S-ar putea incepe o critica a omului modern (dar din multe puncte de vedere s-ar putea ea incepe) tocmai de aci: de la mediocritatea zilei sale de Duminica. Si cum n-ar fi mediocra o zi pe care, in loc s-o lase imbibata de toate intelesurile si tainele ei, luminatul om de ieri si astazi a "rationalizat-o"? Dar cerceteaza adanca Duminica oamenilor, rascoleste bine saracia si incertitudinile ei, daca vrei cu-adevarat sa vezi cum se pot secatui sufletele prin tot ce face si nu face inteligenta, atunci cand se instapaneste singura peste ele.

In ordinea spirituala, inteligenta goala nu depaseste niciodata etica. In ordinea vietii, nu depaseste igiena. Prin urmare ce sens are, pentru ea, Duminica? Unul igienic: dupa ce ai lucrat sase zile, te odihnesti a saptea zi. Te odihnesti, nu faci altceva. Daca esti in stare sa lucrezi si in ziua de Duminica, fara sa-ti zdruncini sanatatea, atunci lucreaza. Dar e preferabil, e mai chibzuit, e mai sanatos sa nu lucrezi. Tot asa cum e "sanatos si chibzuit" sa postesti din cand in cand. Organismul are nevoie sa se refaca si spiritul sa se distreze. Asta-i tot. 

Ce uimitor ni se pare sa intalnim in scrierile bisericesti osanda grea aruncata asupra celui ce nu "sfinteste" ziua de Duminica! Fiindca Biserica nu cere numai sa nu lucrezi spre a te odihni. Cere sa nu lucrezi fiindca asa trebuie. Si o cere cu strasnicie. In cea mai neinsemnata scriere izvorata din invataturile crestinesti, vei citi ca ne asteapta pe toti pedepse grele si revarsarea maniei ceresti pentru faptul ca nu tinem si cinstim ziua Duminicii. "Blestemat sa fie acel om care va lucra de sambata seara pana luni la rasaritul soarelui", scrie acolo. Caci ziua Duminicii e randuitaa "ca nici un lucru sa nu lucrati, nici radacinile din gradina sa nu le scoateti..."

Cat poate intelege din blestemul acesta inteligenta? Aproape nimic. Cel mult va pretinde ca omul neevoluat de la inceputurile crestinismului si din religiile primitive avea nevoie sa i se impuna igiena; si sa i se impuna asa, pe cale de edict religios, caci altfel nu i se conforma.

Dar lucrurile au alt talc, mai adanc cu mult de cum o dovedesc luminile simple ale mintii. Duminica nu e lasata intru odihna; ci pentru ca, nemuncind in intelesul obisnuit, sa nu te mai instrainezi lucrului si lumii. Ea nu trebuie deci privita ca un interval de refacere, intre doua perioade de truda: ci drept intaia zi plina din saptamana, intaia zi in care nu te mai indeletnicesti cu altceva decat cu tine si cu tainele ce tin de tine. E ziua Domnului; adica ziua singuratatii tale, a intoarcerii la izvor. Cum ar putea fi binecuvantata munca din celelalte zile daca n-ai avea inceputul si capatul lor aceasta Duminica de regasire?

Mi se pare ca fara un sens religios, chiar, si inca ziua noastra de-a saptea ar putea avea mai multa greutate decat tot restu. Dar cata n-ar trebui ea sa aiba asa, de vreme ce are cu-adevarat un sens religios! Si cand compari plinatatea unei zile "de odihna" traite crestineste sau traite in spirit, pur si simplu, cu repaosul monoton al unuia care nu e decat civilizat, cum e omul contemporan, te intrebi daca acesta va redeveni vreodata tot ce a incetat, fara prea mult rost sa fie. 

E atat de instrainat lumii, omul contemporan, incat nu poate intelege ziua a saptea (de ce a saptea si nu a cincea sau a noua - nu-i asa?) decat ca o noua instrainare a sa de lume. Duminica nu-i e lui nicidecum ziua regasirii; ci a unei pierderi de alt tip in lume. A unei pierderi desfatatoare. E ziua "abandonului". Sase zile omul slujeste ceva: si trebuie sa slujeasca intr-o incomoda stare de tensiune, cu inteligenta, cu muschii, cu vointa ascutita. Acum vine ceasul eliberarii in distractie. Sa ne daruim, pasiv, jocului, caci ne-am inchinat destul muncii. 

Dar e slujnicie, intr-un caz si intr-altul. Ne-am deprins atat de mult sa slujim cui trebuie si nu trebuie, incat orice incetare de a lucra a devenit o incetare de a fi. Cand nu mai slujim, nu mai suntem. Incepem de la si sfarsim la obiect. Blestemul pentru lumea de azi nu e sa lucreze, tantalic, la ceva sau altceva; la orice. Blestemul e somajul. O saptamana cu sapte Duminici, fara putinta de-a te darui, nici de-a binelea, nici in joc, lucrurilor, deci fara truda, dar si fara distractie - asa ceva ar fi supliciul suprem. 

Ca munca noastra nu e sfintita de nici un inauntru; ca Duminica noastra e doar ocolirea acestui inauntru, e doar distragere si distractie - lucrul nu e oare tulburator? Ca, lasat singur, omul nu mai are ce face, nu e groaznic? Atunci la ce bun restul, daca singuratatea nu e buna de nimic?

Si la fel: la ce bun sase zile oarbe daca a saptea nu arunca nitica lumina asupra-le?

Omenirea de azi se ocupa staruitor de organizarea muncii. Din cand in cand se gandeste si la organizarea ragazurilor. Numai ca nu de organizare ar trebui sa fie vorba: ci de intelegerea ragazului. Si ce ridicol sa incerci reglementarea repaosului duminical, cand numai repaos nu este!

Dar acesta e destinul inteligentei: sa se amestece unde nu trebuie si sa nu faca ceea ce trebuie. Mi se pare ca e timpul sa fim exasperati. 


Constantin NOICA - Eseu despre Duminica

Constantin Noica - Eseuri de duminica - Ed. Humanitas, 1992.