Toate sunt de fapt activitati complementare care tin strict de profesia pe care mi-am ales-o. Pentru ca invatamantul medical nu poate fi disociat de practica medicala, iar profesia medicala este strict legata de relatia dintre medic si pacient; in acest sens, am incercat o serie de emisiuni care sa nu fie axate pe aspecte care tin de practica medicala propriu-zisa sau de senzationalul din practica medicala, ci care sa refaca acest liant intre medic si pacient, plecand de la principiile bioeticii si de la relatia autentica, naturala, care trebuie sa existe intre cei doi parteneri; o relatie care tine de traditia profesiei medicale, traditia asclepiana, dar mai ales traditia samariteana, adica sa ai, ca medic, un sentiment de compasiune si devotiune fata de persoana care se afla in fata ta. Deci ele tin efectiv toate de profesia pe care mi-am ales-o; o profesie pe care – recunosc –  intr-o prima etapa am ales-o intamplator; nu eram pregatit pentru medicina, ma pregateam pentru fizica nucleara, dar, la Iasi neexistand o facultate de fizica nucleara si neavand posibilitatea sa ma intretin in Bucuresti, am ales o facultate la care se cereau la admitere aceleasi materii, in plus adaugand biologia. Insa nu regret aceasta alegere, din contra. 

La inceput nu am avut iluzii, vroiam doar sa am o profesie pe care sa o practic. Dupa aceea am inceput sa-mi fac iluzii ca inca exista acea medicina traditionala –  o medicina care isi mai pastreaza un nucleu mitic si mistic, o medicina care este dedicata in primul rand celui in suferinta si in al doilea rand celui care o practica. Viata m-a invatat sa devin putin mai pragmatic si sa incerc sa pun o bariera fata de noile forte care actioneaza in medicina si care o dezumanizeaza. Aceste noi forte nu fac altceva decat sa transforme medicina dintr-o misiune  –  cum ar trebui sa fie –  intr-un simplu mestesug, distrugand astfel spiritul misionar. Putem sa vedem ca in lumea contemporana medicina seculara incearca de fapt sa se adapteze la alte principii decat cele care sunt autentice, ale profesiei: se incearca restrictionarea si rationalizarea fondurilor nu in interesul pacientului, ci in interesul celor care finanteaza, vedem o batalie comerciala pentru imensa piata de medicamente, materiale sanitare si aparatura; este clar ca aceasta batalie influenteaza actul medical; vedem noi fetisuri care apar: patul lui Procust, medicina bazata pe dovezi, ghiduri si protocoale care nu individualizeaza activitatea cu pacientul, ci o dezumanizeaza; hipertehnologizarea; hiperspecializarea si, nu in ultimul rand, accesul pacientului la informatii care sunt necenzurate, care nu au un caracter stiintific, dar care-l pot influenta astfel incat, incet-incet, intre medic si pacient dispare acea relatie autentica, umana. Adaptandu-ma, am incercat de fapt sa readuc acest spirit al relatiei umane intre medic si pacient, ceea ce mi-a atras si o serie de critici. Pentru ca ma opun ca pacientul sa devina un simplu obiect in fata medicului, ma opun manipularii semantice conform careia pacientul nu mai este o persoana, nu mai este un subiect... daca va amintiti, sintagma cea mai des utilizata pentru unitatile sanitare era „spitalul – o uzina de sanatate”, ca si cum pacientul ar fi un obiect stricat pe care il reparam si pe urma il redam societatii... in ce scop? pentru ce? Despiritualizarea medicinei este un mare pericol si cred ca am incercat sa modelez idei si principii care sa pastreze aceasta spiritualitate. Medicina se bazeaza pe trei piloni: pe traditie – si, repet, este o traditie umanista – pe modernitate – pentru ca nu poti sa faci abstractie de dezvoltarea stiintei – dar si pe spiritualitate. Abordarea trebuie sa fie intotdeauna holistica si nu segmentara. 

In primul rand este experienta pe care am dobandit-o. Daca in primii ani doream totul si uneori nu obtineam nimic, daca la inceput tratam totul in alb si negru, experienta m-a invatat ca atunci cand vrei sa realizezi ceva trebuie sa iei ceea ce este bun din fiecare persoana, sa ai cultura dialogului si nu cultura confruntarii si sa incerci, daca ai un proiect, sa ii aduci pe toti la cel mai mic numitor comun: un compromis acceptabil – pentru ca nu reprezinta un compromis in ceea ce priveste principiile sau ideile, ci doar in ceea ce priveste actiunea – in asa fel incat acea activitate sa nu fie de tip individualist, ci de echipa, iar membrii echipei sa impartaseasca aceleasi idealuri si aceleasi principii. 

Este dificil de spus, mai ales in conditiile aparte in care mi-a fost conferit. Cred ca inseamna o recunoastere si, in acelasi timp, o abordare diferita fata de stilul strict „economico-pragmatic”; pentru ca intr-o perioada de criza, ca si in afara crizei, exista energii latente care pot sa fie utilizate, care nu pot fi cuantificate, dar care au un efect important. De exemplu mandria locala. Titlul de cetatean de onoare – o recunoastere care s-a facut in fata elitelor Iasului – a fost pentru mine un moment emotionant, unic in viata mea, a fost confirmarea ca munca mea si lupta mea cu inertia din sistem si din mentalitati este recunoscuta si apreciata de catre comunitatea locala.

Recunosc, eram imediat dupa momentul in care, dupa o intreaga viata in slujba comunitatii, mi s-au aruncat in obraz laturi pe care cu greu le-am suportat. Eram intr-un moment de debusolare. Nu mai stiam ce sa cred, cum sa cred si nu intelegeam de ce se intampla acest lucru; astfel incat, pana am ajuns in fata celor prezenti in sala mare a Primariei, nu aveam conturata o idee despre ce urma sa le vorbesc. Era insa si o zi deosebita, ziua Sfintei Paraschieva, dimineata fusesem la slujba si marturisesc ca in momentul in care m-am uitat catre sala, in acel moment, parca cineva imi dicta ceea ce aveam sa spun, dintr-o data gandurile mi s-au limpezit si am transmis cu mare emotie, dar ferm, ideile pe care doream sa le transmit. Cred ca a fost unul din momentele in care am tinut un discurs care ma reprezinta intr-un mod sintetic, un moment de iluminatie. 

Sunt subiectiv si atunci e dificil sa spun, dar cred ca mi s-a acordat acest titlu pentru modul in care am inteles sa las ceva in urma, pentru sentimentul de comuniune pe care am incercat sa-l retrezesc in profesia medicala, pentru recunoasterea pe care o aveam atat in domeniul meu, cat si in activitatea civica si, nu in ultimul rand, pentru realizarile echipei care m-a insotit tot timpul, mai exact a echipelor, pentru ca niciodata nu am fost singur in proiecte sau in programe. In batalii am fost un lup singuratic, dar in proiecte si programe intotdeauna am avut echipe care au mers impreuna si care au fost si eficiente. Cred ca nu e putin lucru sa infiintezi un Institut de Medicina Legala performant de la zero, sa conduci un Colegiu al Medicilor a carui voce nu se auzea si acum se aude, sa aduci Universitatea de Medicina si Farmacie intre primele universitati de cercetare avansata din Romania, cu toate programele de studiu in categoria A (evaluare care s-a facut de un organism international si nu de unul national). 

Inca din campania mea electorala de acum trei ani si jumatate am avut o abordare diferita de a celorlalti sase contracandidati, o viziune careia am incercat sa-i dau curs. In primul rand am spus un lucru foarte clar: eu nu va dau nimic, eu va iau! Va iau obstacolele, va spulber temerile, va inlatur oprelistile si creez un cadru institutional in care fiecare sa se poate manifesta la maximum. Acest mesaj a fost inteles si de fapt lucrul cu care ma mandresc este ca aceiasi oameni care inainte erau blazati sau incercau doar sa se preocupe numai de ei insisi, aceiasi oameni s-au simtit liberi si atunci au crescut prin activitatea lor si valoarea universitatii. Si asta in conditiile in care nu s-au facut angajari masive pentru ca posturile au fost blocate, chiar si promovarile erau blocate; cu toate acestea, oamenii avand acest sentiment de libertate, vazand ca de fapt munca se recunoaste pe criterii obiective care se aplica la oricine indiferent cand si cum, ca nu exista subiectivisme in ceea ce priveste actul de conducere, aceiasi oameni au devenit performanti si este de fapt munca lor cea care a crescut spectaculos cotatiile UMF Iasi. Un al doilea element important a fost preocuparea prioritara a conducerii universitatii pentru resursa umana. Suntem universitatea care n-am redus salariile, ci, din contra, le-am crescut avand in vedere un principiu foarte clar: un om pe care nu-l ingrijoreaza din punct de vedere material ziua de maine poate sa se preocupe de activitatea pe care o are in societate si, contrar politicii actuale, eu consider ca taierile de salarii, reducerea veniturilor sub pretextul crizei este o cale gresita pentru ca, dimpotriva, daca cei performanti sunt stimulati, ei aduc crestere economica si, in continuare, pot scoate tara din criza.  

Atuurile sunt reprezentate de ceea ce am facut si, mai corect spus, bilantul a ceea ce am realizat, raportat la ceea ce-mi propusesem. Programul meu a fost structurat pe doua elemente esentiale: incurajarea profesionalismului si sentimentul de comuniune si de mandrie ca faci parte din aceasta institutie. Cu alte cuvinte, reconfirmarea traditiei acestei institutii, plecand chiar de la cel care este mentorul universitatii si anume Gr. T. Popa. O imbinare intre performanta profesionala si sentimentul de comuniune in cadrul acestei universitati. De unul singur nimeni nu poate realiza nimic. 

Recunosc ca acele alegeri au fost castigate prin sentimentul de siguranta al medicilor ca voi iesi la lupta pentru a apara corpul profesional, ca nu voi trada; acestia au preferat, impotriva unei contra-campanii care a fost de o mizerie extraordinara si in care s-au implicat institutii ale statului, factori politici etc., sa spuna: stim ca nu ne va abandona, stim ca vocea Colegiului se va face auzita, stim ca atunci cand vom avea nevoie acest om va fi prezent, stim ca este o persoana care are experienta si tine la aceasta profesie si atunci el trebuie sa fie liderul nostru. 

Pentru a fi medic, esential este sa fii om, sa ai acel sentiment de compasiune si comuniune sufleteasca fata de cel pe care trebuie sa-l tratezi. Medicina seculara are o viziune care ar trebui totusi putin modificata. Ea postuleaza ca a fi medic inseamna sa incerci sa vindeci boala si sa intarzii moartea. Eu cred ca principiile medicinei seculare trebuie sa se imbine si cu spiritualitatea, astfel incat sa creezi o stare de spirit prin care nu numai ca prelungesti viata, ci chiar invingi moartea. A fi medic inseamna sa ai aceste trairi si sa percepi medicina si in dimensiunea sa umanista, nu numai in latura sa tehnica. Cu alte cuvinte, stiinta in medicina trebuie sa aiba si constiinta. 

In societatea romaneasca nu numai medicul, ci in general tot ceea ce reprezinta elita este fie murdarita, fie marginalizata, fie blamata. Nu exista un respect fata de intelectuali, de ceea ce a reprezentat cândva termenul de „intelectualitate”. Intr-o societate care este condusa pe un drum gresit, orice efort este murdarit. Societatea romaneasca este o societate care se bazeaza pe o cultura conflictuala in care sentimentele negative sunt in prim-plan: ura, frica, invidia, avaritia. Or, pe sentimente negative, nu poti niciodata sa construiesti. Asadar, nu este de mirare ca medicii sunt marginalizati, blamati si ca decidentii incearca sa-si acopere incompetenta, lipsa de viziune sau lipsa de interes transferand responsabilitatea asupra celor care lucreaza in sistemul de sanatate si in special asupra medicilor. Nu trebuie sa ne mire pentru ca exista si acest clivaj intre ceea ce inseamna cu adevarat elita si scala de valori pe care o impartaseste clasa politica actuala. Daca privim la inceputurile statului modern roman, in medicina aveam nume precum Carol Davila, Victor Babes, Toma Ionescu, Gr. T. Popa etc. Ce gaseam in acelasi timp in clasa politica? Ii gaseam pe Petre Carp, Tache Ionescu, Titu Maiorescu, Dimitrie Sturdza, Spiru Haret. Deci oameni care impartaseau aceleasi valori pe care le impartaseau si cei din elita medicala. Or, acum, daca incercam sa facem o paralela intre ceea ce gasim in lumea medicala si ceea ce gasim in clasa politica, ne ingrozim. Exista asadar un clivaj major intre mediul decizional si cel medical. 

Da. Este unul din lucrurile pe care eu li-l reprosez mereu pentru ca toata lumea se plange ca lucrurile merg prost, dar nimeni nu devine activ civic. Totusi nu poti sa-i condamni pentru ca vedeti ca, in momentul in care o persoana, care are un trecut profesional care sa-l recomande, incearca sa intre in politica, nu rezista, repet, din cauza mijloacelor care se utilizeaza in politica si din cauza valorilor diferite, apropo de scala de valori despre care vorbeam inainte. Si atunci, daca ne uitam in ultimii zece ani, nu vedem nici o personalitate importanta care sa fi avut un background profesional in urma, sa fi intrat in politica; sau, daca a intrat in politica, sa fi reusit sa se realizeze. Partidele politice romanesti sunt deja „osificate”, includ structuri in care se aplica principiul stalinist „cine nu-i cu noi e impotriva noastra!”; oamenii de valoare nu reusesc sa-si gaseasca locul si sa creeze un alt curent de opinie intr-un partid politic pentru ca nu stiu sa faca acele compromisuri necesare si atunci, incet-incet, se retrag inapoi in profesie. Bun! In politica nu. Dar ceea ce ma deranjeaza este ca noi nu avem o societate civila; cei care ar fi reprezentat mugurii societatii civile, incepand cu Alianta Civica, treptat fie au abandonat, fie au fost cumparati, fie ideile societatii civile au fost deturnate. Exista un personaj care acum este privit ca Ioana d`Arc si care de fapt a deturnat activitatea societatii civile, inclusiv politic, pentru anumite interese; ma refer la Monica Macovei. Nimeni nu s-a uitat la background-ul ei. Este dificil de crezut ca un procuror ceausist, dintr-o data, a devenit expresia societatii civile... si atunci ne mai miram de monstruozitatile care au aparut in Romania? in 21 de ani ar fi trebuit sa se fi dezvoltat spiritul civic astfel incat sa nu existe doar mici grupuri elitiste care-si nuanteaza mesajele in functie de prioritatile particulare si nu de prioritatile societatii in general. 

Societatea romaneasca este, din pacate, construita pe frica. Frica de boala, frica fata de ziua de maine si frica fata de institutiile statului. Neavand o societate civila puternica, un spirit civic care sa se fi dezvoltat, omul de tip nou –  asa cum l-a visat Ceausescu, cel care a realizat spalarea creierelor – a inceput sa ocupe pozitiile cheie, inducand cetatenilor acest sentiment de teama care este unul real. Numai prin crearea unor comunitati care impartasesc aceeasi filosofie, aceeasi viziune, aceleasi sentimente, putem sa invingem frica. Oamenii se simt mereu foarte singuri si izolati. De exemplu, in armata, in momentul in care se comanda „alinierea” simti umarul celui de langa tine si atunci ai acest fundament prin care iti invingi frica. Pentru ca frica este un sentiment absolut normal; modalitatea in care ti-o stapanesti este factorul important. Avem o democratie formala si un stat cu valente politienesti. Institutiile statului, care au fost politizate de catre toate partidele politice (de aceea au si fost pastrate: „vin eu la putere si le utilizez eu”), sunt in acest fel ca un cancer pentru spiritul civic: oamenilor le este frica si-si spun „sa nu mi se intample mie”...   

Totdeauna, indiferent de partidul care s-a aflat la putere, am avut astfel de luari de pozitie care erau determinate de actiunile pompieristice sau fara nici un fundament de profesionalism, mai ales in ceea ce priveste sistemul de sanatate si sistemul de invatamant. Am fost dat afara din conducerea universitatii pentru declaratii publice, am fost dat afara de la Directia Sanitara a judetului Iasi precizandu-se in mod expres „pentru declaratii publice impotriva politicii guvernului si a Ministerului Sanatatii care induc o stare de neincredere in populatie”. Daca astea pot fi consierate motive... Am castigat procesele respective, dar nu m-am mai intors in acele functii pentru ca nu as mai fi avut eficienta intr-un cadru institutional construit astfel. Pe de alta parte, sunt foarte iubit intotdeauna de catre cei care se afla in opozitie si, dupa aceea, nu la fel de iubit, ca sa nu spun dusmanit, cand acestia ajung la putere. Ceea ce i-a enervat cel mai mult a fost, in primul rand, faptul ca niciodata nu am folosit invective, nu am avut un ton agresiv, in consonanta cu al lor, chiar daca limbajul meu a fost ferm si poate uneori acid; am folosit ironia, am recurs la cultura pe care o aveam si nu am coborat la nivelul descalificant cu care erau obisnuiti; i-a deranjat acest mod de a prezenta, bazat pe o comunicare simpla si directa care a fost perceputa de catre populatie si inteleasa. In al doilea rand, i-a iritat mereu ca nu am facut nici o afirmatie fara sa am argumente solide; au fost intotdeauna argumente stiintifice, argumente care tin de organizare, tin de practica, si nu simple declaratii neacoperite. Incat recunosc ca am deranjat absolut pe toti cei care au distrus sistemul de sanatate si sistemul de invatamant si nu gasesc in decursul anilor, din ’89 si pana in prezent, vreo guvernare in care sa fi fost luate masuri benefice pentru o adevarata reforma in cele doua sisteme. 

Cele la care fac fata de ani de zile, numai ca acum sunt mult mai evidente pentru ca s-au pus in miscare institutiile statului politienesc, ma refer la DNA si la ANI care au facut „constructii” cu care s-a incercat inlaturarea mea prin pierderea autoritatii sau, daca vreti, a autoritatii vocii mele. Acestea s-au desfasurat pe doua paliere: pe de o parte sa-mi pierd credibilitatea pentru opinia publica – „asta vorbeste?! uite ce a facut!” – si pe de alta parte sa nu mai ocup functiile in baza carora puteam sa ma fac auzit. Pentru ca in Romania autoritatea morala si autoritatea profesionala patrund mai greu, mai ales catre o mass-media care nu are nici un fel de principii sau un cod deontologic; se intampla in felul urmator: ai o functie, esti auzit; nu ai o functie, poti sa fii cel mai bun, cel mai respectat, nimeni nu-ti preia mesajele. Asadar, agresiunile care au fost initiate au fost conduse in acest scop: pe de o parte vocea sa nu se mai auda, pe de alta parte sa-mi pierd credibilitatea.

 

In statele cu o democratie avansata asa ceva este imposibil, dar astfel de lucruri pot aparea in tarile care au un regim autoritar sau dictatorial. Putem vorbi despre Belarus sau, in afara Europei, de Coreea de Nord. Dar intr-o tara europeana cu democratie consolidata nu cunosc o asemenea campanie sau ca actele care trebuie analizate de catre institutiile juridice, dupa principiile juridice, sa constituie romane science-fiction in care se fac tot felul afirmatii hazardate si care nu au legatura cu cauza. Din asemenea „surse” am aflat si eu ca deranjez deoarece sunt un „ins inteligent, cu apetenta pentru functii” pe care le-am obtinut dupa 1989, procurorul intrebandu-se retoric in rechizitoriu „de ce nu le-a obtinut inainte de 1989?”.  Raspunsul este: pentru ca mi s-a propus sa fiu turnator la Securitate si am refuzat; spre deosebire insa de vremurile actuale, singura restrictie pe care am avut-o in consecinta a fost sa nu mai pot pleca in strainatate si sa nu mai ocup functii de conducere, ceea ce nu m-a deranjat; in rest, nu am avut nici o repercusiune, nu am avut nici o alta presiune, nimic. Acum vad ca, dupa ce de doi ani si jumatate mi se spune sa fiu mai putin vocal, sunt avertizat sa fiu intelegator, sfatuit sa inteleg prin ce trece tara noastra scumpa sub inteleapta guvernare, mi se construiesc dosare penale, incercandu-se distrugerea unei intregi cariere profesionale prin astfel de metode. 

Nu. Au gresit ca si-au facut datoria. Au gresit ca au fost loiali universitatii. Au gresit ca fost loiali rectorilor. Deci niste culpe de neiertat in Romania: sa fii cu coloana vertebrala, sa nu fii obedient, sa-ti faci treaba si sa fii performant. Incat, daca spunem ca au gresit, din acest punct de vedere au gresit. Nu s-au adaptat unei societati in care se incearca sa se conduca prin frica si incompetenta.

Cum era si cea a anului 2010 si cea a anului 2009, continua sa fie „consumata” de public, dar si-a pierdut foarte mult din credibilitate – fara a generaliza – prin spiritul partizan, neverificarea informatiilor si prin goana dupa senzational. Am simtit-o pe propria-mi piele. O asemenea campanie care a fost initiata si condusa bine impotriva mea, nu ar fi avut niciun efect fara presa; din fericire, efectul a fost contrar si, de aceea, chiar daca in mod ironic, am multumit public DNA si ANI ca mi-au facut campanie electorala gratuita – pentru ca, cel putin la Colegiul National, unde s-au facut presiuni in care au fost implicate si alte institutii (cum ar fi Consilii Judetene, Prefecturi) care sa influenteze votul delegatilor, am castigat foarte usor in pofida acestei campanii si in prezenta unor candidati redutabili:  profesorul Mircea Cinteza este un profesionist, a fost Ministru al Sanatatii, Senator PDL etc.

 

Recunosc ca in primele zile, cand nu reuseam sa ma apar, nu aveam nici o bresa absolut nicaieri, inclusiv prieteni de o viata care au pozitii forte in mass-media nu au acceptat ca sa pot sa-mi spun si eu punctul de vedere, un punct de vedere documentat cu probe, am trait sentimentul de lehamite si-mi spuneam ca nu merita atata efort, sa-mi pun in pericol sanatatea intristandu-ma pentru nerecunoscatori. Dar intre timp am constatat ca de fapt mass-media nu reprezinta societatea: am mers intre oameni, inclusiv oameni simpli, tarani, oameni pe care nu-i cunosteam, care ma opreau si-mi spuneau „nu va lasati, noi nu credem ceea ce se spune, avem incredere in dumneavoasta”... Asa a aparut sentimentul de indarjire; stiam ca, daca abandonez, sentimentul de frica va fi mult mai intens pentru cei pe care-i reprezentam si fata de care aveam o responsabilitate. In viata, intotdeauna cand primesti, trebuie sa si dai: primesti sa gestionezi puterea, ai o functie, atunci ai si o responsabilitate fata de cei care te-au ales sa le fii lider. Ma gandeam ce vor spune: „Daca profesorului Astarastoae i s-a intamplat acest lucru, atunci pe noi ne desfiinteaza numai daca se uita la noi! Daca el a fost invins, noi ce sansa vom avea?” Si atunci mi-am reincarcat bateriile si am iesit la lupta spunandu-mi „nu, nu voi abandona cand doresc ei, nu-mi voi abandona confratii si nu voi lasa ca aceste murdarii sa planeze asupra imaginii mele, a universitatii, a breslei medicale.” 

Dezamagit. Tradarea implica si dezamagire. Intotdeauna ma autoanalizez si nu ii analizez pe ei si motivatia lor. Inseamna ca nu am stiut intotdeauna sa ii aleg sau nu am stiut sa ii fac pe toti sa impartaseasca aceleasi valori pe care le impartasesc eu. Inseamna ca greseala este a mea, nu este a lor. Ei asa erau dinainte, dar eu i-am idealizat; pentru ca nu se poate intr-o asemenea situatie un om sa se schimbe in 24 de ore. Inseamna ca nu am vazut ce era in ei intr-adevar rau, nu am stiut sa-i influentez incat sa-si dezvolte partea buna si sa o minimalizeze pe cea rea. Suntem fiinte duale, avem in interiorul nostru si raul si binele, nu suntem ingeri si atunci nu inseamna ca eu sau altcineva se uita cu superioritate la ceilalti care au numai pacate. Un om are si parti bune si parti rele. Talentul de a fi lider este de a maximiza ceea ce au bun si de a minimiza ceea ce au rau. 

E o miza, hai sa recunoastem, chiar egoista. Nu am adunat valori, sunt un om care in ultimii ani am castigat foarte bine, prin munca, dar nu sunt un om bogat din punct de vedere material. Averea pe care o am este numele meu pe care pot sa-l las mostenire mai departe; si atunci nu pot accepta ca aceasta „avere”, care consta in ceea ce am facut pentru altii si pentru mine, sa fie irosita sau murdarita. Tocmai acest lucru ma mobilizeaza. 

Dar care reforma? Spuneam mai demult si a devenit clasica deja comparatia ca reforma sanatatii in Romania este precum pasarea maiastra: toata lumea o stie cum arata, o descrie, dar nimeni nu a vazut-o! S-a ales praful tocmai din cauza acestei abordari segmentare si subiective. Nimeni nu a avut rabdare sa scrie in primul rand o lege-cadru care sa fie supusa unei dezbateri intre profesionisti adevarati, fiecare a incercat sa-si impuna un punct de vedere, fiecare a incercat sa faca el o alta reforma anuland tot ce a facut cel dinaintea sa, incat eu spun ca sistemul de sanatate din Romania mai supravietuieste numai datorita personalului care lucreaza in acest sistem. In rest, ceilalti nu au facut decat sa impiedice o evolutie normala. In momentul in care faci o reforma a unui sistem trebuie sa tii cont ca un astfel de sistem are o inertie foarte mare si atunci trebuie sa preiei ce este bun si, incet-incet, lucrand la acordul fin, sa determini un anumit drum. Or, reforma in sanatate in Romania nu are in primul rand o filosofie; chiar daca raportul comisiei prezidentiale spune ca e un sistem centrat pe interesul pacientului, toate actele legislative si toate masurile sunt in detrimentul pacientului. E necesara o reforma in sistemul de sanatate, dar care sa tina cont de inertia sistemului. O masina o intorci pe drum foarte simplu; pentru un tren, in schimb, trebuie sa umbli la macaz fiindca altfel, daca vrei sa-l intorci brusc, deraiaza! Este necesara o reforma, dar care nu se poate face in 6 luni, ci in ani de zile; in primul rand stabilesti care sunt prioritatile, care este filosofia, cum vrei sa construiesti acest sistem, tinand cont de resursa umana pe care o ai. Fiindca altfel, daca nu te raportezi factorului uman, vei construi spitale ultramoderne care vor fi vizitate de catre pacienti ca muzee pentru ca nu va avea cine sa lucreze in ele. Iar interventiile care nu au nici o ratiune sunt periculoase. Ganditi-va la unul din motivele pentru care trec prin ceea ce trec acum, acela ca m-am opus, pe principii care erau foarte clare, transformarii unui Institut de Oncologie in 24 de ore intr-un spital de urgenta. Totusi, din ratiuni strict politice, un fost plutonier de intendenta, acum general si ministru, a considerat ca el trebuie sa modifice si, paradoxal, nimeni nu a avut curajul sa-l contrazica. Acest institut a fost salvat, dar, in acelasi timp, si domnul ministru Gabriel Oprea si-a dus la indeplinire amenintarea ca „am sa vad eu ce am sa patesc”. 

In primul rand subfinantarea. Tot timpul se spune ca au crescut banii in sanatate de patru ori, de sase ori etc. Nu are nici o relevanta pentru ca in momentul in care ai 1 leu si cineva-ti da 4 lei, dar tu ai nevoie de 100 de lei, a crescut de patru ori finantarea, dar nu prea conteaza – e ca si cum unui om insetat in Sahara, dupa trei zile de deshidratare, i-ai pune o picatura de apa pe buze: nu isi va reveni, tot va muri prin deshidratare. Subfinantarea sistemului medical in Romania este foarte clar exprimata de procentul care se aloca din produsul intern brut pentru sanatate. Daca tarile central- si est-europene aloca intre 6 si 8% din PIB-ul lor, iar tarile din OECD aloca intre 10 si 12%, nu prea mai avem ce sa discutam cand noi am alocat cel mai mult intr-un an 4,1% din PIB, dupa care am coborat, in ultimii 20 de ani avand intre 2,7 si 3,7% din PIB. Datoriile care se acumuleaza si aceasta politica de „rostogolire” a lor de pe un an pe altul induc alte fenomene negative: personalul insuficient si obosit, inechitati in ceea ce priveste accesul pe care-l au pacientii la serviciile medicale etc. Ganditi-va ca in mediul rural locuiesc intre 40 si 46% din cetatenii Romaniei, iar medicii care lucreaza acolo reprezinta 11%, dintre acestia 90% fiind medici de familie; cu alte cuvinte, deja exista o inechitate pentru ca eu, daca am avut norocul sa ma nasc in Iasi, pot sa am acces la anumite servicii de sanatate, iar daca m-as fi nascut la tara, la Coarnele Caprei, nu mai am acest acces! nu din vina mea, ci din cauza ca asa a fost construita politica sanitara. 

Criteriile pentru care s-au desfiintat spitalele mici au fost strict economice (cel putin asa s-a declarat) si aceasta abordare a fost gresita. Pentru un spital sau o unitate medicala, eficienta sa nu se calculeaza ca la o societate comerciala, cati bani au intrat, cati bani s-au cheltuit, ce beneficiu s-a realizat, ci se cuantifica pe baza starii de sanatate pe care a produs-o. Bineinteles, cheltuielile trebuie sa fie si ele rationale, dar nu rationalizate! Insa criteriul major de eficienta este starea de sanatate pe care a produs-o acea unitate medicala. In cazul spitalelor desfiintate ori comasate, nimeni nu a stiut care au fost criteriile reale care au stat la baza deciziei. Pentru ca, daca de unele spitale mici era nevoie intr-o anumita zona geografica, ele nu trebuiau desfiintate pentru simplul motiv ca nu erau bani sa fie intretinute, ci trebuia ca acesti bani sa fie gasiti. Accesul la serviciile de sanatate este esential. Si am vazut spitale care au fost desfiintate pentru ca erau mici, neperformante, dar pacientii de acolo se afla la 80 de km de cea mai apropiata unitate medicala unde se poate acorda asistenta medicala... S-a spus „dezvoltam sistemul medicinei de urgenta”, dar, atentie!, medicina nu inseamna numai medicina de urgenta. Ce facem, lasam pacientul respectiv sa ajunga intr-o stare critica, de urgenta, care sa-i puna in pericol iminent viata, sau il tratam pana atunci? Medicii de familie din zonele unde s-au desfiintat spitale raman, dar pentru un consult cardiologic trimiti pacientul din Muntii Apuseni, sa spunem, la 80 de km sa-si faca o electrocardiograma si sa o interpreteze un specialist cardiolog, dupa care-l intorci, pentru ca pacientul, in acel moment, nu reprezinta o urgenta, nu vine nicio ambulanta, nu vine nici elicopterul, nu vine nici SMURD-ul? Cum revine el apoi la medicul specialist? ca nu va avea posibilitatea sa se duca, boala lui se va agrava si, bineinteles, raspunderea va fi a medicului care nu are competenta pe acest domeniu si prin lege i se interzice sa-si depaseasca competentele, devine o urgenta, vine ambulanta si-l ia, il salveaza sau nu –  daca-l salveaza, cheltuielile sunt mult mai mari. Un bun exemplu pentru a conchide ca aceasta desfiintare a fost facuta hei-rupist, fiindca ne-am luat un angajament fata de contopistii de la FMI care nu au nici un fel de expertiza: ei sunt niste economisti intr-un sistem de sanatate, nu au competente de organizare sanitara. Daca desfiintezi un spital, nu-i pui lacat si-l incui! trebuie sa-l inlocuiesti tot cu o unitate care sa acorde servicii medicale, de exemplu cu un centru multifunctional in care medicii care lucrau in acel spital sa acorde asistenta medicala in continuare, eventual in regim de spitalizare de o zi ca sa poti sa urmaresti macar evolutia imediata. In ceea ce priveste comasarea, eu sunt adeptul unor centre puternice, dar trebuie ca aceasta decizie sa fie analizata si din perspectiva modului in care entitati distincte pot functiona armonios dupa comasare. Este extrem de dificil de condus un mamut spitalicesc si atunci trebuie sa iei toate masurile, inclusiv in ceea ce priveste legislatia subsecventa, in asa fel incat acel conglomerat pe care-l creezi sa poata functiona si sa fie performant. 

Sunt un adversar al coplatii si am si declarat-o. Nu si-a dovedit eficienta absolut in nici o tara in care a fost introdusa; cheltuielile nu au scazut, ci, din contra, au crescut, iar modul cum se preconizeaza a fi realizata in Romania este mai grav pentru ca este un nou bir pus tot pe spatele celor care plateau si pana acum, sumele care se aduna fiind oricum nesemnificative. Coplata nu este o masura care sa stimuleze sistemul de sanatate, ci doar un mijloc prin care sa te amagesti ca mai aduci niste bani in fondul unic de sanatate, dar care nu influenteaza cu nimic activitatea sanitara. In ceea ce priveste CNAS, ea a devenit un instrument politizat, un instrument al administratiei, indiferent de culoarea politica, pentru ca toti au procedat la fel, si nu este ceea ce trebuie sa fie o casa de asigurari. In mod normal, cuvantul ar trebui sa si-l spuna cei care dau banii, adica asiguratii. Asiguratii trebuie sa gandeasca cum trebuie sa functioneze casa in asa fel incat banii lor sa fie bine gestionati. La noi, asiguratii nu au nici un cuvant de spus. In prima lege in care s-a introdus sistemul de asigurari de sanatate, pentru consiliul de administratie existau niste reglementari foarte clare, printre care ce conditii trebuie sa indeplineasca un membru in Consiliul de Adiministratie (experienta in management de minimum sapte ani pentru ca acolo sunt sume imense care se gestioneaza), nu cum se prevede in noua lege care se dezbate – sa fii asigurat, sa nu ai cazier si sa fii cetatean roman. Daca, sa spunem, o institutie ca Ministerul de Finante trimite pe unul cu sapte clase in loc de sapte ani de experienta manageriala, isi asuma responsabilitatea? Casa Nationala de Asigurari de Sanatate in acest moment este o institutie care asculta de cel care face numirile, de factorul politic, presedintele CNAS are uneori putere mai mare decat un ministru si asculta de cine l-a pus acolo, de cine l-a recomandat. In al doilea rand, CNAS are o pozitie de monopol, dictatoriala; daca la inceput contractul cadru se negocia, acum sunt „consultate” unele institutii, dar apare doar cum vor unii, prin Hotarare de Guvern. De pe aceasta pozitie de monopol si de dictat, CNAS nu mai face politica asiguratilor, ci face politica decidentilor. Este, dupa parerea mea, o institutie care trebuie serios zgaltaita si reconstruita dupa filosofia pe care dorim sa o avem. Iar acum din nou nu avem nicio filosofie si, pe noua lege, CNAS isi pastreaza pozitia de monopol, desi vor mai aparea si alte entitati, pentru ca ea gestioneaza banii, ea normeaza, ea face contractul cadru si ea impune. Oriunde va exista monopol, lucrurile nu vor merge bine pentru ca apare tendinta absolut normala de a gestiona acei bani nu in interesul majoritatii, ci in interesul unui anumit grup.

Sper. In actualele conditii foarte putini se vor mai intoarce si o vor face doar dupa ce vor avea o anumita siguranta materiala si profesionala, dar si atunci se vor intoarce greu, pentru ca nu-si pot continua in bune conditii cariera profesionala, pentru ca in Romania exista alti factori care intervin. Daca lucrurile, din acest punct de vedere, se vor schimba, atunci da, se vor intoarce. 

Societatea romaneasca, plecand in special de la factorul politic. Medicii pleaca din mai multe motive, nu este unul singur, asa cum se pretinde. Noi am facut numeroase studii sociologice, stiintifice, constatand ca principala motivatie este realizarea carierei profesionale. Pe de o parte, ei vor sa stie ca nu depind de vointa unora sau altora pentru a se realiza profesional, vor sa aiba mijloace la indemana pentru a face ceea ce stiu ca pot sa faca si, nu in ultimul rand, vor sa le fie recunoscuta munca. Un element important il reprezinta si veniturile, care sunt de 6- 10 ori mai mici in Romania, dar si pozitia sociala: nicaieri in lume, in nicio tara, medicii nu sunt blamati ca in Romania.  

In primul rand reguli foarte clare in ceea ce priveste promovarea si realizarea profesionala, deblocarea posturilor din sanatate (pentru ca un medic in Romania trebuie sa acopere de multe ori alte sase posturi vacante atat timp cat un post nu se poate ocupa decat dupa ce au plecat alti sapte din sistem), sa nu fie tratati ca bugetari, sa li se recunoasca meritele si, bineinteles, sa li se puna la dispozitie mijloacele prin care sa se implineasca profesional. 

Cei care s-au intors, s-au intors pe linie de UMF si nu pe linie de retea sanitara, pentru ca le-am pus la dispozitie exact acele lucruri de care vorbeam: recunoastere profesionala, un salariu decent (pentru ca totusi universitatea noastra acorda cele mai mari salarii din sistemul universitar) si, in acelasi timp, respectul cuvenit. Recunosc insa ca am reusit intr-un numar cu mult sub cel pe care l-am estimat. 

Sunt un om fericit. Nu sunt un om grabit. Si de asta nu am avut sentimentul esecului. Singurele dezamagiri au fost strict umane, nu legate de proiecte. M-am mai inselat uneori asupra unor oameni, am gresit si in bine si in rau, adica unii oameni de calitate pe care l-a inceput i-am evaluat gresit si viceversa, dar asta tine de limitele pe care le avem fiecare. Intotdeauna cand pornesc un proiect nu vizez un termen scurt, ci spun ca el trebuie sa inceapa si, daca a inceput si porneste pe drumul cel bun, pana la urma se va realiza, cu sau fara mine.

Pentru anii care urmeaza, planurile mele se desfasoara in doua directii: UMF Iasi sa-si pastreze acest loc de top pe care l-a dobandit si sa mearga inainte, iar Colegiul Medicilor sa devina un liant care sa adune in jurul sau tot ceea ce tine de domeniul sanatatii si al educatiei in sanatate, organizatiile profesionale si, mai ales, organizatiile de pacienti, astfel incat sa devina un pol de putere care sa contrabalanseze derapajul pe care poate sa-l induca uneori factorul politic.

In primul rand le spun ca trebuie sa aiba incredere in ei. Pentru ca, daca pleci demoralizat la o batalie, sigur vei fi infrant. Alexandru Macedon, cu doar 30.000 de soldati a creat un imperiu si a invins imperiile din jur care aveau armate mult mai numeroase, dar nu aveau acea coeziune morala pe care o aveau macedonenii. Si al doilea lucru pe care trebuie sa-l aiba este credinta. Prin acestea doua vor reusi sa-si controleze frica. In romanul Dune exista o litanie a fricii care spune: „Frica iti anuleaza ratiunea, frica iti anuleaza puterea, lasa frica sa treaca prin tine, controleaz-o si atunci vei castiga!”