E o poveste lunga. Din fericire, cand aveam 20 de ani, am avut sansa sa am un mare profesor de filologie romanica, Alberto Varvaro, care, ajuns profesor plin la Napoli, la doar 31 de ani, s-a hotarat sa "colonizeze" tot spatiul romanic (in sens lingvistic), cu "proconsuli", adica cu oameni pregatiti de el. Si astfel, un coleg a ajuns in Portugalia, altul in Castilia, altul in Catalonia si asa mai departe. Singura tara care ramasese inca neacoperita era Romania. Si mi-a propus sa ma ocup de limba romana, o limba foarte interesanta si importanta pentru cei ce studiaza lingvistica romanica, mai ales ca in Italia nu exista, la vremea aceea, cineva care sa predea romana. Am acceptat, dar a trebuit sa vin sa invat in Romania. Am venit prima oara cu o bursa la Sinaia, in 1967. A fost un an fericit, pentru ca la acele intalniri, organizate in principal de profesorul Boris Cazacu, au venit mari personalitati: Pierre Guiraud, Carlo Tagliavini, Iorgu Iordan, Constantin Daicoviciu si multi altii. Dupa ce m-am intors in Italia, mi-am ales un subiect de diploma legat de ideologia lingvistico-literara si miscare politica la Scoala Ardeleana. Apoi am revenit in Romania cu o bursa de sapte luni, in 1967-1968, pentru redactarea tezei. La scurta vreme dupa ce am sustinut teza, cu totul intamplator, s-a eliberat postul de lector de italiana la Universitatea Bucuresti. Asa incat, intre 1970-1972, am fost lector de italiana la Bucuresti si, timp de doua semestre, am functionat si pe postul de conferentiar la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Anii aceia au fost niste ani buni, anii dezghetului in Romania.

Mi-a placut intotdeauna sa ma apropii de subiecte mai putin abordate in cultura romana. Hasdeu este totusi cel care a introdus lingvistica stiintifica in Romania, chiar daca cu anumite exagerari. Cum eu aveam interese mai mult de lingvistica istorica, chiar daca ma inscrisesem la doctorat la Iorgu Iordan, l-am ales ca subiect pe B.P. Hasdeu, care nu prea intra in simpatiile lui Iordan, care fusese elevul cel mai de seama al lui Philippide. Dupa cum se stie, Philippide a facut tot posibilul ca sa dispara memoria lui Hasdeu din cultura si din istoria lingvisticii romanesti.

Philippide? Dincolo de rivalitatea dintre scoala de la Iasi si cea de la Bucuresti, mai erau si diferentele de metoda. Pentru Philippide, care studiase in Germania, in cadrul curentului neogramatic, metodele lui Hasdeu erau prea putin stiintifice. Totusi, in ciuda divergentelor de pareri, am ramas cu Iordan in relatii foarte bune. Am tinut foarte mult la el, l-am considerat totdeauna un mare om si un mare profesor, de o bunatate si de o simplitate pe care nu le-am mai intalnit la nici un alt profesor.

Umbland apoi dupa alte subiecte mai putin valorificate in cultura romana, mi-a venit o idee legata de inscriptiile din cimitirul de la Sapanta. In general, pentru intelectualul roman, aceste inscriptii sunt ceva neinsemnat, un fenomen de neo-folclor de proasta calitate, care nu trebuie luat in seama.

Ce am vrut eu sa demonstrez este ca, dincolo de ce s-a spus in plan oficial pe vremea lui Ceausescu, ca Ion Stan Patras ar fi autorul integral al crucilor, care a facut si desenele, si versurile, exista o filiera mai veche, care porneste pe la 1600, dovedind ca, de fapt, textele apartin unei traditii, nu numai orale, specifice nordului Transilvaniei, cea cu "viersuri" la mort si cu iertaciuni. E vorba de textele pe care diacul sau preotul le scria, pomenind faptele bune si faptele rele ale mortului. Deci, intr-un fel, Ioan Stan Patras a reluat materialele traditionale si le-a pus pe cruce. Cartea pe care am publicat-o in 1999 a creat un interes pentru subiect.

Imaginea Cimitirului Vesel este una destul de publicitara. Sintagma aceasta de "cimitir vesel" a fost creata de un francez, prin anii '70, apoi a aparut monografia lui Pop Simion, dar cred ca atributul de "vesel" se lega mai degraba de imaginea plina de culori care te intampina cand intrai in cimitir. Nu cred ca se lega de natura textelor. Asta a fost ceva ce i-a convenit regimului, ca sa sugereze ca noi nu ne temem de moarte si religia nu mai conteaza. Asta a fost o speculatie. Eu am editat cam 300 de inscriptii, dintre care, daca sunt vreo 20 cu umor mai accentuat, e deja un numar mare. Celelalte sunt formale si au la baza formule care provin, cum spuneam, dintr-o traditie foarte veche, semiculta. Am gasit, de pilda, astfel de formule publicate de Iorga, intre 1890 si 1910-1920, in mai multe reviste. El a editat inscriptii epigrafice foarte vechi, care contin formule foarte asemanatoare.

A existat o propunere si un contract cu Fundatia Culturala Romana, acum zece ani, dar nu s-a materializat inca, din pricina unor neintelegeri cu traducatorul, legate mai ales de traducerea conceptelor filologice.

L-am ales pe criteriul valorii, evident. Dar l-am ales si pentru ca voiam un autor tanar, destept, cu o cultura foarte moderna si occidentala, deci cu sansa de a intra pe piata editoriala italiana, nu pe o usa din spate, cum poate s-ar fi intamplat daca as fi ales un autor cu specific balcanic. Deci, cineva care sa poata sa dialogheze cu marea literatura europeana din secolul XX - de la Kafka la Borges si Sabato. Am tradus "Travesti", apoi "Nostalgia", apoi o carte de versuri din "CD dublu". A urmat "Aripa stanga", din trilogia "Orbitor", iar ultimul volum aparut in traducere este "De ce iubim femeile".

Cartarescu a fost primit bine, cu recenzii foarte bune. De pilda, o carte care nu-i usoara, cum e "Orbitor", s-a epuizat repede si a trebuit sa se retipareasca. Am facut apoi un volum de versuri de Ana Blandiana, care a fost primit foarte bine: in decurs de doi ani, Blandiana a primit doua premii internationale in Italia, datorita acestui volum, si a fost invitata la cateva festivaluri de poezie. Acum lucrez la o antologie de poezie pe care am planuit-o impreuna cu Marco Cugno, cu poeti care au debutat in anii '90 si 2000. E vorba de un numar de vreo 20 de autori, fiecare cu cate 4-6 poeme.

Nu intotdeauna. Am impresia ca in anumite cazuri, traducerile in germana sau engleza ies mai bine, pentru ca noi avem acei "falsi amici", adica asemanari inselatoare, in care aspectul fonetic e aproape identic, dar continutul e cu totul altul. O limba mult diferita de romana nu presupune asemenea tentatii.

Eu am avut sansa, bucuria, norocul de a cunoaste, prin anii '70, intelighentia vremii respective, de la Nichita la Marin Sorescu. Au fost si ani apasatori pentru mine, mai ales spre sfarsitul anilor '80. Erau vremuri cand veneam cu un pachet de zahar sau de cafea la cate un intelectual roman, caruia cu zece ani inainte i-as fi adus doar o carte a lui Umberto Eco. Am suferit apoi, de-a lungul anilor, vazand cum multi dintre prietenii mei, ori au disparut, ori au plecat definitiv din Romania. Am perceput-o ca pe o saracire a culturii, care m-a apasat tot mai mult. Dar am compensat dupa anii '90, cand am cunoscut generatia tanara. Am avut satisfactia ca, pe langa "capitalismul salbatic" pe care il vad la voi, si pe langa faptul ca foarte multi tineri isi parasesc tara, pentru ca nu au resurse de trai aici, exista totusi si tineri care au ramas, lucreaza foarte bine si foarte mult in domeniul cultural. Ma gandesc la reviste si la periodice de cultura, la anumite edituri, si, prin urmare, nu cred ca e totul pierdut. Din pacate, sunt prea putini intelectualii care au reusit sa-si pastreze o moralitate publica. Totusi, faptul ca exista o patura de tineri care vrea sa faca ceva pentru cultura romana e un mare castig pentru o tara care traverseaza o perioada dificila.

________________________________________________________________________

"Desi iubesc foarte mult toata Romania, cel mai aproape de suflet imi este Bucovina"

________________________________________________________________________

Cred ca anumite intalniri cu persoane sunt fundamentale, ca sa te legi de un loc sau de o realitate. E vorba de niste oameni care m-au format si m-au fermecat. Unul dintre ei este regretatul regizor Mihai Dimiu, care m-a introdus in cultura populara romaneasca, caci el se ocupa si de teatru popular. In 1971, am facut prima calatorie pe jos prin Maramures. Inca nu exista nici o strada asfaltata si am facut calatoria asta pornind de la Baia Mare, unde l-am vizitat pe sculptorul Vida Geza - alt mit extraordinar pentru mine. Nu stiu daca stiti, avea o gradina de cactusi, pe care ii sadise din seminte aduse de el din Spania, de unde se intorsese in Romania pe jos, dupa terminarea razboiului civil. Alte figuri care m-au marcat: Mihai Sora, evident Mircea Cartarescu, care mi se pare un om deosebit, Florin Manolescu, Petru Cretia, Magdalena Vulpe, Iancu Fischer, Mihai Nasta, Matei Calinescu. Cel mai bun prieten pe care l-am avut in Bucuresti, in anii '70, a fost istoricul Vlad Georgescu. Ca zona, desi iubesc foarte mult toata Romania, cred ca cel mai aproape de suflet imi este Bucovina. Ma duc acolo aproape in fiecare an.

Nu m-am simtit niciodata strain in Romania. Poate si pentru ca sunt din Napoli si temperamentul napolitanilor este apropiat de cel al romanilor. Mi-am creat un fel de dubla identitate, o a doua tara, o a doua limba. Practic, m-am format aici si am trait in Romania cei mai frumosi ani ai vietii mele.