A intreprins cercetari in analiza matematica, lingvistica, poetica si teoria literaturii, informatica teoretica si semiotica.

Este autor sau coautor la cateva zeci de carti si la peste 400 de articole in reviste academice de specialitate. 

S-a ocupat de coordonare, editie, studiu introductiv, prefata sau postfata la cateva zeci de carti. Este autor al catorva sute de articole pe probleme de interes mai general (educational, istoric, filosofic etc.) publicate in cateva zeci de reviste de cultura.

* * *

Pana la un anumit moment, nu pot sa spun ca am resimtit evreitatea mea in vreun fel. Dar ajuns in clasa a treia sau a patra primara, mi s-a intamplat sa fiu fugarit de catre alti copii, care, adresandu-mi-se cu expresia „mai jidane“, imi cereau socoteala de ce l-am omorat pe Iisus. As putea spune ca asa am aflat ca sunt evreu, de la altii. Aceasta era o scena foarte frecventa la scoala, mai cu seama in a doua jumatate a anilor 30. Majoritatea profesorilor pe care i-am avut au fost oameni onesti, pe care i-am indragit, dar au existat si cativa care isi manifestau deschis adeziunea la extrema dreapta, la miscarea legionara, la A.C. Cuza, la fascism si la nazism. O faceau chiar si in sala de clasa, fata de elevi. Din cauza aceasta, am ramas repetent in clasa a II-a A, la Liceul Ferdinand din Bacau, la materia care imi era cea mai draga, limba si literatura romana. Aveam 12 ani. Am fost lasat mai intai corigent si pe urma repetent, dintr-un motiv stupid: n-am reusit sa recit pana la capat o poezie nici macar importanta, a unui poet obscur – „Din calatoria-i lunga / Randunel se-ntoarse acasa…“. A fost o trauma de care m-am vindecat greu. Acei profesori antisemiti, pe langa faptul ca simpatizau cu extrema dreapta, erau si corupti, asteptau ca parintii nostri sa vina sa le plateasca o suma de bani. Colegi de-ai mei ai caror parinti au facut gestul acesta n-au mai ramas repetenti. Am aratat insa ce pot la bacalaureatul din toamna 1944, la care am fost clasificat pe primul loc din 156 de candidati. Situatia nostima este ca un fiu al profesorului care m-a lasat repetent a devenit o cunostinta apropiata a mea, ne intalnim uneori, dar nu aduc niciodata vorba despre acel lucru.

Cum ati resimtit efectele legislatiei rasiale introduse la inceputul anilor 40?

Aceasta legislatie a durat patru ani: 1940-1944. Numai crestinii aveau dreptul de a frecventa scolile statului, dar discriminarea nu privea numai scoala. Purtam steaua galbena, eram un fel de noncetatean - asta insemna ca, de pilda, daca eu stateam la o linie de asteptare ca sa cumpar paine, oricine putea sa vina si sa ma duca la coada cozii. La 16 ani am fost trimis la munca fortata foarte grea, la Doaga Putna, unde caram grinzi de beton pe umeri si unde au fost si decese.

Tratamentul acesta dur a fost pana la mijlocul razboiului. Dupa Stalingrad, treptat, a aparut o ameliorare, din motive evidente - devenea din ce in ce mai clar ca razboiul e pierdut.

Ati spus ca limba si literatura romana era materia cea mai draga pentru dumneavoastra. Cand ati inceput sa va apropiati de matematica?

Inca din ultimele clase de scoala primara si primele clase de liceu, pasiunea mea a fost literatura, in special poezia si teatrul. Citeam foarte multa literatura romana, franceza, germana etc. Asa ca am suferit mult cand am fost „trantit“ la o materie pe care o iubeam. Atunci nu eram atasat de matematica, era un obiect oarecare de studiu pentru mine. Dar in 1944 mi-a cazut intamplator in mana o carte despre geometriile neeuclidiene care m-a impresionat puternic. Din pricina ei am fost si arestat in luna mai 1944, cand frontul era deja la Iasi. Stateam pe o banca din centrul orasului cu doi prieteni si discutam despre matematica. La un moment dat, unul dintre noi a folosit expresia „partizanii geometriilor neeuclidiene“, deoarece erau unii care le contestau. „Partizan“ era, in acel moment, un cuvant foarte periculos, pentru ca circula zvonul ca bolsevicii lanseaza partizani in spatele frontului. Am fost ridicati si dusi la politie ca sa spunem ce stim despre partizani. Am primit cateva perechi de palme din partea unui comisar, apoi am stat inchisi 24 de ore, am fost dusi intre baionete la Curtea Martiala, dar am scapat dupa ce parintii nostri au platit cui trebuia de la politie, ca sa ne dea drumul.

Dupa ce am terminat liceul particular evreiesc din Bacau, imediat dupa 23 august 1944, aveam dreptul sa intru la orice facultate, datorita performantei de la bacalaureat. M-am dus la Matematica, dar nu eram sigur ca voi ramane acolo, pentru ca nu-mi era clar ce se face acolo - am vazut niste titluri de cursuri pe care nu le intelegeam, de exemplu „analiza infinitesimala“ si „numere transfinite“. Numai ca, de la primele cursuri, profesorii mei m-au fascinat. Vedeti, eu am nimerit la Facultatea de Matematica in momentul in care predau acolo cei mai buni matematicieni pe care ii avea atunci Romania. La scoala am avut profesori cumsecade, dar erau mediocritati. La facultate am descoperit o alta lume, care m-a prins foarte repede.

Care a fost momentul in care v-ati dat seama de conexiunile dintre matematica si stiintele umaniste?

Evolutia a fost graduala, dar a inceput chiar din primul an de facultate. I-am avut profesori pe Miron Nicolescu, Dan Barbilian, Simion Stoilow, Gheorghe Vranceanu, Octav Onicescu, Alexandru Ghica, mai tarziu Grigore Moisil si de la toti acestia am acumulat cate ceva care sa ma invete ca modul matematic de gandire e un fel de a vedea si a intelege lumea, adica am deprins treptat universalitatea gandirii matematice. Pentru ca in scoala eram pasionat de umanistica, de literatura, teatru, poezie, filosofie, in facultate am pastrat legatura cu ele, dar treptat le-am vazut pe toate cu ochelarii matematicii. Am trecut pe rand prin lingvistica, informatica, poetica si literatura, dupa aceea semiotica, apoi aplicatii ale matematicii in domeniul socio-uman si, ulterior, antropologie. Acestea au fost domeniile in care am facut cercetare de performanta, am intrat si in unele comitete editoriale ale revistelor de specialitate din domeniile respective, am publicat, in toate aceste domenii, in reviste internationale, am fost invitat la universitati din toata lumea, iar impactul activitatii mele este vizibil pe google advanced scholar.

Dar frustrarea pe care am simtit-o prin faptul ca matematica scolara mi-a ascuns natura reala a matematicii a hranit in mine nevoia de a ma ocupa de problemele educatiei, in general, si ale educatiei matematice, in special. Inca din momentul in care am absolvit Facultatea de Matematica, in 1949, am simtit nevoia sa ma ocup de sistemul de educatie, pentru ca mi-am dat seama ca aici e radacina tuturor relelor. Ca sa fiu mai precis, radacina radacinilor este la varsta copilariei si adolescentei. Lacunele extraordinar de grave ale educatiei la varsta scolii primare si gimnaziale creeaza situatii patologice ireversibile, pentru ca perioada de la 5-6 pana pe la 12 ani este aceea in care se formeaza deprinderile noastre fundamentale. Ulterior, ceea ce s-a stricat in aceasta perioada se repara foarte greu. Din aceasta cauza, consider ca noi toti suntem victime ale unui sistem educational bolnav.

Care sunt, in opinia dumneavoastra, bolile sistemului de invatamant de la noi?

Nenorocirea este ca, desi problemele educatiei agita multa lume si tot timpul au loc dezbateri la televizor si in presa, nu se pune degetul pe ranile cele mai grave, ci se discuta aspecte superficiale. Daca-mi permiteti o metafora militara, as spune: „frontul principal al educatiei ii are ca actori pe elevi, profesori si parinti“. Or, dezbaterile pe teme educationale, in general, sunt facute cu persoane din spatele acestui front: oameni politici, gazetari, sindicalisti, destul de straini de problemele de substanta ale educatiei.

Sunt foarte activ in acest domeniu, public regulat de mai multi ani in revista Tribuna invatamantului si primesc mereu apeluri de la diverse fundatii care, multe dintre ele cu bune intentii, vor sa se ocupe de problemele educatiei. Ele pleaca in general de la teorii despre leadership, despre performanta, despre creativitate, sloganuri care au devenit pur si simplu vorba de lemn, demagogie. Exista un decalaj extraordinar intre cat de mult se scrie despre aceste lucruri si cat se realizeaza in viata reala a scolii. Am mers si merg tot timpul in scoli. Anul acesta am publicat Educatia in spectacol, o carte in care prezint intalnirile mele din diverse licee si scoli generale din Bucuresti si din tara. Toate aceste intalniri oglindite in carte au avut loc in 2009 si in primele luni ale lui 2010, deci sunt lucruri foarte proaspete si care pun degetul pe cele mai grave rani ale sistemului nostru educational.

Cum au decurs intalnirile acestea din scoli?

Multe au fost surprinzatoare. De pilda, am avut intalniri cu copii de clasa a V-a la Liceul german, unde m-au intampinat aliniati si, in momentul in care am intrat, au spus toti in cor: „Noi suntem copii cuminti!“. Pentru ca eu caut intotdeauna sa pornesc dialogul de la ce spun ei, le-am zis: „Am uitat ce este un copil cuminte, va rog sa-mi amintiti“. Am inceput sa culeg de la ei diverse definitii ale copilului cuminte si, dintr-o data, am pus degetul pe rana, pentru ca o definitie suna asa: „Un copil cuminte este un copil care nu vorbeste neintrebat“. Aceasta definitie iti arata cat de nociv este sistemul nostru educational! Unul dintre pariurile mele este sa dezvoltam atitudinea interogativa in randul elevilor, sa-i invatam pe copii sa intrebe. Am fost in Finlanda in iunie si mi-a povestit un parinte ca, avand un copil la gradinita, educatoarea i-a atras atentia ca fiul lui pune prea putine intrebari si ca nu e suficient de curios. La noi e situatia inversa: se dezvolta ideea, chiar daca nu e explicit formulata, conform careia atitudinea interogativa e un act de indisciplina. Un copil care pune o intrebare mai e tolerat, dar cand pune a doua intrebare deja deranjeaza. Asta e situatia la noi si in familie, si in scoala.

Fostul reprezentant al Comisiei Europene la Bucuresti, Jonathan Scheele, a spus clar: „locul in care se joaca in primul rand integrarea europeana a Romaniei este educatia“, dar a adaugat imediat: „din nefericire, sistemul educational romanesc este unul complet depasit“. Uitati-va la evaluarile venite de la Banca Nationala a Romaniei, care e in afara sistemului educational, in care economistul sef, dar si altii au spus clar: sistemul nostru educational este inapoiat si aparentii specialisti pe care ii avem in economie si in alte sectoare sunt in mare masura nepregatiti; din cauza aceasta, productivitatea muncii in Romania este slaba. Fostul rector al Universitatii Bucuresti, Ioan Mihailescu, repeta mereu: 85% dintre diplomele eliberate de universitatile romanesti sunt fara acoperire. Nenorocirea este ca foarte multi oameni ai scolii traiesc intr-o sfera de automultumire si nu sesizeaza lucrurile acestea. Multi dintre cei care au fost ministri ai invatamantului spun ca avem unele scoli performante si altele mai putin performante, adica recurg la afirmatii care sunt valabile oricand si oriunde. Ei cred ca dificultatile sunt numai de ordin local si momentan si nu sesizeaza ca raul e la baza si de proportii.

Cum vedeti pozitia pe care o ocupa profesorul, dascalul in societatea romaneasca actuala?

Profesorii sunt si ei victime ale acestui sistem. La examenul recent de titularizare s-au prezentat mii de candidati pe un numar de locuri de vreo opt ori mai mic si doar 37% au luat note de trecere. Acesti profesori sunt elevii de ieri. Observ aceste racile de la mijlocul secolului trecut. Noi cream bacalaureati care sunt departe de a fi intelectuali - sunt persoane care au dobandit eventual anumite cunostinte si diverse procedee, deoarece invatamantul nostru este centrat pe „cum sa faci“, pe instrument, nu pe concept, ceea ce conduce, in ultima instanta, la reteta, la algoritm. Sistemul nostru nu e unul in care sa apara in prim plan idei, cultura, istorie, conexiuni intre domenii, un mod de a pune in dialog discipline diferite. Asa cum noi, din punct de vedere biologic, dezvoltam un anumit metabolism, si disciplinele au metabolismul lor. Acest metabolism e inexistent in manualele scolare si profesorii, fiind formati in acest fel, nu le spun elevilor, de pilda, ca matematica de gimnaziu furnizeaza bazele pitagoreice ale muzicii occidentale sau ca modul in care noi reactionam prin senzatii la diverse excitatii exterioare urmeaza anumite regularitati matematice, descoperite de Weber si Fechner in secolul al XIX-lea. Profesorul a invatat in scoala o matematica suficienta siesi, deci separata de restul lumii; cum sa-i cer sa predea o matematica in care sa apara raza ei universala de actiune, cand el nu a avut acest antrenament? Cred ca am pronuntat acum un cuvant cheie: „antrenament“. Nu putem face totul peste noapte, dar trebuie sa se vada un antrenament in directia buna si acest antrenament nu se face. De exemplu, pentru a putea avea programe si manuale bune peste cinci ani, antrenamentul trebuia inceput in urma cu cel putin cinci ani.

Asa cum in justitie functioneaza prezumtia de nevinovatie, in educatie ar trebui sa se adopte prezumtia rezervei critice, a dreptului la indoiala, la dezacord, fara de care formarea gandirii personale a elevului nu e posibila. Trebuie sa-l antrenezi pe elev in acest itinerar absolut natural, care prelungeste curiozitatea lui de copil. Atunci cand i se spune ceva de la catedra sau citeste ceva in manual, datoria lui e sa fie foarte atent, dar apoi sa-si dezvolte libertatea de a decide daca a inteles ce i s-a spus sau ce a citit si sa-si manifeste dreptul de a intreba, de a cere lamuriri. Fara toate aceste etape, se alege praful din toata educatia. Acestea sunt rani grave ale educatiei, despre care nu se prea vorbeste.

In ultima luna, este in discutie o carte, Idolii forului, care pledeaza pentru interventiile in viata publica ale intelectualilor strict specializati si dezavueaza prezenta in „for“ a celor enciclopedisti. Ce parere aveti despre aceasta idee?

Am parcurs cartea respectiva, ea include studii care trebuie judecate fiecare separat, sunt acolo autori de diverse calibre. O citesc cu interes. Dar ma voi referi la Sorin Adam Matei si la ideea sa, prezenta in intrebarea pe care mi-o adresati. Opozitia dintre generalisti si specialisti este o falsa problema sau o formulare nefericita a relatiei dintre parte si totalitate. Nu cumva ea este expresia frustrarii pe care o resimt unii diplomati universitari, care nu au exercitiul discursului public neplictisitor? in mod special pentru Romania, distinctia propusa de S.A. Matei este inoportuna, creatoare de confuzie, deoarece avem o inflatie de specialisti care se justifica prin diplome universitare si am vazut mai sus care este situatia celor mai multi dintre ei. Dar mai este un aspect. La fiecare intalnire cu promotii mai vechi, constatam ca tot mai multi dintre ei nu mai lucreaza in domeniul diplomei pe care au primit-o la absolvire, ci in altele, uneori foarte diferite de cel al diplomei. Din ce in ce mai mult, segmentarea pe discipline clasice, care au jalonat un anumit profil al profesiilor, nu mai corespunde epocii actuale. Disciplinele se amesteca, tot mai multe reviste internationale sunt consacrate unor paradigme universale, se refera la sisteme, la complexitate, la semne, la temporalitate, la comunicare etc. Devine tot mai mare presiunea combinarii stilului de tip eseu cu cel de tip tehnic, bazat pe un anumit tip de simbolism. Mergand mai departe, noi cerem astazi oricarui om de stiinta sa fie in stare sa raporteze domeniul sau la ansamblul culturii. Motivatia e simpla: cele mai mari probleme ale omenirii, in ultimii 60 de ani, s-au rezolvat nu prin actiunea unei singure discipline, ci printr-o conlucrare. Marele proiect al genomului uman nu s-ar fi realizat niciodata numai cu biologi. A trebuit ca biologii sa colaboreze cu informaticienii, cu matematicienii, cu lingvistii, cu antropologii etc. Tipul de cercetator preconizat azi tot mai mult este cel care, plecat dintr-un anumit domeniu, dezvolta un metabolism tot mai intens cu restul lumii. I-as da ca exemple, din domeniul matematicii si fizicii, pe Freeman Dyson si pe Yuri Manin, care acum au o raza universala de reflectie.

Problema nu este deci de a argumenta ca generalistii lui Matei sunt de fapt specialisti sau invers (cum au procedat unii), ci de a sesiza care este problema reala a culturii romane, pe care ambele tabere o ignora: comunicarea culturala si validarea operelor in cultura se fac la nivel international. Sigur, poti sa dai exemple extreme, cum e literatura, unde dependenta de o anumita limba e puternica, dar si aici castiga teren viziunea globala. De pilda, este o prejudecata pe care, din pacate, o au inca foarte multi, conform careia ceea ce se scrie despre specificul romanesc nu intereseaza in afara. De aici rezulta ca, daca scrii despre limba romana, despre literatura romana, despre istoria Romaniei, acestea sunt teme care din capul locului nu-si pot avea locul in reviste internationale. Or, asta e complet fals. Revistele internationale de lingvistica au continut intotdeauna si articole despre cele mai particulare idiomuri. Totul este cum le tratezi si in ce perspectiva istorica si culturala le incadrezi. Exemple concludente, prea putin urmate: Matei Calinescu si Virgil Nemoianu. Observati modul exemplar in care Nemoianu a plasat in context universal Societatea Junimea. Avem o sumedenie de institute de cercetare economica, dar foarte greu gasesti autori romani in reviste profesionale internationale. Situatia este similara in sociologie, in psihologie, in filosofie, in lingvistica si in teorie literara. Eu nu neg importanta scenei culturale autohtone. Dar la nivel de cercetare, ea nu are voie sa se rupa de scena internationala.

* * *

Tot acest aparat supraincarcat de inspectori - judeteni, de specialitate, generali, de la minister etc. – este pur si simplu parazit. 90% din ceea ce face aceasta armata de profesori este o activitate inutila in cel mai bun caz, daca nu chiar daunatoare. Iar modul de atribuire a gradelor in invatamant e complet irelevant si foarte cheltuitor.

sursa foto: digi24.ro