mai prosti o sa devenim noi.

Poate ca sunt exagerari in cartea lui Nicholas Carr, cum se intampla mereu cu argumentele ce sprijina teze controversate. N-am cunostinte de neurologie si de informatica pentru a judeca pana in ce punct sunt demne de incredere dovezile si experimentele stiintifice descrise in cartea lui. Dar mi se pare un volum riguros si plin de bun-simt si un semnal de alarma care – de ce sa ne mintim – nu va fi luat in seama. Daca el are dreptate, inseamna ca robotizarea unei umanitati organizate in functie de „inteligenta artificiala“ e inevitabila. Asta, fireste, daca nu cumva vreun cataclism nuclear, cauzat de un accident sau de o actiune terorista, n-o sa ne intoarca la stadiul de oameni ai cavernelor. Atunci ar trebui s-o luam iarasi de la capat, si poate ca a doua oara vom actiona mai bine.

Traducerea si adaptarea de Luminita Voina-Raut
.

Carmen Cimpian16:06 / 09.09.2011Sunt o utilizatoare ferventa a Internet-ului, pentru a cauta informatie, sau a fi in contact cu persoane, dar cartile, ei, cartile sunt altceva, le folosesc ca sa visez! Va multumesc pentru articol
Nume:

E-mail:


Mesaj:

(Comentariile trebuie sa fie de maximum 250 de caractere.)
Validare: 
(Introduceti codul pentru validare.) Reseteaza cod!
 
Autentificare
Am uitat parola / Cont nou!
Căutare
Prea multe rezultate?
Folosește căutarea avansată.
Publicitate