Spiru Haret a fost primul om de stiinta roman care si-a sustinut doctoratul in matematica la Paris, in anul 1876, cu teza „Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare”. 

Competenta deosebita cu care-si tinea cursul, metoda desavarsita, claritatea si precizia, rigurozitatea demonstratiilor, calculul, tactul pedagogic erau calitati pe care le-au subliniat in nenumarate randuri, mai tarziu, fostii sai studenti.

„Ca profesor era model. Prelegerile lui erau de o precizie si o claritate maiestrita”, scria fostul sau elev I. Simionescu. Un altul, academicianul profesor Victor Vilcovici, il evoca astfel: „Haret, cu o voce moderata, egala, isi ducea lectia pana la capat facand necontenit uz de tabla. ii placea sa scruteze studentii, pentru a-si da seama in oarecare masura de gradul lor de patrundere. Cand i se parea ca n-a izbutit sa se faca inteles pe deplin revenea”.

Spiru Haret a fost promovat in posturi din ce in ce mai importante pe linie de invatamant in primul rand, datorita serioasei sale pregatiri profesionale si pedagogice: a fost inspector (in 1879), conservator al Muzeului de Antichitati (1881), membru in Comisia Centrala de statistica (1881), membru in consiliul permanent de intructiune (1882-1896), inspector general al scolilor (revizor general 1883-1884). Haret s-a retras din aceasta ultima functie dupa ce a inaintat cunoscutul „Raport general asupra invatamantului prezentat domnului ministru de Instructiune si Culte”, raport pe care in 1885 l-a prezentat Academiei Romane pentru premiere.

Ca o binemeritata apreciere a succesului obtinut la Paris si in activitatea sa in slujba scolii, in 1879 va fi numit membru corespondent al Academiei Romane si membru activ in 1892.

La venirea in conducerea ministerului instructiei a lui Dumitru Sturdza, in 1895, Haret a fost numit secretar general al ministerului.

Activitatea sa laborioasa nu numai ca n-a trecut neobservata, dar a fost si apreciata, fiind numit in 1897, ministru de instructie si culte.

Activitatea sa in fruntea acestui minister a fost foarte complexa si bogata. Aici a aplicat masuri pe care le preconizase in anii cand, fiind functionar in minister, nu gasise suficienta intelegere din partea guvernului liberal.

Opera legislativa si organizatorica realizata de Petru Poni, in perioada scurta in care a stat la conducerea Ministerului Instructiunii Publice, era numai un inceput, caruia avea sa-i deschida orizonturi mai largi reformele de mai tarziu ale lui Spiru Haret.

Se retrage din conducerea Ministerului de instructie si culte la 11 aprilie 1899, dar redevine ministru in 1901, pentru a doua oara. De acum intra din nou in vigoare legile intocmite de Petru Poni si Spiru Haret asupra invatamantului primar, secundar, profesional si superior. 

Alaturi de Spiru Haret, C. Dimitrescu-Iasi a adus o insemnata contributie la organizarea invatamantului secundar si superior. In realizarea reformelor scolare acesta a dorit sa se aiba in vedere realitatile si transformarile din societatea romaneasca.

Spiru Haret a fost ministru al invatamantului o perioada destul de indelungata, de mai bine de 10 ani. El concepea demnitatea de ministru ca fiind: „meritul pe care trebuie sa se sileasca un ministru sa-l aiba este ca sa cunoasca si sa inteleaga trebuintele tarii, sa descopere sau sa formeze instrumentele cu care sa lucreze, sa indrepte, sa dezvolte sau sa determine curentele cele sanatoase, sa utilizeze si sa puna in lumina initiativele particulare, sa inchege gandurile si dispozitiile generale, sa fie centrul unde sa se stabileasca si sa fecundeze ideile”.

Pana la numirea lui Spiru Haret ca ministru (1897), invatamantul din Romania era organizat pe baza legii instructiunii publice din anul 1864, prima lege cu caracter democratic in acest domeniu. Aceasta lege a fost elaborata pornindu-se de la o serie de principii progresiste pentru acele timpuri, unele din ele fiind valabile si azi: caracterul unitar al intregului invatamant, scoala unica pentru intregul popor, legiferarea intr-un singur corp a invatamantului public si privat si a tuturor ramurilor instructiei (primara, secundara si superioara), unitatea scolii elementare de la sat si oras, tendinta de laicizare a invatamantului, egalitatea dreptului la invatamantului tehnic-profesional, necesitatea pregatirii pedagogice a cadrelor didactice si obligativitatea probelor publice de admisibilitate in post, consacrarea despartirii invatamantului superior de invatamantul mediu, drepturile cadrelor didactice – principiul inamovibilitatii acestora. Legea fiind aplicata incepand din anul 1865, s-au constatat nu numai deficientele ei, ci si greutatile aplicarii prevederilor cuprinse in ea. Acest fapt a determinat alcatuirea ulterioara a numeroase regulamente, dispozitii, circulare, de natura sa o completeze, dar nici acestea nu au fost aplicate in mod riguros.

Instructia primara este prevazuta prin legea din 1864, ca obligatorie si gratuita pentru toti copii de ambele sexe in varsta de 8 – 12 ani. in constitutia din anul 1877, la articolul 23 scria: „invatatura primara va fi obligatorie pentru tinerii romani pretutindeni unde se vor afla instituite scoli primare”. Conform aceleiasi legi, din 1864, nu putea fi retras din scoala un copil inainte de a fi dobandit certificatul de 4 clase primare.

Prin lege, in fiecare comuna trebuia sa se infiinteze o scoala primara rurala. La oras, se puteau infiinta scoli primare separat pentru baieti si fete. De obicei, scolile primare urbane erau grupate in centrul orasului, lipsind aproape complet la periferie, acolo unde, de fapt, locuiau si traiau masele mari de copii saraci.

Scolile existente in Romania intre anii 1864 – 1898 nu puteau sa cuprinda pe toti copiii de varsta scolara. Nu exista o repartitie judicioasa a scolilor pe intreg teritoiul tarii, scolile de la sate fiind extrem de putine in comparatie cu cele de la oras. 

Analizand continutul materiilor prevazute ca obligatorii pentru scoala primara, precum si metodele de predare, vom constata serioase lipsuri. Natura lectiilor din invatamantul primar era, in general, catihetica, dogmatica si declarativa.

In anul 1897, cand Spiru Haret a ajuns pentru prima data ministru al instructiunii, erau in Romania doar 3446 de scoli rurale. Aceste scoli fusesera absolvite numai de 6880 de elevi.

In ceea ce priveste drepturile si datoriile institutorilor si invatatorilor, legea, desi nu stabilea salariul acestora, prevedea ca remunerarea se va dubla dupa 12 ani de serviciu. Aceasta dispozitie a legii nu a fost insa niciodata pusa in aplicare.

Spiru Haret, in documentatul sau studiu „Pagini de istorie”, referindu-se la curba de reduceri a salariilor cadrelor didactice din anul 1901, face un istoric al starii materiale si morale a cadrelor didactice. El arata ca dupa 1864, un moment pozitiv in ceea ce priveste salarizarea corpului didactic l-a constituit legea gradatiilor din 1883, care prevedea cresterea proportionala a salariilor cu 15% dupa fiecare cinci ani de serviciu. Acest spor se acorda numai pana la implinirea unei vechimi de 20 de ani. In acelasi timp, in acest studiu Haret demasca politica scolara dusa de unii ministri: „Precum vedem astazi Ministrii, refuzand sa dea celor in drept numirea capatata in puterea legii, pana nu se duc sa se inscrie in clubul lor politic, am fi vazut atunci la fiecare 5 ani, cerandu-se chitanta de plata a cotizatiei la acelasi club de la toti aceia care ar fi implinit termen de gradatie.”

Pentru completarea dispozitiilor legii se cerea alcatuirea de regulamente scolare. Astfel, la 1870 s-a alcatuit regulamentul pentru scolile primare. Tot in acelasi an se intocmeste regulamentul de ordine si disciplina pentru scolile primare.

Deoarece diferite regulamente recomandau folosirea unor metode si procedee de invatamant dovedite in perioada istorica de dupa 1864 ca perimate si daunatoare progresului scolii, unii din conducatorii statului burghezo-mosieresc au cautat sa reformeze invatamantul in general, si in special pe cel primar, pentru a-l pune in concordanta cu nevoile economice si politice ale Romaniei. Prin aceste reforme se urmarea de fapt transformarea accentuata a scolii intr-un mijloc de aparare si intarire a oranduirii capitaliste. Acest scop a fost exprimat clar de catre D. Sturdza, fruntas liberal, in anul 1886, in expunerea de motive la proiectul sau de lege a invatamantului: „Scoala este o institutie publica organica, care are un singur fundament: statul; un singur si unic scop: intarirea si asigurarea lui in viitor”. Dar proiectul lui D. Strudza nu a devenit lege.

Anterior proiectului lui D. Strudza din 1886, trebuie sa amintim o serie de alte proiecte si legi pentru instructia primara, oprindu-ne mai mult la cele la care a lucrat si Spiru Haret inainte de a deveni ministru.

Dupa legea din 1864 s-au elaborat mai multe proiecte de legi: proiectul I. Strat, in 1866, Al. Cretescu, in 1869, P. Carp, in 1870, Chr. Tell, in 1872, Titu Maiorescu, in 1876 si proiectul de reforma scolara din 1880 – 1881 al lui Vasile Conta. Meritul proiectului de lege asupra instructiei publice si private al lui V. Conta consta in faptul ca a cautat sa dea o orientare mai realista si mai practica scolii. Acest principiu care a stat la baza proiectului lui V. Conta il vom gasi si in legislatia care a urmat, inclusiv in opera legislativa a lui Spiru Haret.

In ceea ce priveste invatamantul primar, proiectul lui V. Conta prevedea infiintarea cursului complementar cu caracter practic in vederea orientarii copiilor catre scoli cu caracter profesional: de agricultura, de industrie, de comert.

Ministrul V. A. Urechia fiind adeptul ameliorarii treptate si nu radicale a invatamantului, prezinta si el, in anul 1881, proiecte „modificatoare a legii din 1864”. In iunie 1881, el cere lui Gh. Tocilescu, lui Gh. Sion si lui Spiru Haret o serie de rapoarte asupra invatamantului de atunci, rapoarte care prezinta, evident, o reala valoare documentara si pe care le publica sub titlul: „Starea invatamantului public secundar la finele anului scolar 1880/1881, dupa rapoartele comisiilor care au asistat la examene.” Se poate aprecia deci  ca dupa anul 1881 activitatea scolara incepe sa simta influenta personalitatii si conceptiei lui Spiru C. Haret.

Rolul lui Spiru Haret in organizarea invatamantului se afirma mai ales incepand cu proiectul de reforma al lui D. A. Sturdza din anul 1886. in perioada acestui ministeriat, Haret era secretar general al Ministerului Instructiunii, dupa ce in prealabil, din anul 1883, functionase ca revizor general al scolilor.

La un an de la ocuparea acestei functii, Spiru Haret publicase cunoscutul „Raport general asupra invatamantului prezentat domnului ministru de Instructiune publica si Culte”.

Dupa proiectul lui D. A. Sturdza din 1886, au urmat inca doua proiecte, care n-au reusit nici ele sa devina legi: proiectul lui C. Boerescu din 1889 si al lui Titu Maiorescu (era al 2-lea proiect al sau) din 1891.

Dupa plecarea lui Titu Maiorescu de la conducerea Ministerului invatamantului public, succesorul sau Petru Poni, propune si el un proiect pentru legea invatamantului primar si normal-primar la 1891, in care preconiza un invatamant cu un mai accentuat caracter democratic.

Dupa aceasta serie de proiecte care nu au putut sa inlocuiasca legea din 1864, se ajunge ca in anul 1893 sa se aprobe legea invatamantului primar si normal-primar a lui Take Ionescu, o data cu legea pentru organizarea invatamantului profesional intocmita de Ministerul Domeniilor.

Legea lui Take Ionescu limita instructia primara pentru copiii de la sate, deoarece nu in toate comunele, conform acestei legi, putea functiona o scoala primara inferioara, ca sa nu mai vorbim de o scoala primara superioara cu program complet. Aceasta lege contribuia si mai mult la adancirea contradictiilor dintre sat si oras, fiind o piedica in calea majoritatii copiilor de varsta scolara de a urma mai departe cursurile scolilor secundare si superioare.

In aceasi lege, Take Ionescu prevedea ca salariile invatatorilor sa fie achitate nu numai de catre stat, ci si de catre comune.

Legea din 1893 a fost inlocuita cu legea invatamantului primar si normal-primar din anul 1896, rezultat al activitatii lui Petru Poni. Acesta a incercat sa remedieze deficientele legii din 1893 cu privire la invatamantul primar, sa dea o mai mare extindere aplicarii principiului care a stat la baza proiectului lui Vasile Conta din 1881 privind caracterul mai realist, mai legat de practica al scolii.

La elaborarea proiectului lui P. Poni au colaborat: Spiru Haret, Titu Maiorescu, Al. Odobescu, istoricul G. Tocilescu, I. Negruzzi, istoricul Ionescu-Gion, profesorul de pedagogie I. Gavanescu.

Prin aceasta lege se inlatura deosebirea dintre scoala de la oras si de la sat, reintroducandu-se principiul care a stat la baza legii din 1864: invatamant egal pentru copiii din scolile de la oras si de la sat.

Legea din 1896 prevedea, pentru prima oara, infiintarea gradinitelor de copii in mediul rural si cursuri de adulti. De asemenea, prin aceasta lege, se reducea numarul de copii necesar, pentru infiintarea unei scoli primare in comuna de la 80 la 40.

Incercarea de a desfiinta barierele dintre scoala elementara rurala si cea urbana, insemna o recunoastere formala a dreptului egalitatii la invatatura a copiilor de la sate cu cei de la orase, trecerea in sarcina statului a cheltuielilor celor mai importante privind cladirea si intretinerea scolii, stabilitatea mai mare a cadrelor didactice. Aceste prevederi au avut un caracter progresist si au contribuit la dezvoltarea invatamantului elementar, mai ales la sate.

In ceea ce priveste procesul de invatamant din scoala normala, aceasta lege prevedea ca el sa se desfasoare dupa un plan de invatamant si programe scolare imbunatatite; de asemenea se introducea psihologia ca obiect de studiu.

Cu toate ca legea lui P. Poni continea unele prevederi pozitive, ea nu depasea in ansamblul ei, cadrul burghez care o generase.

Legea invatamantului primar si normal-primar din anul 1896, elaborata pe baza legii din 1864, si a proiectului de lege al lui Vasile Conta din 1881, a ramas in vigoare pana in anul 1924, facandu-i-se completari de catre Spiru Haret, in anii 1901, 1908 si 1909.

Putem afirma ca legea din 1896 desi prevedea in principiu o singura scoala primara la sat si la oras, cu un plan de invatamant care preconiza acelasi volum de cunostinte, mentinea totusi o deosebire in ceea ce priveste durata studiului: la sat 5 ani , la oras 4 ani, tinandu-se seama ca la sat nu functiona decat un invatator, in timp ce la oras pentru fiecare clasa functiona un institutor. Obligativitatea invatamantului primar se referea la copiii intre 7 si 14 ani.

O inovatie a legii din 1896 o constituiau si cursurile pentru adulti. Legea mai prevedea plata tuturor invatatorilor si a materialului didactic din bugetul statului, comunele ramanand numai cu vechile indatoriri din 1864: construirea, intretinerea si inzestrarea cladirilor scolare, putandu-se folosi in aceasta privinta de ajutorul dat de stat prin Casa Scoalelor.

In ansamblul ei, legea din anul 1896 era o lege cu caracter mai democratic, cu exceptia unor masuri cum era si aceea a mentinerii celor doua tipuri de scoli normale: de invatatori si de institutori.

Instructiunea secundara cuprindea prin legea din 1864: gimnazii clasice si reale, licee, scoli reale, seminarii teologice, scoli de arta, scoli profesionale de baieti si scoli secundare de fete.

Gimnaziul nu forma, de fapt, o unitate in sine. Obiectele prevazute pentru gimnaziul cu durata de 4 ani nu ofereau un tot unitar de cunostinte care sa prezinte o noua treapta in cultura generala a elevilor.

Gimnaziile si liceele erau intretinute de stat. Programa primelor 4 clase de liceu era asemanatoare cu aceea a gimnaziilor. Gimnaziile si liceele erau conduse de catre un director, clasele de catre diriginti, care impreuna cu ceilalti profesori formau conferinta clasei. Consiliul profesoral (scolar) se ingrijea de imbunatatirea procesului de invatamant din scoala respectiva.

In gimnazii, elevii erau primiti pe baza de adeverinte de absolvire a scolii primare, iar in licee pe baza absolvirii gimnaziului. in cursul fiecarui an, elevii trebuiau sa treaca examenele trimestriale, care constau in lucrari scrise si apoi examene anuale.

La terminarea gimnaziului de 4 ani si la terminarea liceului de 3 ani se dadea un examen general de absolvire, scris si oral, la toate obiectele de studiu. Examenul de absolvire a liceului era, de fapt, bacalaureatul introdus principial prin legea din 1864, dupa modul de organizare a acestuia in Franta. 

Liceul unic, creat prin legea din 1864, este liceul cu preponderenta clasic, fara a lipsi insa din programul sau si disciplinele stiintifice. O piedica in calea dezvoltarii instructiei in scoli o constituise mult timp faptul ca programele si le alcatuiau insisi profesorii, avand insa obligatia de a le supune aprobarii Consiliului permanent. Abia in anul 1876 s-au alcatuit primele programe analitice pentru gimanzii si licee.

Dintre proiectele cu privire la imbunatatirea invatamantului secundar amintim pe cele mai importante: proiectul C. Tell din 1872, prin care se cerea prelungirea anilor de studii de la 7 la 8 ani de liceu, proiectul T. Maiorescu din 1876, care prevedea unele masuri pe care le vom gasi intr-o formulare superioara si in opera legislativa a lui Haret.

Un moment important in evolutia legislatiei privitoare la invatamantul de la noi l-a constituit raportul general asupra invatamantului prezentat de fostul revizor general al scolilor, Spiru Haret, in anul 1884. raportul a vazut lumina tiparului in acelasi an.

In 1885, in timpul ministeriatului lui D. A. Sturdza, Spiru Haret era secretar general. Cu aceasta ocazie el lucreaza la proiectul de reforma al lui D. A. Sturdza din 1886, proiect care are la baza raportul sau din 1884.

Dupa proiectul de lege din 1886, s-au mai elaborat: proiectul lui C. Boerescu, in 1889, cu privire la reorganizarea invatamantului rural, si acela referitor la scolile normale de invatatori si proiectul lui Titu Maiorescu din 1891.

Proiectul lui Titu Maiorescu nu modifica in intregime legea din 1864, ci o amenda partial: se introduceau institutiile scolare noi, existente la data elaborarii proiectului : scoli normale de invatatori si scolile normale de institutori.

O serie de proiecte pentru imbunatatirea invatamantului secundar s-au facut si in timpul ministeriatului lui A. Poni. 

Spiru Haret, in raportul sau din 1884, scria despre manualele scolare: „Lipsa de metoda, frazele greoaie, intortocheate, pretentioase si pline de cuvinte straine, nepotrivite cu inteligenta copiilor carora li se adreseaza, erorile de fapte sau teoriile invechite si parasite de toata lumea, iata ce le caracterizeaza. Multe dinte ele sunt traduceri rau facute, in care s-au pastrat pana si dispozitia frazei straine; altele sunt reproduceri de a doua sau a treia mana dupa vreo traducere si cuprind toate defectele ce a adaugat fiecare nou autor la lucrarea celuilalt.”

Haret nu s-a ocupat de invatamantul profesional pana la numirea sa ca ministru, deoarece pana atunci invatamantul profesional nu depindea de Ministerul instructiunii. 

Legea din 1864, referindu-se la „scolile reale”, le atribuia ca scop de „a da invatatura trebuincioasa pentru executarea unei arte sau profesiuni.”

Dupa 1864, pentru dezvoltarea invatamantului profesional s-au elaborat mai multe proiecte de legi, dintre care amintim: proiectul lui P. Carp (1870) care cerea infiintarea scolilor profesionale; proiectul lui V. Conta cerea infiintarea scolilor de meserii, cate 3 in fiecare judet; una oraseneasca pentru baieti, alta pentru fete si o scoala sateasca. 

In perioada pana la venirea lui Haret ca ministru, intra in vigoare si doua legi care se refera la invatamantul profesional: „Legea pentru numirea profesorilor pentru gimnaziu, licee si scoli profesionale” si „Legea pentru organizarea invatamantului profesional” din anul 1893. 

Invatamantului secundar de stat i se adauga si scolile particulare. Invatamantul particular avea o vechime destul de mare in tara noastra. La data cand Haret alcatuia raportul sau, acest tip de invatamant nu avea o organizare unitara, iar scolile particulare nu erau aproape deloc controlate de Ministerul instructiunii.

In multe din aceste scoli, prin instructia si educatia facuta elevilor se urmarea instrainarea lor de tot ce apartinea poporului nostru. Studiul limbii romane si al istoriei patriei era aproape complet neglijat.

Proiectul lui V. Conta din 1880 acorda invatamantului particular o larga libertate, numai scolile de gradul primar fiind obligate sa se conformeze programei scolilor publice, in timp ce celelalte puteau sa adopte orice programa de studiu.

Unul din principiile care au stat la baza legii din 1864 era consacrarea despartirii invatamantului superior de invatamantul mediu.

Infiintarea universitatilor din Iasi si Bucuresti a avut drept consecinta desprinderea pentru totdeauna a instructiei superioare de cea medie.

Consfintand existenta celor doua universitati – Iasi si Bucuresti -, legea din 1864 anuleaza principiul autonomiei Universitatii din Iasi. In legea din 1864 se prevedea denumirea facultatilor, dar nu si a catedrelor; nu se definea scopul instructiei superioare, rolul ei social. Tot in aceeasi legea se punea bazele unui invatamant politehnic superior pentru care se cerea alcatuirea unui regulament. Durata cursurilor, dupa necesitatile fiecarei facultati, varia intre 3 si 5 ani.

Pana la ministeriatul lui Haret, modificarile aduse invatamantului universitar au fost mai mici decat cele aduse invatamantului primar si secundar.

La 1876, Titu Maiorescu a inaintat un proiect de lege pentru invatamantul superior in care propunea suprimarea facultatilor de drept, litere si filozofie de la Iasi, ramanand ca in acest centru universitar sa se infiinteze in locul facultatii de stiinte o „inalta scoala politehnica”.

Legea in 1864 a ramas practic in vigoare in ceea ce priveste invatamantul universitar, pana la legea lui Spiru Haret.

Putem spune de aceea fara a gresi, ca organizarea invatamantului universitar la noi dupa 1864 este aproape in intregime opera lui Spiru Haret.

(va urma)