Asadar, sa oprim din mers neostenitul crug al vremii si sa-l intoarcem in uitatul an 1862. De ce tocmai atunci? Fiindca la jumatatea lunii decembrie din acel an, sosea, din Bucuresti in targul Iesilor, tanarul jurist si filosof Titu Liviu Maiorescu, purtand in buzunar doua licente, un doctorat si decretul de numire ca director al Gimnaziului Central (Academia din ulita Arcu) si profesor la Universitatea ieseana, infiintata in locul fostei Academii a lui Mihail Sturdza in octombrie 1860. Plecase din Bucuresti la 9 decembrie (stil nou), intr-o trasura cu arcuri, inchisa, trasa de opt cai, insotit de consoarta sa, tanara berlineza Clara, fiica juristului Kremnitz, cu care se casatorise in capitala Prusiei.

Nu-i greu de inchipuit ce soc o fi fost in sufletul entuziastului profesor, privind din mersul trasurii casele scunde, acoperite cu stuf ori sindrila ale birjarilor scapeti din valea Pacurarilor, pe unde drumul Bacaului si al Sucevei intra in capitala Moldovei. Privelistea a fost descrisa cu sarcasm de Mihail Kogalniceanu in vestita sa cronica. Printre micile zidiri din ceamur si chirpici, rasarea, ici-colo, cladirea cate unui han cu ograda larga cat un suhat, vreo dugheana oblonita ca o cetate si abia spre capatul de sus al ulitei, prapastioasa, apareau cateva conace boieresti si casoaia „Creminalului“ – inchisoarea orasului – in jurul careia patrulau strajeri fiorosi cu spanga la pusca.

Masurand din priviri sinistra zidire, musafirul se gandea, probabil, la parerea ce si-o facea Clara despre viitoarea lor resedinta, atat de diferita fata de marele ei Berlin, cu strazi luminoase, pavaje de granit si inalte palate monumentale.

Emotionati, au coborat la fosta Academie, in fata aripii stangi (unde-i acum cladirea Colegiului National) unde se afla Internatul si locuinta directorului scolii cu cele trei odai la etaj din capatul cladirii (spre gradina hotelului „Traian“ de astazi

Era 1862, dupa ce Iasii traisera marele eveniment al Unirii din ianuarie 1859, dorita cu entuziasm de locuitorii sai, dar ce a avut neasteptate consecinte. Dupa mutarea dregatoriilor capitalei Moldovei la Bucuresti, incepand cu ianuarie 1862, sumedenie de amploiati ramasesera fara atributii si mijloace de trai, saracia cuprinzand frumoasa capitala a Moldovei. Casele boieresti se pustiiau, dughenile si atelierele trageau obloanele, multi dintre locatarii lor cautand salvarea pornind spre noua resedinta domneasca, Titu Maiorescu si doamna sa fiind dintre putinii musafiri care soseau cu gandul sa stea aici.

Tanarul profesor se nascuse la Craiova in 15 februarie 1840, incepuse scoala primara la Brasov unde tatal sau, Ion Maiorescu, profesor si functionar public, poposise o vreme, a continuat la Craiova vreo doi ani si iar la Brasov (1848-1850), unde a frecventat si clasa I la gimnaziul din Schei, infiintat prin 1850 de unchiul sau, Ioan Popazu (episcopul Caransebesului si fratele mamei, Maria Popazu-Maiorescu). Parintele Ioan Maiorescu, profesor la mai multe scoli (Cernauti, Craiova, Iasi, Bucuresti) mutandu-se in 1851 cu serviciul la Viena, in Ministerul Justitiei, feciorul a continuat studiile la gimnaziul si Academia Theresiana (Theresianum) – scoala inaltelor familii austriece, pe care le-a terminat, in 1858, ca sef de promotie. Muncind sarguincios si tinand-o intr-un iures, a frecventat cursurile universitatii berlineze si a obtinut doctoratul in Filozofie cu „magna cum laude“ la Universitatea din Gissen (recunoscandu-i-se drept studii universitare si ultimii doi ani ai academiei Theresiene). Continuand in acelasi ritm si la Paris, lua licenta in Litere, la Sorbona, si alta in Drept.

Astfel inarmat si animat de dorinta participarii la ridicarea patriei pe fagasul vietii europene, tanarul Maiorescu s-a intors acasa, desi cele doua licente si doctoratul ii ofereau slujbe in orasele de studii.

Cu dansul venea si sotia pe care o cunoscuse in casa Kremnitz, unde fusese preparator pentru limba franceza al celor patru copii ai familiei (Klara, Helene, Herman si Wilhelm – viitorul sot al muzei eminesciene Mite Kremnitz).

Sosit la Bucuresti, fusese numit supleant la Tribunalul de Ilfov si apoi procuror (octombrie 1862), dar, atras de cariera de profesor si solicitand un post in invatamant, a primit numirea la directia Gimnaziului din Iasi, pe langa care a obtinut si postul vacant de profesor la Facultatea de Filosofie (16 noiembrie 1862).

Avea doar 22 de ani, clocotea de energie si dorea sa aduca un suflu nou invatamantului romanesc. Ambitios, doct, spirit ordonat avand un caracter puternic si cinste exemplara, a inceput sa se afirme in toata plenitudinea.

In locuinta Internatului, chibzuia planurile pentru modernizarea gimnaziului ramas in localul Academiei dupa deschiderea Universitatii, la 26 octombrie 1860.

Aici a ticluit primul anuar scolar din Principate: „Anuariul Gimnaziului si Internatului din Iasi, pe anul scolar 1862-1863“, si a pus la cale conferintele publice de filozofie populara despre educatie, prezentate din februarie 1863 in salonul Bancii de pe ulita Golia (unde se afla acum Posta) si transformate peste un an in „Prelectiunile populare“ (februarie 1864).

Vestea conferintelor o dadea „Lumina din Moldova“ a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Intr-un scurt articol, autorul scria „Prelectiuni filosofice populare relative la familie si educatiune. Sub acest titlu, se incepe duminica, in 10 februarie 1863, la 12 ore, si se vor continua in duminicile viitoare de la 12-1 amiaza, in sala de Ia Banca, un curs public unde se vor dezvolta in mod popular un sir de idei asupra educatiunii in familie, luminate prin principii filosofice si mai ales estetice.“

Cu acest prilej, Maiorescu prezenta titlul celor 10 conferinte si trasa drumul pe care trebuia sa mearga, in viitor, orasul Iasi: „Daca Esii nu mai sunt acum centrul administratiunei, trebuie sa devie centru unei alte activitati, centrul miscarii literare si stiintifice“. Se facea astfel prima chemare pentru transformarea Iasilor in capitala culturala a tarii.

Pentru succesul actiunii, autorul se adresa partii feminine a societatii: „O mica parte a unei asemene miscari sunt si cursurile publice. Insa, pentru ca ele sa aiba un efect in societate, trebuie sustinute prin dame, adevaratul element social in timpul modern. Catre Dame ma adresez in specie si mai ales catre mamele de familie, rugandu-le sa asiste la aceasta incercare. Eu, din parte-mi, ma voi sili ca ora pe saptamana, in care ma vor incuraja cu prezenta lor, sa nu fie o ora pierduta. Tit. Livie Maiorescu.“

Datorita bogatei sale pregatiri, pe langa cursul universitar de istorie pe care il tinea cu pasiune, in februarie 1863 a primit si functia de decan al Facultatii de Filozofie, la 18 septembrie 1863 fiind ales si rector pentru patru ani, pana in 1867. De asemenea, a fost numit Presedintele Comitetul de Inspectiune al Scolilor din Moldova.

Entuziast si doritor sa dea tarii o scoala temeinica pentru instruirea dascalilor claselor primare, din octombrie 1863 accepta numirea la conducerea Institutului Preparandal din manastirea „Sf. Trei Ierarhi“ (pentru pregatirea invatatorilor si institutorilor), pe care avea sa-l transforme in vestita Scoala Normala „Vasile Lupu“. Sprijinit de ministrul Instructiunii, Al. Odobescu, pleca pentru doua luni la documentare in Germania.

Intorcandu-se, la 8 ianuarie, a deschis scoala in care preda Pedagogia, Gramatica romana, Psihologia si Compunerea (initiind, pentru prima oara, practica pedagogica a elevilor). Primind si locuinta in scoala, la jumatatea lui ianuarie 1864 s-a mutat in cladirea lipita de turnul intrarii de la strada. Aici s-a nascut fiica sa, Livia, si l-a avut ca elev pe Ion Creanga, numit apoi institutor la recomandarea sa.

Tot la „Sf. Trei Ierarhi“, in cabinetul de lucru al directorului Maiorescu dotat cu o masa lunga, „plina de carti si manuscripte“, din „casa astazi darmata de la intrarea bisericii «Sf. Trei Ierarhi»“ (potrivit lui lacob Negruzzi), in seara de 10 februarie 1864, P. P. Carp prezenta traducerea „magnifica“ a piesei „Macbeth“. Cu acest prilej, participantii, T. Maiorescu, P. P. Carp, Th. Rosetti si Iacob Negruzzi, impreuna cu Vasile Pogor si alti tineri, hotarau infiintarea Societatii literare „Junimea“, care avea sa devina insemnata institutie culturala a tarii. Intalnirea din ziua de 10/22 februarie 1864 (pomenita in scrisoarea directorului adresata profesoarei de franceza Claudine Rickert), a fost socotita apoi prima sedinta a „Junimii“.

Dorind formarea unei literaturi culte romanesti, profesorul a inceput si activitatea de critic literar, promovand valorile reale si publicand lucrari precum „Despre scrierea limbei romane“, „Despre poezia romana“, „Directia noua“ (in care era consacrat poetul Mihai Eminescu, tanar colaborator la „Convorbiri literare“).

Profesorul Maiorescu avea convingeri conservatoare, pledand pentru o conceptie moderna a vietii culturale romanesti, dar sustinand evolutia naturala, declarandu-se impotriva „formelor fara fond“ si a imitarii unor moravuri si principii occidentale nepotrivite culturii, credintei si mentalitatilor romanesti

Pe langa „Prelectiunile“ adresate publicului larg, in primavara anului 1864, tanarul director al Scolii Normale initia si un curs extraordinar de „Metodica Gramaticii Romane“ („Metodica rationala, aplicata la gramatica romana“) pentru elevele claselor superioare, viitoare „institutrice“ de la Scoala Centrala de Fete (aflata in localul ocupat astazi de Pavilionul Sapte al Spitalului de boli infectioase).

Conferintele incuviintate de Comitetul de Inspectiune incepeau la 2 martie si urmau lunea, miercurea si vinerea seara, pentru a putea fi audiate si de pedagogele si institutoarele din oras, interesate de predarea gramaticii si limbii romane in scolile elementare.

La conferintele desfasurate sub privirile directoarei, participa, de obicei, si sotia, Clara, doritoare sa invete romaneste. Fiindca dupa cursuri profesorul ramanea cate o ora in odaia oficiala a subdirectoarei, unii politicieni universitari, in frunte cu profesorul N. Ionescu, sustinatorii ai „Fractiunii libere si Independente“, doritori sa ingenuncheze pe tanarul lor coleg care avea convingeri conservatoare, rector si director al Institutului Normal, au facut din aceste sederi pricina de defaimare. Bazandu-se pe soaptele rautacioase ale unor eleve la adresa subdirectoarei Emilia Rickert, „o biata fata gheboasa si urata“, acestia porneau o campanie de presa la gazeta „Tribuna Romana“, in care apareau articole fulminante despre legaturi imorale ale profesorului cu respectiva. Ca efect, profesorul a fost destituit din toate functiile, intre octombrie 1864 si februarie 1865, urmand un proces la Tribunal (cerut de Maiorescu). In apararea sa au sarit P. P. Carp, V. Pogor, Octav Teodori, N. Mandrea, P. Ghica, I. Negruzzi, inscrisi la bara din datorie de onoare si spulberand insinuarile.

Procesul s-a incheiat cu achitarea acuzatului, declarat nevinovat, si a fost inchis definitiv la Curtea de Apel, in 26 aprilie, pentru netemeinicie. Drept razbunare, rivalii au trimis la gazeta vieneza „Die Presse“ o corespondenta din Iasi, despre „un rector magnificus in fata tribunalului“, ca sa stie parintele Clarei ce poama de ginere are la Iasi.

Dupa judecata, profesorul Maiorescu s-a intors invingator la Institutul Normal, la catedra, la rectorat si Comitetul de Instructiune, fiind reintegrat in toate functiile, cu leafa cuvenita lunilor de suspendare, dar viata si familia ii fusesera grav afectate. In timpul procesului, traise si durerea pierderii parintelui, in august 1864, si a mamei, in septembrie, pentru inhumarea carora a efectuat lungi drumuri la Bucuresti. Necazurile i-au afectat auzul urechii stangi si starea psihica.

Avea doar 24 de ani si-l indurerase ingratitudinea profesorilor mai varstnici, uniti impotriva unui coleg mai tanar.

La 16 ianuarie 1868, fiind schimbat din functia de director al Scolii Normale „Vasile Lupu“, prin aprilie 1868, s-a mutat cu chirie in casa negustorului Mandel, intr-o veche cladire boiereasca, pe locul careia acum se afla Scoala copiilor cu deficiente de auz si vorbire (strada Bratianu, vizavi de Teatrul National). Cumparand, prin ianuarie 1869, casa Baldovici-Gluck din ulita Tautu (azi, strada Sulfinei, unde s-a construit, dupa al Doilea razboi Mondial blocul de la numarul 16), profesorul s-a mai mutat odata. Aici, s-a nascut baiatul Liviu (Kiki), sambata, 9 august 1869, moasa fiind „madame Rickert“, mama vestitelor fete Claudine si Emilia, ultima – eroina scandalului de la Scoala Centrala. Batrana zidire nu i-a adus noroc caci, la 26 noiembrie 1872, traia tragedia pierderii copilului, ucis de angina. L-a ingropat, coplesit de durere si disperare, in cimitirul Bisericii „Buna Vestire“, inconjurat de studenti, profesori si nenumarati ieseni inlacrimati.

Casa mult dorita din ulita Tautu devenise casa deznadejdilor, fata de care nu mai simtea nici o dragoste, ravnind iar mutarea.

„Trebuie sa te rog iarasi sa-ti dai doctoratul“

Prilejul nu intarzia caci, prin ianuarie 1874, s-a eliberat postul de ministru al Cultelor si Instructiunii si a fost propus sa-l ocupe fostul rector de la Iasi. Il recomandau experienta, cinstea, larga sa pregatire universitara si dorinta de a imbunatati invatamantul romanesc.

A parasit Iasii, si-a instrainat locuinta si s-a mutat in capitala. La Universitate, spiritele abia potolite se incingeau iarasi. Fostii rivali, inspaimantati, isi numarau zilele asteptand, infrigurati, destituirile obisnuite dupa schimbarile de guvern. N-a fost asa, fiindca ministrul Maiorescu dorea sa ramana „domn“ si n-a pricinuit nici un rau.

Duminica, in 7/19 aprilie 1874, a prestat juramantul, in urmatoarele zile l-a repus la catedra pe fostul sau rival, N. Ionescu, care ii cauzase mari suferinte si fusese indepartat de ministrul precedent.

Adresa apoi o scrisoare parinteasca poetului Mihail Eminescu la Berlin, „Orangenstrasse, 6“, unde studia:

„Domnule Eminescu,

In intelegere cu amicii D-tale de aici, trebuie sa te rog iarasi sa-ti dai doctoratul. Numirile pe care le fac trebuie sa fie ireprosabil de corecte. In ziua in care ma instiintezi ca ai titlul de doctor, esti numit profesor de filozofie suplinitor la Universitatea din Iasi, pentru un an, dupa trecerea caruia trebuie sa te inscrii la concurs. Si acum de cati bani ai nevoie? Ca avans, de retinut, in rate, din viitoarea dumitale leafa de profesor. Sub aceasta forma chestiunea nu poate avea nimic penibil pentru dumneata. Dar, te rog, nu «ticait», ci indicare exacta a sumei si a datei doctoratului… Al dumitale devotat M.“

Peste doi ani, in ianuarie 1876, a demisionat, nemultumit de neacceptarea legii invatamantului pe care o propusese, a devenit apoi agent diplomatic la Berlin, iar mai tarziu a primit functiile de ministru al Cultelor, ministru de Externe, ministru al Justitiei, prim-ministru, a contribuit la infiintarea Academiei, a preluat conducerea ziarului „Timpul“, a pledat la tribunale ca avocat si in Parlament ca deputat, a predat la Universitate devenind rector, a scris si a promovat lucrari filosofice si de critica literara si a sustinut cu ardoare Societatea „Junimea“.

Locuinta sa din Bucuresti, de pe strada Mercur (azi, demolata), era locul intalnirii junimistilor, iar in salonul primitor isi prezentau creatiile Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, I. Slavici, Duiliu Zamfirescu si alti iubitori ai muzelor, ce-si incredintau creatiile revistei „Convorbiri Literare“, mutata si ea la Bucuresti.

Om de mare delicatete sufleteasca, l-a ajutat pe Mihai Eminescu pana in ultimele sale clipe, trimitandu-l pentru tratament la Ober Dobling si ingrijindu-se de refacerea sa la Iasi, unde trimitea bani pentru intretinere (1884-1886).

Coplesit de cruzimile primului razboi mondial si de jefuirea teritoriilor ocupate de Puterile Centrale, la data de 18 iunie 1917 trecea in cealalta lume. Adept al politicii de neutralitate, ramasese in Bucurestii cazuti sub ocupatie. A fost inhumat la Bellu, departe de iubitul sau fiu din cimitirul bisericii „Buna Vestire“ de la Iasi.