„Hai pana jos

Aici unde eu stau intins

Aici unde urechile mi se ating de piatra

si aud.. tacerea tuturor pasilor...”

(din poemul „aici, jos”)

Si am venit. Si nu mica mi-a fost mirarea sa dau de un scriitor la fel de uman ca un prieten vechi, si de un artist ce parea inca de la lansare ca detine surasul-cheie al unui univers aparte. Asa ca intr-o insorita zi de toamna indiana, Book Corner Librarium ne-a strans pe cativa, prieteni ai poeziei, la un „botez” de carte noua. Micuta creatura cu foi veline a fost scaldata-ntr-o baie de aprecieri si autografe. Multi dintre noi deja citisem, cunosteam cateva poeme dar toti eram curiosi de ceea ce nu stiam, de surprizele din volum.

Il cunosteam pe Gabriel Bota din lumea virtuala, citindu-i poemele de cum apareau pe blog, pe pagina de facebook, din grupurile literare comune dar niciodata n-avusesem ocazia sa-l intalnesc in realitate. Cand am venit la lansare ma gandeam oare cum este cu adevarat acest „eu nenumit”, cum este el-omul, dincolo de poezia sa filosofica si romantica, necomplexata de nimic din contemporanul industrial, de viteza, libera de orice idee de varsta, si cu mult parfum nichitian, cum bine spunea si unul dintre invitati.

M-a surprins total in mod placut omenia si simplitatea lui. A acceptat foarte incantat si deschis un interviu intr-una din zilele de dupa lansare, alaturi de prietenul lui, artistul grafician Mauricio Silerio.

Asa ca iata-ma alergand spre locul intalnirii cu cei doi oameni-artisti, creatori de lumi posibile. Doamna T, cafeneaua mea de suflet ne asteapta pregatita pentru o magnifica dezbatere filosofico-sufleteasca.

Suntem primiti si calauziti de personalitatea domniei sale, spre un coltisor aparte, un loc creat anume parca pentru astfel de intalniri cu si despre destin si jocurile sale. Asa ca ii facem si noi pe plac si ne luam mastile adevarurilor si ne-ncepem asa zisa piesa.

 

Imi propun sa descopar ce-i dincolo de cortina acestui frumos si elegant proiect si sa aflu cat mai multe despre acesti creatori, nebuni frumosi ai timpurilor noastre. Si fiindca imi doresc sa las la urma savoarea filosofiei, incep si va prezint imaginea imaginarului acestei carti, lumea lui Mauricio Silerio.

   

„M-am nascut in Queretaro dar mi-am petrecut copilaria in Celaya, un oras din Guanajuato, Mexic, la cateva ore distante de locul meu natal.”, imi raspunde c-un aer de amintire.

Cand il intreb despre arta si interferenta ei in destinul lui, raspunsul lui e simplu „Arta mea e ca mine! Nu ma consider un artist, nu sunt inca un artist total. Sunt doar o unealta pentru mine insami! N-ai nevoie de foarte multe tehnici sa exprimi si sa creezi arta, trebuie doar sa lucrezi cu sufletul. Creezi ca sa spui, sa transmiti si sa provoci emotie in celalalt! E cel mai simplu atunci cand pui sufletul sa lucreze! Si cred ca am norocul sa cred in magia Universului, ca te poate surprinde mereu trasandu-ti alte cai, diferite de cele create de tine pentru viitor, drumul tau.

Am fost un spectator al artei mult timp, mergeam la expozitii, vedeam, absorbeam totul dar imi spuneam ca nu voi reusi niciodata sa lucrez astfel cu atata pasiune si rabdare. Am studiat management timp de un an, dar nu-mi placea deloc. Ai mei m-au inteles si astfel cu sprijinul lor am ajuns sa studiez artele, de la pictura si ajungand la ceea ce-mi place  si ma reprezinta cel mai mult acum, arta fotografica si grafica.” 

Imi spune ca i-a trebuit un an ca sa devina un artist pregatit pentru a expune, dupa toate studiile sale, cu toate ca invitatiile galeriilor nu erau putine. A expus mai peste tot in Europa, si in Romania are inca lucrari la Cluj, intr-o expozitie de arta fotografica, organizata de Biblioteca „Octavian Goga” si de curand inca un succes, o expozitie in orasul sau natal, la Universitatea Latina din Mexic.

Cand il intreb despre arta lui, imi raspunde ca e un pic egoist, trebuie sa-i placa lui mai intai si de abia apoi, daca lucrarea transmite ceva cu adevarat, de abia de atunci ii reda libertatea. E un creator interesant ca artist, creeaza si elibereaza parti si emotii, sentimente care la randul lor prin imagine si grafica, ajung sa creeze propriile povesti in fiecare privitor. Imi spune ca nu mai este responsabil de lucrarile lui dupa contactul lor cu publicul, e un parinte dur ca un chronos as putea zice. Cred ca acest lucru i-a asociat cel mai bine pe amandoi artistii, intr-un paradox al creatorilor ale caror arte converg intr-un singur mesaj, acela al dezvaluirii de sine prin cautari multiple in ochii celorlalti.

    

„El scrie precum tu desenezi!” spunea poeta Petra Balu despre cei doi artisti,Gabriel Bota si Mauricio Silerio, ea fiind si cea care i-a reunit in coincidenta lor de destin spre o frumoasa si fructuoasa colaborare.

L-am intrebat pe Mauricio despre carte si cum a fost sa lucreze toata aceasta ilustratie.

„Imi plac poemele lui Gabi si cred ca am simtit la fel atunci cand am ales lucrarile pentru volum. Am stiut dupa ce am facut selectia ca sunt perfecte pentru cartea lui!”

Il intreb ca orice cititor curios, daca e chiar autorul pe coperta intai, daca a fost chiar un foto-sesion artistic. „Nu, nu!” imi raspund amandoi razand cu pofta unor copii ce stiu numai ei secretul.

 

Ilustratia este excelenta, de la coperti pana la lucrarile grafice din interior. Ii intreb de unde aceasta interpretare de Prometeu inlantuit... caci bine se stie, copertile atrag de multe ori cititorii.

Mauricio imi vorbeste de viziunea cuvintelor, adunate in poeme ce „sparg” spatiul, trec orice limite spatiale, cuvinte care te elibereaza.

„Daca la inceput te simti inlantuit de propriile tale frici care te apasa intr-un mod infricosator, ajungi apoi sa realizezi ca de fapt, te-ai eliberat printr-un catharsis artistic, dand drumul tuturor lanturilor emotiilor, fricilor, anxietatilor, mintii chiar.. Cred in eliberarea asta luminoasa a sufletului iar poemele lui Gabi asta ma fac sa simt.. El incepe cu cateva cuvinte, care apoi incep sa zboare prin tine si te simti dintr-o data liber, eliberat! Cuvintele lui sunt ca un paradox, un foc purificator si o ploaie regeneratoare!”

Ma-ntorc catre scriitor, adevaratul creator al povestii, care spune despre sine, dincolo de cortina cartii, ca s-a nascut intr-o „marti, 13 aprilie, cand ploua ca intr-o zi de apocalipsa”, acelasi scriitor care-mi surade acum la auzul atator metafore elogiatoare si pe care-l intreb:

„Din punct de vedere artistic, avem viziuni diferite. Ca si idee a cartii eu am perceput-o putin altfel, prin prisma filosofiei si a perceptiei celuilalt. Ultima coperta tocmai acest lucru denota: ceea ce am vrut sa spun despre mine, nu am putut spune decat prin celalalt, si ceea ce ma tine departe de mine sunt tocmai eu, pentru ca nu ma afisez celuilalt. Intr-adevar viziunea prometeica de pe prima coperta conceputa de Mau este cea veridica dar numai din perspectiva gandirii noastre; ne tinem noi pe noi prizonieri atata timp cat nu traim prin ceilalti. Si atunci acea eliberare, care este pe coperta IV, vorbeste tocmai despre asta: nu ma numesc Eu pentru ca ma numesti Tu! Ca eu sa traiesc am nevoie de tine pentru a ajunge la mine. E si o forma de egoitate, dar atata timp cat pui egoitatea pe masa, cat nu te ascunzi, poti sa te gasesti. E si filosofia mea de viata. Necesitatea de a fi alaturi de celalalt si de a fi prin celalalt este esentiala. Doar asa cred ca putem trai! Nu putem fi singuri, nu avem cum sa traim intr-o singuratate absoluta. Si atata timp cat ne lasam pe noi celorlalti atunci ajungem “sa fim” si noi.”

„Nu cred ca am privit lucrurile asa. Am redus totul la o logica mult mai simpla. Iubesc foarte mult fenomenologia, dar viziunea mea este una extrem de simpla si asta am incercat sa arat si prin poemele din carte. Atata timp cat eu nu am pe cineva care sa-mi spuna pe nume, n-o sa stiu niciodata ca sunt Gabi. Si asta se-ntampla in viata de zi cu zi; noi suntem aceeasi cu cei de langa noi. Totul porneste de la noi dar ca sa ajungem inapoi la noi, trebuie sa trecem prin ceilalti. Imi aduc aminte de Noica care in celebrul poem catre Sara spunea „daca aduni unul cu unul care unul din cei doi face doi?” Eu cred ca lucrurile sunt altfel, necesitatea celor doi face unul. Cred ca am inversat un pic rolurile si din perspectiva aceasta am privit totul. Mi-am asumat foarte mult din punct de vedere literar, modul de a scrie si filosofia din spate, incat stiu ca uneori deranjeaza. Stiam dinainte ce-mi asum pentru ca din perspectiva literara, incerc sa readuc lirismul in peisaj. Necesitatea lui o vad demult in contemporan. Iubesc tot ce se scrie iar obsesia mea este sa citesc tot, mult. Imi place ce se scrie dar nu pot spune ca ma vad in aceasta versiune contemporana de scriere. De aceea am incercat sa transmit alte valori si sa folosesc teme mari. Cred ca poetii care scriu in momentul de fata, se feresc de temele mari. Se feresc sa vorbeasca despre traire, despre viata, lucruri pe care noi le avem in viata de zi cu zi, lucruri care ne definesc pana la urma. Am luat toate aceste teme, le-am pus pe o fenomenologie, le-am dat o filosofie si asa s-a creat acest volum.”

Il intreb daca a trait tot ceea ce acest jurnal de ganduri pline de filosofie si iubire, transpune in poezia sa, pe care multi o descriu ca fiind „curajoasa, lipsita de generatie, in raspar cu prozaismul contemporan, lirism reprimat intr-un senzualism anatomic, etc.” si pe care eu ca simplu cititor o simt si o resimt ca o emotie minunat de frumoasa si adanca. Imi raspunde senin...

 

„Da, e ceea ce am luat din ceilalti. Imi place sa spun ca traind prin ceilalti ma cunosc fiecare (alt-fel de la fel). Eu sunt la fel, dar astfel ma cunosc si ma poate cunoaste fiecare; astfel ii las pe ceilalti sa ma traiasca. Si cand am nevoie de mine, ma iau inapoi, fara ca sa deranjez.  Asa ma traiesc eu, prin ceilalti. Nu e obositor sa traiesti prin ceilalti, atata timp cat te pastrezi la fel. Trecand peste tot ce-nseamna gnoseologia, este chiar singura modalitate prin care ajungi sa cunosti si sa te cunosti.

Daca stai sa te gandesti, la simpla descriere, atunci cand vorbim despre noi, cand ne descriem pe noi, folosim cuvintele oamenilor care vorbesc despre noi; e greu sa te descrii sa vorbesti singur despre tine, pentru ca nu te cunosti decat prin ceilalti. E un exercitiu foarte simplu. Cand te gandesti la intrebarea „cine sunt eu?” e foarte greu sa raspunzi fara analogia cuvintelor celorlalti. Entitatea mea este proiectia mea in ceilalti, ceea ce vad sau ceea ce las sa se vada in ceilalti. Depinde de ceea ce lasi sa se vada, ideal ar fi sa “te lasi” cu totul. Atata timp cat te lasi cu totul viata poate fi mai frumoasa, mai fericita dar nu in sensul dat de filosoful Epicur. Acolo totul era legat de dorinta, dar cu cat dorim mai mult cu atat suntem mai nefericiti. Hai sa nu ne mai dorim nimic, hai sa lasam ca totul sa vina, fara ca noi sa ne dorim. Imi plac foarte mult paradoxurile, cred ca e una dintre obsesiile mele cele mai mari, paradoxul; sa gasesc fara ca sa caut, imi impun sa nu caut pentru ca atunci voi fi gasit. Dau fara ca sa cer si primesc absolut tot ce nu-mi doresc. Totul devine “dorit” dupa aceea. E o logica putin sucita dar cred ca asta traim de fapt si atata timp cat te vezi astfel prin ceilalti, ne-dorind nimic de la ei, poti sa ai mari surprize si sa primesti inzecit.”

„Dar cine sunt eu? Ce pot sa fiu eu fara ceilalti? Mi-e greu sa imi gasesc si sa-mi dezvalui mie identitatea mea proprie? Nu cred ca pot fi fara ceilalti... Nici in oglinda nu-mi sunt eu, ma vad inversat, e doar o proiectie a mea. Numai atunci ma pot vedea, cand ma privesc prin ceilalti. Exact ca atunci cand ma uit la tine-n ochi, ma vad pe mine, si invers. E si o forma de iubire aici. O iubire-cunoastere, care tine pana la sfarsit, nu doar doi ani asa preconiza profesorul Aurel Codoban in „Amurgul Iubirii”. Totul este intelegere, cunoastere; atata timp cat inteleg ceva pot sa duc lucrul inteles pana la capat, fara ca sa-mi proiectez sfarsitul. De ce iubirea este o intelegere?  Sau o cunoastere? Pentru ca noi iubim pana la sfarsit la fel! Niciodata n-o sa se schimbe ceva. Asta este viziunea mea. La fel si paradoxul uitarii: uitam doar atunci cand suntem uitati, dar asta nu-i posibil. Nici atunci nu suntem uitati. Daca e sa te gandesti de exemplu la intalnirea cu un prieten drag, la o reintalnire cu el, atunci cand il revezi, chiar si dupa 10 ani, totul se reia de atunci, experienta, limbajul, forma ta de comunicare... reiei toate acele experiente si ajungi sa fii la fel. Totul se reaprinde. La fel si cu iubirea, daca cineva nu mai este langa mine, asta nu inseamna ca dispare; el va ramane intotdeauna in mine pentru ca avem o experienta comuna si.... trecutul  are intotdeauna  forma lui de a fi prezent.”

Revin si eu la prezentul nostru si readuc personajul principal, cartea, in lumina-i calda de la Doamna T, cafeneaua atemporala ce ne gazduieste. Il intreb pe scriitor daca nu se simte cumva precum Pygmalion, daca nu cumva e gelos pe cartea si destinul ce-l va avea de acum inainte, daca nu cumva se teme ca  va ajunge sa-si urasca un pic propria-i creatie.

Imi raspunde dupa o pauza in care se intrevad cateva aduceri-aminteri de prin inceputurile cartii...

„Da, raspunsul este da!

Atunci cand un scriitor scrie o carte, e o scrisoare adresata cuiva, e o scrisoare pe care atunci cand o trimiti, ea nu-ti mai apartine. Stiu cui i-am trimis aceasta scrisoare si stiu ca m-am pus acolo. E o parte din mine, o parte care va trai, dar si o parte care pot spune, nu-mi place foarte mult. Dar asta e secretul meu! Si mai multe n-o sa va spun.”

Poate din proiectele viitoare vom mai afla ceva de dincolo de scriitor... Ce vei mai pune din tine in viitor?

„Scriitorii mereu pun ceva din ei, mai tot timpul. si tocmai proiectul viitor cred va spune mai multe, va fi in colaborare tot cu Mau si se refera la un concept nou, cel de „carte vie”. E un proiect putin diferit care include multe alte proiecte, de la grafica, modul in care va fi scrisa cartea, tematica abordata, pana la ceea ce intentionez sa fac, un show care-i va pune pe cititorii de poezie intr-o relatie vie, directa cu cartea, prin simtire. E ca si cand inchizi ochii, esti legat la ochi si strangi mana cuiva; esti in relatie directa cu acel sentiment, trebuie sa-l simti si sa-l traiesti pana te deranjeaza. Asta incerc sa fac si eu cu acest nou proiect. E putin diferit, putin nou fata de „nu ma numesc eu!” Sper ca o reusesc sa-l scriu si ca o sa-l si termin candva, ramane de vazut. Pana atunci incerc sa aduc poezia in cotidian, pentru ca oamenii citesc si citesc din ce in ce mai multa poezie, se reintorc la ea si se simte ca poezia castiga teren in fata prozei. Sunt foarte multe evenimente dedicate poeziei si nu sunt cerute de poeti, sunt create si cerute de public, de cei care vin, participa si-ncearca sa traiasca frumos orice vers, sa simta, chiar recitand uneori...”

Il intreb daca nu cumva din lipsa de timp, ne-ntoarcem spre poezie. „E relativ... tot timpul avem timp! Atata timp cat stim ce vrem! Eu nu cred in sintagma frecvent utilizata „niciodata nu e prea tarziu!” Eu cred ca intotdeauna e PREA TARZIU. Daca e sa privim din perspectiva logicii cam asa e. Daca noi nu ne oprim sa traim ceea ce este acum actual, n-o sa mai traim niciodata. Totul trebuie facut acum, chiar daca acest “acum” il vad prin viziunea kantiana, ceea ce nu exista. Daca acum este momentul sa simtim poezia, ACUM trebuie s-o traiesc cu adevarat. Trebuie doar sa ne oprim si e bine sa ne mai oprim din cand in cand. E bine ca oamenii se mai opresc si nu mai constientizeaza timpul de multe ori.” 

 

Ii marturisesc ca la randul meu „m-am oprit” sa-i citesc cateva poeme imediat ce am pus mana pe volum. M-am oprit pe o straduta ingusta de Cluj, si-am inceput sa citesc, uitand de mine si de trecatori... E drept un gest cam necugetat, privit din afara, dar bucuria acelor cateva randuri pe care le regasesti, vorba scriitorului, asemeni unui prieten demult uitat, bucuria aceea n-o voi uita niciodata. E una din amintirile acelea in care simti un firesc al lucrurilor si o bucurie interioara a unui lucru unic pe care l-ai facut pentru tine, simplu om. Si tot nerabdatoare ca orice cititor, incerc sa-l descos in legatura cu proiectele viitoare. Imi spune ca are in plan un proiect legat de teatru si unul total nou si diferit; Mind Trip, un proiect ce va avea la baza o aparitie editoriala cu totul aparte, in care vor conlucra pe langa artistulMauricio Silerio, si publicul cititor.

„Ceea ce propun este o calatorie a noastra prin care sa ne dezvaluim prin noi noua insine. Noi pe noi insine noua defapt! Intotdeauna cand gandesti ceva, deja ai o voce interioara. Ceea ce propun este o linie foarte fina intre gandire logica, argument logic, voce interioara si nebunie. E o linie extrem extrem de fina dar incerc sa am de grija sa nu trec dincolo de aceasta linie si sa-i dau sensul ei natural. Pentru ca de fiecare data cand facem ceva, ne proiectam defapt inspre viitor, gandim altceva. Ne contrazicem in prezentul trait; ma contrazic, ma urasc, ma iubesc in acelasi timp. Sunt lucruri pe care mintea mea le produce fara ca eu sa ma gandesc la asta. Este constiinta din spatele constiintei, este eul care gandeste. Si tocmai asta incerc sa propun in urmatorul proiect. Eu doar o sa deschid usa si atunci fiecare o sa intre in propriul sau eu, in propriile sale experiente si fiecare va trai diferit. Referindu-ma la planul conceptual, oferindu-ma pe mine ca idee, ca model, si ceilalti vor avea incredere sa inceapa sa traiasca propriile experiente, constientizandu-le de data aceasta, in moduri diferite. Nu intentionez sa urmaresc feedback-ul, ci doar de a-i face pe ei, pe fiecare, pe voi, sa aveti acces la voi insiva. Probabil ca asta e calea. Va fi un risc pentru cititor, un risc pentru mine, va deranja... Ma deranjeaza inclusiv pe mine cel care scrie si gandeste asta.” 

Dupa un asemenea raspuns, singurul meu gand sta la viitor. Mi se pare extraordinar, ii felicit pe amandoi inca de pe acum si de abia astept sa vad lansat proiectul, poate cine stie, voi putea avea si eu parte de acest „mind trip” poetic si metafizic.

Ii vad pe amandoi o echipa extraordinara. Greu sa vezi astazi doi artisti care lucreaza la patru maini, cu conceptii si viziuni artistice diferite, astfel de proiecte cultural-educative oarecum... Ma gandesc oare cum s-ar vedea unul pe celalalt daca ar fi sa se „preia” artistic ca inspiratie unul pentru celalalt. Ii arunc manusa scriitorului Gabriel Bota spre a-mi descrie cum l-ar infatisa el artistic pe artistul Mauricio Silerio...

    

„Triunghiul.”, imi raspunde. „Pentru ca ma face sa ma gandesc la doua perspective, cea a triunghiului ca forma a perfectiunii, prima reprezentare a lui Dumnezeu, dar ma gandesc la triunghi si ca varianta in care n-ar fi perfect, daca bine ne aducem aminte de geometria noneuclidiana, care spune ca suma unghiurilor unui triunghi este demonstrat ca nu este egala cu 180 de grade. Asa ma gandesc la Mau, vad acel triunghi perfect, plin de arta, imaginatie dar care intotdeauna incearca sa schimbe regulile jocului, dandu-si sau nu seama de asta. Eu asta vad, perfectiunea unui triunghi dar si probabilitatea de a fi altceva. Un paradox intreg. Lucreaza foarte mult cu obiecte line, geometria e perfecta, culorile sunt blande, dar totul, toate aceste elemente intersectate, te duc cu ideea inspre imposibilitatea posibilitatii sau invers. ”
Intorc perspectiva si lansez provocarea prietenului sau grafician. Mauricio mi-l descrie astfel:

„eu pot sa fiu vreun apus bizar pe care nimeni nu-l surprinde

 (din poemnul „un fel de metafizica de luni”)

„Un uragan de foc dezlantuit ce distruge spre a crea si transforma totul intr-o lume fantastica. Dar inlauntrul uraganului, in nucleul compact, gasesti o ploaie calda, care-ti mangaie pielea si ale carei lacrimi nu ating pamantul; sunt suspendate asemeni planetelor dand nastere la unui nou univers, in care totul este infinit iara timpul nu exista, este mereu unicul moment al prezentului!” cam asa mi-l descrie graficianul nostru pe scriitorul Gabriel Bota.

Daca ar fi sa ma intrebati pe mine, cred ca doua paradoxuri le-ar fi de ajuns, doua paradoxuri ce-si intersecteaza taisurile printr-o scanteie creatoare intr-un punct si-un loc numit Arta! Si acest loc si punct s-a desavarsit cel putin pentru unul din momentele prezente, interviul nostru cu si despre viata unui om intr-o carte, intr-un jurnal liric de poeme pline de filosofie si romantism, rara avis prin zilele noastre... totul intr-un loc ce ne-a tinut frumos decorul, Doamna T, pe care v-o dezvalui acum la final.

„nu ma numesc EU!” putem spune oricare dintre noi daca vrem sa ne lasam traiti total prin ceilalti, daca ne vrem calauziti de idei precum filmul lui Tarkovsky sau luminati pur si simplu, de doi ochi de Beatrice dantesca din cerurile cele mai inalte ale poeziei, muza cu aripi vii de inspiratie ce l-a trecut trecutul pe scriitor. Acum daca este un Vergiliu mai mult decat un Dante ramane la latitudinea fiecaruia dintre noi, cititorii de poezie.

   

O carte ce foarte usor o poti asemana cu o „melancolie frumoasa, palmuita spre trezire”... Si de ce zic acest lucru? Va las sa descoperiti prin acest poem ce deschide cartea si totodata, sper eu, si inimile voastre, ale cititorilor dornici de poezie buna.

„privindu-te

am mai inteles din mine

e ca si cum

in locul meu

tu

ai fi rasarit im calea umbrei”

(„Nu ma numesc Eu!”, ci poemul „Tu”)

Multumiri fotografilor Ovidiu Manoilescu, Irina Iacob, Mauricio Silerio.