In plus, a mai facut "voci" in "Ultima noapte de dragoste" (1980, Sergiu Nicolaescu - dublandu-l pe Dutu Gaitan, care nu putuse face post-sincronul) si, la apusul vietii, in variantele romanesti ale unor filme americane de animatie, inclusiv "Cars" (2006, John Lasseter - nu ca regia ar fi avut vreo legatura cu dublajele din alte tari) - caci, printre multe altele, Florian Pittis era si un Glas fara pereche. Timbrul sau armonios, suprapus peste un stil de lectura rafinat, cu modulatii molcome, l-a adus in auzul nostru casnic ani de-a randul, comentand episoadele Teleeciclopediei si alte filme documentare - ultimul fiind "Sighisoara medievala" (2007). 

Nascut la 4 octombrie, 1943, in Bucuresti, Florian "Motu" Pittis s-a impus in primul rand ca actor de teatru, pe scena de la Bulandra, cu roluri ca Lucius din "Iulius Cezar" de William Shakespeare (1968, regia Andrei Serban), Fleance din "Macbeth" (1968, regia Liviu Ciulei), Camille din "Puricele in ureche" de Georges Feydeau (1969, regia Emil Mandric), Collin Talbo din "Harfa de iarba" de Truman Capote (1970, regia Crin Teodorescu), Arlechino din "Mincinosul" de Carlo Goldoni (1971, regia Sanda Manu), Valentin din "Valentin si Valentina" de Mihail Roscin (1972, regia Adrian Georgescu), Feste din "A douasprezecea noapte" de William Shakespeare (1973, regia Liviu Ciulei), Aliosa din "Azilul de noapte" de Maxim Gorki (1975, regia Liviu Ciulei), Alencon, Leicester si alte roluri, in "Elisabeta I" de Paul Foster (1974, regia Liviu Ciulei) - acesta fiind si primul rol in care l-am vazut pe scena, la Icoanei, ramanand uluit de imensa disponibilitate cu care trecea de la umorul scaparator la tusele lirice, de la sfiala comica a celebrului amant al Reginei la exploziile de energie ale altor personaje, si mai cu seama in inegalabilul monolog final, pe o multitudine suprema de registre. Erau anii de glorie ai Cenaclului "Flacara", de unde Motu nu lipsea aproape niciodata, iar cei care au apucat acele spectacole nu-i pot uita momentele de muzica, dans, recitare si mai ales pantomima, atat de puternice si dense, incat te captivau total si era de-ajuns sa le vezi o singura data ca sa ti se intipareasca pentru totdeauna in minte, pana-n cele mai mici amanunte - desi ar fi deplasat sa incerci vreo imitatie dupa varianta lui proprie de a recita in cheie comica fragmentul din "Scrisoarea III", sau dupa pantomima cu care insotea "Lordul John" cantat de "mirifikul" Mircea Vintila. Pentru o intreaga generatie, acela a ramas adevaratul Motu Pittis, ca un luceafar in constelatia formata impreuna cu Vali Sterian, Eugen Cristea, Mircea Bodolan, Misu Stan, Gil Dobrica, Doru Stanculescu... fara a-l uita, desigur, pe cel ce-i adunase pe toti la un loc: talentatul si atat de controversatul Adrian Paunescu. 

Tot in acea perioada, Florian Pittis l-a creat, in registru dramatic, pe Edmund, din antologicul spectacol cu piesa "Lungul drum al zilei catre noapte", de Eugene O'Neill (1976, regia Liviu Ciulei - cu Toma Caragiu, Clody Bertola si Victor Rebengiuc). Seismul din 4 martie 1977, care l-a smuls pe marele Tomita dintre noi, a stopat definitiv reprezentatiile, asa ca n-am reusit sa vad decat un fragment difuzat ulterior la T.V.R. - esantion incitant si rascolitor a ceea ce putea face Motu din Edmund, pe scena. In schimb, am compensat cu savurosul portret modernist- ironic al lui Radu cel Frumos, din "Raceala" de Marin Sorescu (1977, regia Dan Micu), cu dramatricul Piotr din "Micii burghezi" de Maxim Gorki (1978, regia Ioan Taub), etericul Ariel al lui Shakespeare, din "Furtuna" (1978, regia Liviu Ciulei) - remarcabile relatii scenice cu initiatul si initiatorul Prospero (George Constantin), cu neprihanitii Ferdinand si Miranda (Ion Caramitru si Mariana Mihut) sau, prin contrapunct, cu teluricul Caliban (Victor Rebengiuc). 

A urmat, in 1981, tandemul Ludovic cel Mare/Domnul Loyal (roluri jucate alternativ/incrucisat cu Aurel Cioranu), in duplexul "Tartuffe" (Molière)/"Cabala Bigotilor" (Mihail Bulgakov), in regia lui Alexandru Tocilescu - apoi, in 1985, Laertes, din "Hamlet" (tot Tocilescu), o interesanta constructie in doua trepte, de la filfizonul amuzant din prima parte la razbunatorul damnat din final. Pe langa toate acestea, s-au mai retinut one-man-show-ul "Cantec despre mine insumi", dupa Walt Whitman (1985), Teodoro din "Cainele gradinarului" de Lope de Vega (1988, regia Florian Pittis), Philinte din "Mizantropul" lui Molière (1989, regia Valeriu Moisescu), Dr. Frank Bryant din "Meditatiile Ritei" de Willy Russell (1989, regia Florian Pittis), Mortimer Brewster din "Arsenic si dantela veche" de Joseph Kesselring (1991, regia Grigore Gonta), Sonnenstich din "Desteptarea primaverii" de Frank Wedekind (1991, regia Liviu Ciulei), Tiresias din "Antigona" lui Sofocle (1993, regia Alexandru Tocilescu) sau Jack din "Totul in gradina" de Edward Albee (1997, regia Tudor Marascu). Dupa cum s-a vazut si din exemplele de mai sus, de la un moment dat, Florian Pittis a abordat si regia de teatru - incepand din 1979, cu un spectacol-duet alaturi de bunul sau prieten Mircea Vintila, "Fata in fata cu lumea". A urmat unul dintre textele lui de suflet, "City Sugar", de Stephen Poliakoff, tradus, montat si interpretat de el insusi (rolul principal: Leonard Brazil), sub titlul "Cum se numeau cei patru Beatles", in 1980 - iar in 1981 a pus in scena montajul de versuri si cantece "Poezia muzicii tinere". Ultimul spectacol regizat de Florian Pittis a fost "Black and White", de Keith Waterhouse si Willis Hall, in 1997. 

Personalitate artistica pe cat de coplexa, pe atat de completa, Motu ne-a indatorat, dupa cum se intrezareste deja din unele spectacole mentionte anterior, si cu o portiune importanta din cultura romaneasca moderna - mai ales sub aspectul popularizarii genurilor pop si rock. Inca de la inceputul anilor '70, a format un trio cu Anda Calugareanu si Dan Tufaru, sub bagheta sclipitorului regizor de televiziune Alexandru Bocanet, care impreuna cu Toma Caragiu ne-a parasit la 4 martie 1977, in varsta de numai treizeci si trei de ani. Fara sa se rezume doar la interpretarea muzicala, a scris texte pentru Anda Calugareanu, Mircea Vintila, Sorin Chifiriuc si altii, a tradus nenumarate piese, inclusiv cele mai importante din repertoriul lui Bob Dylan, si a publicat cronici muzicale in diverse periodice. In deceniul usilor inchise dinainte de 1989, Motu Pittis era sursa a sute si sute de discuri si casete introduse pe sest in tara, apoi copiate si raspandite printre iubitorii muzicii - era un adevarat "brand" sa spui, despre cate un album: "Stii de unde-i asta? De la Motu - si a ajuns in sfarsit si la mine, abia am facut rost de el!" 

Dupa 1989, cand s-a dat liber inclusiv la concerte si spectacole, am avut ocazia sa conversam de cateva ori, pe la diverse manifestari artistice pe care le acopeream ca redactor la Radio NOVA-22. Fara sa ne fi apropiat niciodata pe plan personal, ma trata cu cea mai dezinvolta consideratie, raspunzandu-mi ca unui bun prieten la toate intrebarile. Tocmai intemeia formatia "Pasarea Colibri" (1992), alaturi de Mircea Baniciu, Mircea Vintila si Vladi Cnejevici, cu care a concertat pana in 2001, inregistrand impreuna patru albume: "Nu trantiti usa" (1992), "In cautarea cuibului pierdut" (1996), "Ciripituri" (1998) si "Cantece de bivuac" (1999). In 1998, a devenit directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Romane si, dupa aceea, redactor sef al postului Radio3net.ro. Ultima sa aparitie, editata postum, este "Sunt tanar, Doamna" (2008). La o varsta destul de tarzie pentru insuratoare, in ziua de 12 martie 1999, s-a casatorit cu Niculina Anda, de profesie educatoare. Suporter de credinta, a fost presedinte al Senatului Clubului Aristocratic al Rapidului - si, toata viata, a fumat cu patima Carpati de Sf. Gheorghe (la fel ca pitbullsemnatul, in acele vremuri). Din 1998 a devenit membru al masoneriei romane, sfarsitul vietii surprinzandu-l ca purtator de cuvant al Marii Loje Nationale din Romania. 

Suferea, de peste un an, de blestemul atator barbati - cancerul la prostata, asupra caruia a impus mentinerea unei discretii depline. S-a tratat cu sfintenie, dar se vede ca miraculoasa lui stea era sortita sa se stinga, cel putin sub forma ei terestra - caci, dupa ce in 30 iulie, 2007, s-a internat la Institutul Oncologic Fundeni, peste numai sase zile a urcat pentru totdeauna pe firmament. O multime de apropiati si admiratori l-au petrecut pe ultimul drum, spre parcela actorilor din Cimitirul Bellu, sub un neinduplecat plans al cerului, avand astfel si ocazia de a asista la o inhumare conforma cu straniile rituri masonice. 

Unul dintre cele mai semnificative portrete i-l schiteaza Mira Iosif, in numarul 7 din 1973 al revistei "Teatrul", descriindu-i jocul din "A douasprezecea noapte" cu cuvintele: "...Feste, cel mai intelept si mai trist bufon din comediile shakespeareene, [prinde] o surprinzatoare viata prin creatia lui Florian Pittis. Un joc de profunzime, interiorizat, cu straturi de semnificatii, elaborat cu precizie in gest, privire si cantec, ne-a relevat un Feste-vagabond, un Charlot «avant la lettre», cu straiele lui Rica-Fante de Obor, un Feste care fumeaza cu disperare si intelepciune, fiindca stie tot ce se poate sti despre viata si moarte, despre dragoste si tradare, despre prietenie si nestatornicie, despre noroc si soarta. Un Feste care deschide si inchide pagina spectacolului, imbarcandu-ne cu el pe o «Corabie a nebunilor»."