| Ioan Holender: Toată viața am luptat acompaniat de frică |  |
| (Viață) |
Mai intii a devenit un fel de „erou comunal” - fiindca l-a luat valul in ’56, in miezul revoltei studentesti din Timisoara, cind a tinut un discurs, pe care l-a platit cu exmatricularea, pierzindu-si dreptul de-a mai studia in vreo universitate. A devenit antrenor de tenis si victima in ochii tuturor. |
Generalul unitatii militare pe care o antrena i-a dat intr-o zi jeep-ul, ca sa transporte niste materiale. Asa, din victima in ochii altora, a devenit, in proprii sai ochi, un soi de martir, suspectat pe nedrept de colaborare cu Securitatea. ”Mi-am zis: as putea face mult mai mult, dar soarta m-a constrins sa fac asta. Si m-am complacut repede in situatia de victima”, imi spuneIoan Holender, omul care conduce Festivalul „George Enescu” si-a cirmuit Opera din Viena vreme de 19 ani. In ’59 a plecat in Austria. Incerc sa inteleg cum s-a transformat „eroul-victima” intr-un om puternic pe fruntea caruia s-a stampilat: „autoritar”. „Autoritar am fost mereu. Si cind eram antrenor. Le spuneam: << La ora trei incepe antrenamentul. Acum e 3.15.>> <<Da, dar stiti ca tramvaiul...>> << Pe mine nu ma intereseaza tramvaiul. Eu am fost aici, iar dumneata, nu. Du-te acasa. Nu mai am nevoie de tine>>. Deci am fost un profesor rau”. Eu cred ca a obligat oamenii sa-si asume responsabilitatea. Pe toti, chiar si pe artisti. „Angela Gheorghiu ma uraste fiindca i-am spus ca la mine nu merge cu fitele ei. <<Am fost la San Francisco>> mi-a zis. <<Atunci du-te inapoi la San Francisco>>. Si sint multe Angela Gheorghiu”. Cel mai fericit a fost pe scena, iar nu in fotoliul de director. „Cind am cintat in ultima opera de copii, contemporana, am intrat in aceeasi fervoare ca acum 40 de ani. N-am fumat, am exersat si-am cintat. Mi-a placut enorm. Deodata am devenit colegul lor! Totul s-a schimbat!” Eu cred ca atunci, omul atit de criticat s-a simtit, in sfirsit, acceptat de oamenii din preajma. „Mi-e frica de tot si de toate”, imi spune cel care a fost numit pina si „dictator”. „Adica tot comportamentul acesta, de om puternic, vine din frica?”, il intreb. „Din infringeri devii victorios, nu din victorii”, imi raspunde.
Va place Orfeu?
Orfeu si Euridice. Revenirea din Iad... Da!, imi place povestea si prin muzica putem invinge impotriva Raului, impotriva Iadului, impotriva mortii...
In orfism, e „responsabil” si de misterele prin care zeul e dezmembrat si apoi reinviat. Ati avut vreodata senzatia ca viata va tot desface in bucati?
Ca viata m-a facut bucati? Da! Absolut! Viata m-a tot constrins sa parasesc drumurile alese de mine. Acum, asta o spun faptic, fara dureri si fara sentimente. Viata m-a constrins - nu sa fac ce nu vreau, dar sa nu fac ce vreau.
Un jurnalist a scris ca ar trebui sa fiti recunoscator comunismului ca ati fost dat afara din facultate si nu ati mai avut dreptul sa va mai inscrieti la vreuna, fiindca asa ati plecat in Viena. Atunci ati reactionat abrupt, accentuind ca ati fost indepartat de la traseul pe care l-ati ales. Ati dezvoltat nevoia de-a fi stapin pe propria viata, de avea controlul?
Hotarirea care a reprezentat apogeul vietii mele, n-am luat-o eu. Au luat-o altii, iar eu am acceptat-o. Devenirea mea in fruntea acestui institut, al Operei din Viena, n-a fost decizia mea! N-a fost, nici macar, tendinta mea! N-a fost impotriva vointei mele, dar n-a fost vointa mea. N-a fost ceva nascut din mine, ca sa raminem cinstiti. asta nu-i un raspuns la intrebarea ta, dar nici departe nu este.
Ascult si am impresia ca asist la inmormintarea mea
Ati fost vreodata introspectiv, problematizind ce se intimpla cu viata dumneavoastra?
Nu! N-am avut niciodata timpul necesar sa-mi pun problemele astea. Mi le pun acum, poate mai mult decit in orice perioada a vietii mele.
Din pricina virstei?
Din pricina timpului, da. Ma surprind din ce in ce mai des facind bilanturi. Asta n-am facut-o niciodata inainte. Cred ca sint speriat de anii pe care-i am.
Va ginditi ce va ramine in urma dumneavoastra?
Nu. Eu nu ma gindesc la asta, desi imi este mereu amintit acest aspect, de catre altii care-mi spun: „ce ati facut dumneavoastra...”. Asist din ce in ce mai des la cuvinte care se spun despre mine, iar raspunsul meu e: „Ascult si am impresia ca asist la inmormintarea mea”. Asta o spun, asa, fara sentimente. Relatez.
Legat aceasta impresie, ca „asistati”. V-ati simtit vreodata spectator fata de propria viata?
Nu totdeauna, dar ma simt si caut sa ma simt - si am dorinta si vointa de-a ma simti – spectator. Pentru a putea judeca obiectiv si fara exagerari, situatiile. Si a mea, proprie.
Nu sinteti o fire pasionala? Va placeau celebritatile si in tinerete ati pierdut un an de studii fiindca v-ati indragostit.
Ma indragostisem de handbalista Lucia Dobre, iar celebritatea are, intr-adevar, ceva catalizator. Am fost foarte mindru sa merg la terasa Corso impreuna cu ea. Acest lucru nu s-a schimbat. Si astazi celebritatea atrage si are un efect erotic.
Ce au deosebit oamenii celebri fata de anonimi, in afara de noroc?
Dar nu norocul declanseaza celebritatea. In primul rind, celebritatile stiu ceva ce majoritatea nu stie. Sint oameni care au un talent. Arta, spune Goethe, incepe acolo unde tehnica nu mai poate razbate. Tehnica, toata lumea si-o poate insusi, nu-i asa? Fetitei mele, care va avea un concert in seara asta si e foarte timorata si necajita, i-am spus: pentru tine, in viitoarea ta viata de artista, singurul parametru care te duce mai departe, esti tu insati. Daca in seara asta vei avea succes la public, dar tu vei sti ca ai cintat prost, atunci tine-te de ce stii tu. Si invers. Daca ai un esec, dar tu crezi ca ai cintat foarte bine, atunci sa fii multumita.
_______________________________________________________________
Toata viata am luptat. Nu m-am jucat mai niciodata
_______________________________________________________________
Ati fost bun in sport, in matematica, ati cintat. Ati simtit ca trebuie sa va hotariti si sa-alegi un singur talent pe care sa-l cultivati?
O persoana mi-a spus cindva o fraza care s-a infipt in subconstientul meu: in viata trebuie sa faci ceea ce iti permite sa oferi celorlalti, cu cel mai mare randament. Si ceea ce-ti aduce succesul personal. Iar succesul este concluzia ta, nu a celorlalti, prin care iti dai seama ca tu ai ceva ce altii nu au, iar asta te face multumit, ca sa nu spun „fericit”. Asta a fost punctul nevralgic care m-a adus la canto. Am spus: „asta e vocatia vietii mele, asta ma face fericit”. Ziua cea mai implinita din toata viata mea de pina acum a fost cea in care mi s-a spus: „iti oferim un post de prim bariton”, in stagiunea din ’63-’64. Am fost in ceruri de fericire. Niciodata nu mi s-a mai intimplat asa ceva. Nici cind am fost la Opera din Viena, care a avut doua faze: prima cind am fost numit de Eberhard Waechte si a doua, dupa ce a murit si am ramas singur.
Abia atunci v-ati simtit singur?
Da. M-a intrebat o televiziune cum ma simt, ca am preluat toata puterea. Dar eu simteam c-am ramas foarte, foarte singur. Pina atunci luptasem. Nu avusesem timp de ginduri din aceastea.
In viata dumneavoastra, preponderent ati luptat sau v-ati jucat?
Toata viata am luptat. Nu m-am jucat mai niciodata. Timpul de „joaca” nu l-am prins nici la sfirsit. Fiindca intreaga viata m-a acompaniat frica. Si acum. Am avut conferinta aceasta la Iasi si-am fost terorizat vreme de-o saptamina intreaga. Fiindca am ales un subiect care n-a fost usor. Am vrut sa vorbesc despre Lucian Boia, recapitulind capcanele istorice care l-au pindit, sa vorbesc despre epurarile legionarilor, despre epurarile comunistilor, despre Sadoveanu si aderarea lui la ideologia comunista si tot asa. Cind am anuntat despre ce vreau sa vorbesc, mi s-a spus: „e fantastic sa abordati subiectul acesta, dar lasati-l ca e riscant”.
V-ati simtit curajos sa vorbiti despre asta?
Am fost mindru de mine c-am abordat aceasta tema. Dar am fost foarte usurat cind m-am uitat in sala si-am vazut doar 26 de persoane. Erau tineri si prin asta mi-a fost mult mai usor. Fiindca stiu ideile preconcepute ale celor mai in virsta, despre ceea ce s-ar chema „romanism” si la care sint foarte sensibili, ca sa nu folosesc alt cuvint. Obiectivitatea fata de noi insisi poate produce si multa repulsie.
Si cind erati director aveati obiceiul de-a contrazice preconceptiile, fie criticind public, de pilda, Balul Operei, chiar daca e un eveniment traditional, fie vorbind despre tabu-uri culturale. il tot pomeneati de Karl Böhm, ultimul director al Operei din Viena din perioada nazista si primul director de dupa Razboi.
Si-am fost huiduit public pentru faptul ca i-am spus numele! Cit nu i-am pronuntat numele, s-a acceptat. Dar, am zis: „si-acum sa va spun cum se numeste, fiindca noi, cu totii, stim cine e, dar nu-i spunem pe nume. E Karl Böhm” si n-am terminat de pronuntat c-au inceput cu „huo!” si „terminati!”. Le-am zis: „N-am terminat, aveti rabdare, ca vreau sa mai spun si alte lucruri. Nu huiduiti acum prea tare c-o sa aveti motive si mai puternice sa protestati!”
Ati ales subiecte sensibile stiind ce reactii veti provoca?
N-am facut-o ca sa-mi dau importanta. Doar ca nu m-am ingradit la „cele necesare”. S-a spus: „se baga in toate Holender. Despre orice se-apuca sa vorbeasca”. Dar am vorbit mereu fiindca m-am simtit cumva obligat sa abordez aceste aspecte. De ce tocmai eu am adus aminte acestui popor austriac despre acea perioada de sapte ani, ’38-’45, pe care au acoperit-o? Ei se comporta de parca nu ar fi existat asta in istoria lor.
Ce anume va facea sa va simtiti obligat sa le „recuperati” trecutul?
Nu m-am gindit ca sint obligat fata de mine insumi. Am simtit, pur si simplu, instinctiv ca am aceasta obligatie. Acum, o fi ceva legat de... (ride) tragerea in roata a lui Horia, Closca si Crisan si razbunarea mea impotriva urmasilor acestora. Vedeti, ca aceasta educatie socialista, comunista, româneasca e foarte intim prinsa inauntrul meu. Romanismul meu e foarte adinc asezat in fiinta mea.
_______________________________________________________________
Imi este frica sa nu decad in forma unui om in virsta, cu burta, dureri si neputinte
_______________________________________________________________
Ati avut o exprimare foarte lirica la un moment dat, spunind ca va simtiti ca un copac „si cu cit te indepartezi mai mult de sol, cu atit mai mult tinjesti dupa radacini”.
Asta pentru ca radacinile devin din ce in ce mai puternice, cu cit copacul creste mai mult. Altfel, s-ar darima! Iar eu am trait pina la 25 de ani in Romania, iar radacinile mele sint profund romanesti.
„Sunati” romantic. Va place natura?
Da! Foarte mult! Si aici, in Iasi, m-am dus sa ma plimb prin Gradina Botanica cu Alina, fetita mea. Ea a vazut acolo niste pui de ciine abia nascuti si-a vrut sa se joace cu ei – este o fetita foarte timida, foarte retrasa si sensibila. Am intirziat in Gradina, dar imi pare rau si-acum ca pina la teiul lui Eminescu n-am ajuns. I-am zis: „Uite, Alina, nu-i pacat ca am venit pina aici si n-am ajuns la tei?” „Tata, da-i mult mai frumos aici!” si-am spus: „nu, nu, la teiul lui Eminescu... Macar sa pun si eu mina pe el, daca-s aici, la Iasi”. Sigur, poti sa zici ca asta-i un sentimentalism! Dar pe de alta parte, in ciuda sentimentalismului meu, eu pot spune, spre deosebire de alti sentimentalisti, ca Celan este mai cunoscut in lume decit Eminescu.
Va improspatati colindind?
Absolut! Urcind pe piscul de munte. Chiar si in vara asta am facut-o, desi e mult peste puterile mele. Doamne, ce implinire extraordinara iti da momentul in care ajungi in virf, la crucea aceea! Si ce plin te simti cind ajungi jos, ridici ochii spre cer si spui: „eu am fost acolo, sus”. Orele acelea de urcare, de oboseala si efort, in care nu vorbesti, ca intr-un pelerinaj, iti limpezesc mintea! Si mai e ceva ce fac cu mare placere – inot. Nu mai pot ore intregi, dar jumatate de ora fara sa ma opresc... Ma fortez sa inot aproape zilnic. Poate ca si din orgoliu sau din vanitate. Imi este frica sa nu decad in forma unui om in virsta, cu burta, dureri si neputinte. Sint foarte auto-critic cu mine! Adica, lipsurile mele imi sunt foarte constiente mie insumi.
N-am puterea sa schimb nimic
Printre aceste „lipsuri” se numara si orgoliul?
Eu? Nu consider ca sint o persoana orgolioasa. Legenda mea spune asta despre mine. S-au format tot soiul de zvonuri. Am, de exemplu – probabil – ceva tiganesc in singele meu, fiindca ma bronzez foarte repede, fara sa stau prea mult la soare. Iar unii critici rau-voitori au spus ca „domnul director isi petrece vremea la solar”. In viata mea n-am fost intr-un solar! M-au judecat ca, „uite, Holender a jucat tenis si acum conduce Opera”.
Au spus ca „un vatman conduce Opera”.
Au fost multe, mai ales in primii doi, trei ani de la numirea mea, cind, dupa ce am avut, ma rog, niste succese, critica a fost extrem de virulenta - si anti-romaneasca, si anti-semita, tot ce vrei.
Ati trait o „poveste de succes” standard. Ati pornit de jos, schimbind becuri catarat pe stilpii de iluminare publica, ati condus tramvaiele care trebuiau reparate si tot asa pina ati devenit directorul Operei din Viena. Nu va mindriti c-ati condus tramvaie?
M-am simtit mindru cind s-a filmat documentarul acela despre mine, „Holi”, si am stiut cind am condus tramvaiul unde sunt toate butoanele si tot ce am de facut. Omul care era linga mine a zis: „Doamne, da’ de unde stiti?”Am zimbit, „pai cum sa nu stiu, daca voi n-ati mai modernizat nimic si tot ca pe vremea mea se conduc?!” Ma rog, sint asa, niste nimicuri, poate, niste sentimentalisme. Dar in Romania am satisfactii - nu mai mari decit in alta parte, dar poate mai profunde. Simt totul mai intens aici, dar ma si dor mai intens unele lucruri care se petrec in aceasta tara, stiind ca n-am puterea sa schimb nimic.
Nu aveti puterea formala. Dar va lipseste si cea informala, iar opiniile dumneavoastra sint trecute cu vederea?
Imi sint trecute cu vederea, da. Cred ca Festivalul „George Enescu” e singurul care imi da, aici, o anumite autoritate formala, fiindca il conduc onorific. Foarte multi imi spun: „e absurd ce faci”. Dar stiu ca astfel am mult mai multa putere. Fiindca nimeni nu poate sa spuna: „Holender sta pe un post si se imbogateste pe spinarea noastra”.
Si, concret, ce inseamna aceasta putere?
De exemplu, in situatia asta din Romania, cind orice populism are un foarte mare impact imediat, s-au retinut sa spuna ceva cind le-am prezentat situatia financiara a festivalului si le-am spus ca totul costa sase milioane de dolari. Nimeni n-a dat in mine, nici un partid dintre toate astea care ba sint la putere, ba in opozitie.
Am stiut mereu sa dezarmez oamenii
Ati refuzat sa vorbiti sau sa va intilniti cu destui politicieni in Austria. Cu politicienii romani, in schimb, ati fost mereu foarte blind.
Cu politicienii din Romania nu am legaturi directe, din perspectiva postului meu. Am zis: „vindeti loja centrala si nu mai dati invitatii la toate ministerele si la presedintie”. „Nu se poate”, mi s-a spus. „Se poate sau nu se poate, cit sint eu aici, faci asa. O vinzi”. „Nu, nu putem s-o vindem”. Am zis: „Da? Atunci asteptam zece minute si apoi o impartim gratis la studenti”. Si s-a facut asta. Dar nu-i mare lucru, fiindca am facut la fel si la Viena. Loja primarului, loja presedintelui, toate locurile oficiale se tin 24 de ore, pina la inceperea spectacolului si se vind numai atunci, in ultima zi. A durat ceva pina am descoperit si-am zis: „Asta o schimbam!” „Nu se poate”, mi s-a raspuns, „ca doar le vindem”. „Le vindem, da, in ultima zi, cind nu le mai cumpara nimeni?. Bine, daca vrei s-o dam gratis la studenti, o dam la studenti. Fac asa cum vrei dumneata, fiindca dumneata vrei asta!” Atunci, s-a schimbat: „bine, bine, incercam sa schimbam. Vom cere asta”. ”Nu vom incerca nimic. Pur si simplu scriu o scrisoare pe care o voi semna. Este o comunicare, nu o cerere! Nu intreb, ci comunic!”. Cu chiu cu vai, am reusit sa schimb regula: cu o saptamina inainte trebuie sa se declare cine dintre oficiali isi doreste sa participe la spectacol. Altfel, locurile sint scoase la vinzare. Si asa au aparut: „Holender este autoritar”, „se crede buricul Pamintului”, „crede ca-i Opera lui personala”. Toate astea au venit, dar, totusi, m-au tinut. M-au suportat mai mult decit pe oricine altcineva inaintea mea.
V-ati simtit creator?
Da! M-am simtit creator pentru a facilita creatia altora! Exact asta e! Dar responsabil m-am simtit publicului! Intotdeauna! De exemplu, acum niste ani, m-a deranjat taxa de garderoba. Adica intri intr-un teatru, platesti biletul de intrare dupa ce ai platit deja subventia prin taxele si impozite retinute automat din salariu. Deci ai platit deja pentru ceva, ai venit sa consumi ceea ce ai platit, apoi mai platesti inca o data, prin bilet. De asta, pretul biletului de intrare, ceea ce se plateste a doua oara de catre om, trebuie sa fie unul decent. In nici un caz nu poate fi unul comercial! Dar sa mai platesti si pentru garderoba?! Am zis: „Scoatem taxa aceasta!” Mi s-a zis: „nu se poate, ca raminem fara bani”. Se aduna din banii pe garderoba sute de mii de euro, pe stagiune. Cheltuielile mici determina cheltuielile mari. Asta a fost deviza mea toata viata. Si sint considerat un om foarte ingust si zgircit. Am spus: „N-am nevoie de acest venit. Garderoba trebuie sa fie gratis”. „Dar daca e gratis, tot va trebui sa platim garderobierii”. „Da, ii platim”. Am ajuns pina la ministrul de Finante. „Atunci, va reducem bugetul” „Reduceti bugetul. Salariile garderobierilor trebuie sa fie incluse in buget si eu nu pot sa va dau inapoi niste bani care deja v-au fost platiti din taxe si impozite. Ar fi un furt.” ”Deci nu-mi dati”, imi zice. „Nu eu iti dau. Nu-s banii mei. Eu iti dau banii altora. Daca dumneata vrei sa fii ajutat de mine, iti dau eu, in particular, daca imi ceri. Dar eu nu pot sa-ti dau banii altora”.
Ati stiut intotdeauna sa intimidati oamenii?
Da! Cred ca am stiut mereu sa-i dezarmez! Dar dragostea fata de mine n-a crescut prin aceste actiuni. Eu n-am fost un om iubit. Si nici in institutie n-am fost. Acum, am auzit si fraza asta: „dragostea domina in interiorul Operei de cind Holender s-a dus”. Acesta e un om foarte dragut cu toata lumea, vorbeste incet, are timp de toti, ii asculta. Eu spuneam: „mai repede! Nu-mi spune acelasi lucru de trei ori. Am inteles!” sau „degeaba imi spui acum, pentru a saptea oara despre asta. N-am facut-o pina acum fiindca nu consider ca trebuie facut si daca mai repeti o data, tot n-am s-o fac”.
Asta a ramas, ca Holender tipa la oameni
In momentul in care ati lucrat cu Andrei serban, ati fost intrebat cine-i si-ati raspuns: „O sa vedeti”. Cind ati propus punerea in scena a unei opere de Enescu, pe care echipa n-o cunostea, le-ati retezat-o cu „o veti invata acum, ca merita”. Ati pretins mereu increderea, refuzind explicatiile. Functia v-a adus stilul acesta?
Nu stiu, am devenit repede asa. Am introdus – ceea ce nu mai fusese facut pina la mine – discutii cu publicul, de doua ori pe an. De fiecare data, intilnirile acestea le-am inceput cu fraza: „Eu nu am nimic sa va spun, fiindca ce-am avut de spus se vede din repertoriu si din spectacole. Ne-am adunat aici ca sa-mi spuneti relele”. Fiindca omul, din rele invata. Esecurile si infringerile mele artistice au fost foarte amplu si cu mare bucurie reflectate, analizate si evidentiate. Spectacolul cu Macbeth a fost un esec – nu din perspectiva muzicienilor, pentru ca ei au fost la inaltime. Din punctul acesta de vedere, intotdeauna mi-au fost respectate deciziile. Uneori, chiar prea mult, in ceea ce priveste selectarea interpretilor. Pina si distributii proaste pe care le-am facut, au fost admirate. Cind eram impresar, imi amintesc ca-n momentul in care un director a fost aspru criticat pentru ca a ales un anumit muzician, el s-a aparat cu: „Dar de la Holender vine!” insa regiile sint, acum, ceea ce decide succesul sau insuccesul unui spectacol. Ma refer la ceea ce se numeste acum, cu ironie fie spus, „regie moderna”, acest „altfel” care se tot flutura pe scena.
V-ati exprimat foarte vocal cind un regizor a vrut sa introduca in spectacol un act de sodomie cu un porc.
Da, era un regizor celebru pe care nu-l refuza si nu-l cenzura nimeni. Dar eu m-am simtit mereu responsabil. E o vorba, ca directorul artistic „sta in spatele” regizorului si vegheaza. Eu n-am stat in spate, ci alaturi de el. Am stat in fata lui. Niciodata n-am spus: „Andrei Serban a facut regia, iar nu eu. Spuneti-i lui, nu mie!” Nu! Eu l-am angajat pe Andrei Serban, deci eu sint responsabil si de ceea ce-a facut el.
Ati aparat mereu oamenii pe care i-ati ales?
M-am luptat cu ei! Uneori, aproape la cutite! Am avut un infarct din cauza lui Andrei Serban. A spus-o si cind a primit distinctia de Doctor Honoris Causa, ca si-l aminteste pe Holender urlind. Dar Holender urla foarte rar. Da, de patru, cinci ori Holender si-a pierdut stapinirea de sine si a tipat. Asta a ramas: Holender tipa la oameni.
_______________________________________________________________
Sa te lasi sa ajungi pina la infometare, te obliga sa intri in sinea ta
_______________________________________________________________
Spuneati ca v-ati simtit mindru si curios in momentul in care s-a difuzat la radio anuntul incheierii mandatului dumneavoastra. De ce?
Mindru si orgolios m-am simtit fiindca la 18.35 am anuntat acest lucru unei singure agentii de presa si dimineata, la ora noua, in stirile de trei minute de la radio, a si fost difuzat anuntul meu. Da, am fost foarte plin de mine!
Adica nu va asteptati sa stirniti o reactie imediata?
Nu.
Sperati ca va trage cineva de dumneavoastra sa mai ramineti?
Probabil ca un anunt de acest gen sau o renuntare la un astfel de post, atit de important in aceasta tara, nu s-a mai intimplat niciodata. Ceea ce a uimit a fost faptul ca n-am spus-o doamnei ministru, ci am anuntat-o direct, de capul meu, in presa, adica am vorbit direct, tuturor. A fost decizia mea si mi-am asumat-o fara sa trec prin etapele intermediare, formale, conform carora, mai intii afla cei aflati deasupra intr-o ierarhie, acestia isi dau acordul si abia apoi decizia are dreptul sa fie urmata si facuta publica. Eu am actionat direct. M-am hotarit si foate repede, in ziua aceea rece din Stockholm, cind imi era frig si imi era foame. stiti ca atunci cind iti este foame, mintea merge mai repede. Era vinerea lunga. Referitor la chestiuni evreiesti, ziua de iom-kipur am respectat-o intotdeauna - n-am mincat 24 de ore, uneori, chiar 26. In aceste zile mi-au venit idei extraordinare. Lucrul asta, sa te lasi sa ajungi pina la infometare, macar pentru o zi, nu este rau deloc. Nu ca sa suferi, ci fiindca asta te obliga sa intri in sinea ta. Mi-am dat seama atunci ca vor aparea cu siguranta voci care vor spune: „asta o sa ramina aici pina o sa se senilizeze”.
Va este frica sa nu deveniti senil?
Da. Si ma monitorizez incontinuu. Sint, uneori, anumite cuvinte care pur si simplu nu-mi vin. Paul Celan e un nume pe care-l stiu foarte bine si care nu-mi vine in minte cind imi trebuie. Si sint multi Paul Celan deja, care imi tot scapa, chiar daca-i stiu. Inregistrez acest lucru. Obosesc mental mai repede. Poate din pricina acestui stil de viata, de-a trai in doua limbi.
Am avut mereu instinctul de-a citi oamenii
V-ati gindit ca sinteti obsedat de performanta?
Probabil ca da. Adica nu probabil, ci sigur, da. Si acum, la Iasi, a fost ziua aceasta, in care am avut conferinta. In timpul zilei, m-am intilnit cu Prelipcean, directorul Filarmonicii, care joaca tenis bine. M-a invitat la o partida si-am acceptat. Am jucat de doua ori. Am zis, „pai, eu, la una fac fata. Dar la doua...” Pina la urma, am luptat. Si-am cistigat. Si n-a fost usor. In timpul jocului m-am surprins gindindu-ma: „uite, joc pina la patru, dupa aceea trebuie sa ma spal si n-am nici macar cinci minute sa ma culc, sa ma odihnesc, pina la conferinta”. Dar am facut-o! Deci pot s-o fac. Sotia mea mi-a spus: „dar de ce te duci acum, sa te omori, cind stii ca diseara trebuie sa fii intreg?”
De ce ati facut-o?
Nu stiu. Poate voiam sa-mi arat ca inca o pot face. Nu stiu de ce. Mereu actionez instinctiv. Refuz instinctiv. Accept instinctiv. Iar bucuriile mele imi sint date tocmai de faptul ca ulterior, vad ca instinctele mele sint corecte, ca functioneaza, ca nu ma insel. De cind eram impresar, am avut instinctul de-a citi oamenii. Fara sa stiu nimic despre ei, am simtit cind cineva era plin, cind cineva promitea. Asta este cu siguranta, o calitate a mea, sa vad oamenii, chiar fara sa-i cunosc.
Toti artistii au cintat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic
Ati avut putini prieteni, dar puternici. Cind ati fost dat afara de la scoala Sportiva, ca antrenor de tenis, din pricina dosarului dumneavoastra, generalul unitatii militare pe care o antrenati v-a pastrat totusi pe post pina ati plecat din tara. Ati stiut sa va apropiati de oameni puternici?
Cred ca si asta e o trasatura personala, a mea. Si dupa ce-am plecat din Romania m-am apropiat de oamenii puternici. De exemplu, am o apreciere personala, prin convorbirile pe care le-am purtat, pentru Ion Iliescu. Am vrut sa vorbesc cu el, despre ce-a fost in ’89. Mi-a spus ca el crede ca a salvat tara de la un razboi civil, ca uciderea lui Ceusescu, asa, in graba si fara un proces adecvat, a fost necesara fiindca, dupa parerea lui, altfel ar fi murit multi altii. L-am inteles. Am ramas fidel fata de acest om, cu un mare semn de intrebare – Mineriada. Mi-a spus ca n-a avut curajul sa cheme fortele de ordine, militia si ca i-a venit ideea sa lase poporul sa faca ordine. Ei, poporul a facut ordine, dar pecetea asta i-a ramas. Pentru mine, istoria Romaniei este foarte palpitanta. Ma simt enorm atras de lucrurile care s-au petrecut aici. Sotia mea imi spune: „esti asa de unilateral in ce citesti!” Acum sint fascinat de Boia. Asa de mult imi doresc sa-l fi putut cunoaste pe omul asta, care mi-a stirnit un mare respect si admiratie. E atit de interesant cum s-a nascut legionarismul, care, in matricea sa initiala avea intentii pure. Sint fascinat de soarta utopiilor, a ceea ce se naste pur si exact aceasta puritate distruge oamenii cind se incearca integrarea ei in realitate. Romanii sint atit de inteligenti! Si asta e un fapt! Sotia mea, care este din Elvetia, pina si ea a inteles ca romanii sint speciali prin spiritul lor inovator, prin creativitatea lor! Desigur, sint calitati din care nu facem nimic – ne transformam creativitatea in capacitatea de-a improviza. Sint acum fascinat de personalitatea lui Carol al II-lea, care a fost asa de diferit de Mihaita al nostru. Am primit la un moment dat o distinctie regala si-am avut ocazia sa vorbesc cu regele Mihai. M-a deprimat! Dar asa m-a deprimat!- prin tot ce nu a spus. E o comoara a istoriei – i-a cunoscut pe Roosewelt, pe Stalin, pe Churchill. Te astepti la altceva de la el!
Ati fost vreodata gelos pe artisti?
Da! Cind eram impresar. Am fost gelos pe artistii care nu m-au ales si s-au dus la altii. Am luptat impotriva altor impresari, cu indaratnicie si ura! Insa artistii m-au iubit si ma iubesc. Asta am constatat-o in seara aceea de 26 iunie cind s-a facut gala de adio. Si toti artistii de acolo au venit si-au cintat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic, pentru unul care s-a dus intr-un pensionar.
Atit de tirziu v-ati dat seama ca exista si oameni care va iubesc?
Ei, bine, atunci am primit convingerea definitiva si totala. Dar si saptamina trecuta, in Germania, aceasta cintareata care este un fel de Callas din zilele noastre, a primit un premiu important ultra-mediatizat. Ei, si pe cine au chemat sa vorbeasca acolo? Pe mine! si-am facut-o cu mare bucurie ca m-au ales pe mine.
Vorbiti de parca v-ati demonstra dumneavoastra insiva ca exista si oameni care va apreciaza. Spuneti ca „v-au tinut”, „v-au suportat mai mult decit pe oricine altcineva”, „v-au ales”. Ce credeti despre dumneavoastra de aveti atita nevoie sa va confirmati ca nu sinteti un om urit de ceialti?
Bine, asta e observatia dumneavoastra si daca eu simt ca-i asa, atunci e-asa. De ce e asa? Asta nu pot sa spun. Probabil ca vine din lipsa de-a fi iubit.
_______________________________________________________________
Cind un elev al scolii Germane m-a batut in fata casei, s-a nascut in mine o „disonanta”
_______________________________________________________________
Dupa ce ati fost dat afara din facultate, ati devenit antrenor de ?tenis in pantalonii de frac ai tatalui dumneavoastra. Pareti sa va fi bucurat de viata pe care-ati avut-o. ?
Am scris doua carti despre viata mea. Prima, probabil ca cea mai importanta, „De la Timisoara, la Viena”, reeditata de Cuvintul, e conceputa acum 12 ani. Am scris-o fiindca la un moment dat, am simtit nevoia sa pun in ordine intimplarile prin care am trecut, pentru mine. Iar a doua carte, „Spuse, traite, dorite”, e foarte diferita de prima, pentru ca pe aceasta din urma am scris-o dupa ce m-am retras din functie si m-am simtit mai liber. Asta si fiindca pe prima am scris-o fiind inca in functie. Iar aceasta, a doua carte, cind Iasul mi-a sugerat s-o scriu si am facut-o in jumatate de an, e conceputa dupa ce m-am retras. In fine, in prima carte am povestit aceasta tinerete a mea, care n-a fost chiar atit de fericita si luminoasa cum ziceati ca va pare.
Dar spuneati, totusi, ca va placea ce traiati – tenisul, orele particulare de muzica. in timpul facultatii v-ati imbolnavit de meningita si tot invatati pentru examene. De ce nu va prezentati intimplarile vietii ca pe niste drame?
Atunci cind m-am imbolnavit de meningita am dramatizat faptul ca invatam si...
Tatal dumneavoastra nu v-a spus ca urma sa fiti exmatriculat si invatati degeaba.
Asa e. Si-am mai dramatizat intimplarea de la opt ani.
Cind un elev de la scoala Germana v-a batut mar cu-o bita, chiar in fata casei, fiindca stia ca sinteti evreu?
Ei bine, acea bataie a produs o rana. In carte, am scris ca a nascut o „disonanta”. Bine, poate ca „disonanta” e un cuvint prea blajin.
„Blajin” vorbiti despre tot ce-a fost negativ. V-ati ferit de suferinta?
Nu.
Ati vrut sa credeti in potentialul formativ al „incercarilor”?
Da.
V-a infuriat faptul ca dupa ce-ati fost batut, tatal dumneavoastra nu i-a cerut socoteala batausului, ca nu a spus „nu”?
N-am inteles. Dar nu te superi in mod constient, la opt, noua ani, pentru ce a facut sau n-a facut un parinte.
In tinerete ati apreciat oamenii care au stiut sa spuna „nu”. Va amintiti foarte bine discursul colegului Daraban, din ’56, cind studentii timisoreni au criticat socialismul. Apoi vi-l amintiti foarte bine si pe profesorul Argheriade, de la Institutul de Matematica si Fizica, care, dupa ce primise ordin sa va pice, fiindca nu mai „aveati voie” sa studiati, a refuzat sa se supuna sarcinilor de partid.
Am un respect deosebit pentru oamenii cu o verticalitate din a carei pricina au avut dezavantaje in viata. Ii pretuiesc pe cei care sint constienti ca demnitatea lor ii expune pericolului si totusi nu renunta la principiile lor. Dar, pe de alta parte, nu sint de acord ca oamenii s-ar fi nascut ca sa fie disidenti sau eroi. Eu sint convins ca oamenii s-au nascut ca sa supravietuiasca. .
| |
|
|
|