Al 2-lea contact: 13-14 ani, cea mai buna prietena, tocmai intoarsa din vacanta, imi intinde 2 talismane simple, din ceramica, sa aleg eu care-mi place mai mult. Ea a ramas cu Domnisoara Pogany, eu, dintr-un elan feng shui-istic, incarcat de wishful thinking, am ales Sarutul. Intre timp cu prietena respectiva am cam pierdut legatura, in schimb Sarutul lui Brancusi imi atarna adeseori la gat.

Al 3-lea contact: 16 – 17 ani, eu si niste colegi la Paris (schimb scolar, etc etc etc). Am vizitat Atelierul Brancusi, apartinand administrativ de Centre Georges Pompidou, dar din punct de vedere fizic fiind o micuta cladire separata, aflata chiar langa muzeu. Pe esplanada din fata muzeului lume multa si colorata cum nu mai vazuse neam de neamul meu (sau mai stii??). Din frenezia momentului, am ramas totusi cu o nelamurire: de ce o gramada de boschetari dormeau sprijiniti taman pe cladirea lui Brancusi??

Intre timp am crescut si am realizat o mica investigatie: am cercetat influenta statutului de emigrant asupra vietii si creatiei lui Brancusi. Cu siguranta acest „mic detaliu” a insemnat ceva. Nu am de gand sa ma lansez aici in ipoteze, sa dezvalui concluzii si sa-mi dau cu parerea despre acest subiect. Cert este ca Brancusi a devenit un reper al sculpturii pe planeta Pamant. Dupa 1989 statul roman, din punct de vedere institutional, si-a turnat cenusa in cap pentru nerecunoasterea meritelor artistului in... ultimele decenii. In 1951 Brancusi a vrut sa-si doneze opera statului roman, dar a fost „tratat cu refuz”, conducatorii de atunci avand alte probleme pe cap. Asadar in 1956 artistul s-a vazut in situatia de a-si dona, de voie de nevoie, o mare parte din opera statului francez, acesta fiind mai dibace un pic in recunoasterea meritelor culturale. Dupa metaforica turnare de cenusa in crestet statul roman a mai avut inca vreo 20 de ani de altele pe cap, inca mai are. In afara de niste firave si uneori jenante tentative de „popularizare in randul maselor”, Brancusi are parte la el acasa de o tacere infinita. Ei, pe cand in Franta...

Acum cateva saptamani am vizitat din nou Atelierul Brancusi de la Paris, acesta fiind deschis patru ore pe zi, intre 14 si 18 (in treacat fie spus, un orar tare nepotrivit). De data aceasta atelierul, cu aparatul sau de fotografiat, domnisoarele Pogany, Coloanele, uneltele, Saruturile sale, mi s-a parut gol si trist... ca o casa parasita. Faptul ca exponatele sunt „inchise” in cutii uriase de sticla nu ajuta la reconstituirea atmosferei unui atelier viu. Pe de alta parte, ce solutie s-ar putea adopta? Sa se plimbe publicul printre sculpturi nepretuite? Poate. Nici iluminarea nu mi-a placut. S-ar putea gasi o solutie mai naturala, mai fireasca. Si nici angajatii de la intrare, adormiti si fara chef. Se pare ca aceasta letargie nu a trecut neobservata nici la Centre Pompidou, dupa cum remarc mai tarziu „rasfoindu-le” site-ul si observand ca Atelierul e pus sub lupa anul acesta, pentru a-i sublinia importanta.

Din pacate se pare ca ideea aceasta nu a functionat, atelierul avand, dupa cum spuneam, un aer obosit si mai putini vizitatori decat in anii anteriori. Ar fi interesant de stiut cum ar putea fi readus la viata acest spatiu care se doreste un spatiu al comunicarii, si in nici un caz o zona muzeificata – mumificata cum este acum.

Si acum despre vizitatori – ei puteau fi identificati foarte simplu: cei care comentau insufletit erau de peste tot, cei care taceau respirand greu si evitand sa se priveasca erau romani. De ce? De rusine ca atelierul nu este in Romania? Din senzatia ca sunt deposedati de „ceva”? In dosarul pedagogic de pe site-ul mai sus mentionat exista exact trei randuri grabite care atesta ca Brancusi s-a nascut altundeva decat in Franta, un fapt lipsit de importanta. Sau? Daca se vrea ca situatia sa fie putin (sau mult) mai nuantata ar fi cazul ca numele Brancusi sa insemne, in Romania actuala, ceva mai mult decat „reclama” inafara granitelor. Daca acum o vreme discutam despre oportunitatea unui muzeu al comunismului, al dictaturii sau al cui o mai fi fiind, ar fi oportun cred si sa ne amintim ca Brancusi a fost inaintea comunismului romanesc. Totusi, nu indraznesc sa pun problema de „cum ar trebui sa arate un muzeu Brancusi?” pentru ca ar insemna sa incep cu sfarsitul. Unul din demersurile initiale ar fi ca programa scolara sa explice in cursul orelor de educatie plastica cine a fost Constantin Brancusi si de ce opera lui este importanta. Dar stati, nu se mai face educatie plastica in licee!