Da, am trait si eu mo­men­te­le astea, si sint convins ca un medic care are 25 de ani nu poate avea a­ce­easi experienta ca un om care are 55 de ani. Insa asta nu inseamna ca un me­dic care are mai putina experienta nu poate fi un doctor foarte bun. Nu in­seamna ca un medic care este in virs­­ta nu are entuziasmul unui tinar. E foarte complicat sa alegi un doctor. Daca intrebati pacientii cum isi aleg un doctor, modul de selectie se ba­zea­­za pe ceea ce spune vecinul de lin­ga el. Modul de informare nu este u­nul care are legatura cu logica nea­pa­rat. Pacientii aleg uneori un medic ca­re are un nume cunoscut sau o ex­pe­rienta mai mare, dobindite cu greu.

In acest moment, chirurgia nu este o specialitate foarte dorita. Daca va uitati pe listele pentru ocupa­rea posturilor de rezidentiat, este prin­tre ultimele locuri. O fi oferind ea a­dre­nalina, dar dureaza enorm de mult pina ajungi sa termini un rezidentiat. Urmeaza apoi o perioada foarte lunga in care esti un tinar specialist de care nu a auzit nimeni si nu se stie ce vei putea face, incit acestia nu sint foarte incintati. Sigur, sint si oameni care sint determinati sa faca chirurgie, este spec­taculoasa chirurgia si poti reda viata oamenilor intr-o anumita ma­su­ra, dar sint foarte multi care se orientea­za spre ce pot sa faca repede, se gin­desc da­ca au cu ce sa traiasca, pentru ca da­ca n-ai din ce trai, farmecul me­se­ri­ei nu prea mai exista.

Mi-am dorit sa fiu chirurg de cind aveam patru sau cinci ani. Am fost operat cind am fost copil, am a­vut un respect foarte mare fata de me­dicina, mama mea a fost medic. As­ta mi-am dorit dintotdeauna. Iar chi­rur­gie am facut din anul I de studentie, am lucrat dupa-amiezile si verile in spitale si am avut sansa sa o pot si practica.

Dupa parerea mea, este cea mai complexa chirurgie, este o chi­rurgie in care ai si beneficii din punct de vedere profesional si moral, dar si ne­reusite. Este o chirurgie foarte grea, pe bolnavi grav. A face chirurgie on­co­logica este ceva deosebit, e un alt nivel in chirurgia generala.

Da si nu. Orice ai face, la orice nivel, pacientul trebuie sa aiba incredere in tine, trebuie sa ii cistigi increderea, sa se lase taiat. Nu-i usor.

Este hotarirea lui, noi ce trebuie sa facem este sa ii explicam ce presupune un tratament, care sint riscurile si care sint beneficiile tratamentului. Iar daca el, intelegind acest lucru doreste sa aiba o alta optiune, este intru totul dreptul lui.

Modul de raportare de­pin­de de factorul uman, si sint foarte pu­tini oameni implicati in asta si nu toti respecta niste reguli. Atita timp cit nu in­troduci datele unui pacient, el nu exista. Iar in sistemul de raportare a bol­navilor de cancer intra si chirurgi, si gastroenterologi, si internisti, si pne­­u­mologi, toti care concura la a diag­nostica un cancer. De multe ori, pa­cien­tii nu sint raportati sau nu sint ra­portati corect, e adevarat. Atita timp cit sistemul nu este functional si oa­me­nii nu sint invatati sau, printr-o me­toda coercitiva, obligati sa o faca, da­tele vor fi incomplete. Aceasta mo­ni­torizare incompleta nu se reflecta a­su­pra bolnavului in mod direct, ci a­supra sistemului de sanatate care nu se poate dimensiona corect, nu poate sa isi planifice corect procedurile, a­chizitiile, necesarul de medicamente si asa mai departe.

Acestia sint banii pe care si-i permite tara asta. Noi incercam sa a­siguram cit mai bine tratamentul can­cerului cu banii care ne sint o­fe­riti. Ca se pot da mai multi, noi putem cheltui oricit si capacitatea sistemului me­dical de a cheltui nu cred ca poate fi atinsa. Nici celor mai bogate tari din lume nu le ajung banii pentru tra­t­amentele medicale pentru ca fiecare sistem medical se va dezvolta si mai mult, si mai mult, inghitind tot mai multi bani. La acest moment se da o su­ma in care noi incercam se ne in­ca­dram. Dar nu este indeajuns. Cit isi poa­te permite o tara in care 4 milioa­ne platesc asigurari de sanatate sa a­si­gure sanatatea pentru 20 de milioane? Da­ca 4 milioane platesc si 20 de mi­lioane consuma, cine da restul de bani?

Pacientii semneaza un consimtamint prin care eu am dreptul sa imi aleg o echipa cu care lucrez, si a carei pregatire se face sub indruma­rea si raspunderea mea. Rezidentii fac anumite gesturi la inceput impreu­na cu noi. Asa se invata, altfel am termina invatamintul medical, si daca re­zidentii nu pot decit sa se uite, n-ar mai avea nici un sens invatamintul medical chirurgical.

Acestea sint chestiuni care nu se pot explica, se invata in viata. De cite ori ii explic situatia unui pa­cient, rezidentii sint linga mine si vad felul in care vorbesc. Trebuie sa fii ca­pabil sa intelegi cum va reactiona un pacient si sa iti adaptezi modul in care discuti cu el in functie de tipul lui de raspuns psihologic. Nu abor­dam toti pacientii la fel. Asta este o prob­lema care nu se poate scrie sau explica prin cuvinte. Si sint oameni care comunica prost. Sint medici care comunica prost cu pacientii, dar asta nu inseamna ca nu sint chirurgi buni. Dar pot avea dificultati in relatia cu bolnavul din cauza unei comunicari deficitare. A invata cum sa vorbesti cu un alt om este o arta, nu oricine es­te un orator. Eu nu sint.  Totdeauna le ex­plicam alternativele, le aratam par­tea buna. N-are sens sa-i spui unui pa­cient ca totul este dezastruos si ca pot aparea complicatii. sansa acelui pa­cient este sa fie vindecat, dar exista si o nesansa sa faca o metastaza. Nu poti sa ii spui unui om inteligent, care in­telege, ca ii faci chimioterapie ca sa te afli in treaba. Exista alternative tera­peutice, incercam sa ii dam si o sansa ca sa il echilibram psihologic.

Cu suma aceea rezidentii nu se pot descurca, nu pot locui intr-o gazda sau intr-un camin, iar daca au si un copil este imposibil sa traiasca. Pe de alta parte, sistemul de sanatate ro­mâ­nesc, in ultimii 15 ani de zile, a o­fe­rit foarte putine locuri specialistilor in anumite domenii. Ei pleaca si da­to­ri­ta dificultatilor de practica a medici­nei in Romania, uitati-va la modul in care se iau posturile la rezidentiat. Se iau primele, cele la care se poate ple­ca din tara, practici care sint cautate si foar­te bine platite cum ar fi terapia in­tensiva sau oftalmologia, meserii ca­re se gasesc usor in Europa si sint dis­­cipline la care se poate face usor o practica privata si de pe urma carora se poate cistiga altfel decit in siste­mul sanitar in care nu se plateste bine. Nu poti sa-i ceri unui doctor sa fie per­manent prezent, sa vina la orice o­ra la un pacient si sa fie platit mult mai prost decit ar trebui. Daca Ro­ma­nia nu va face ceva in acest sens, va ajunge sa aiba niste spitale ultramo­derne in care nu se vor gasi oameni sa lucreze.

Trebuie luata o decizie ra­pid­a de a creste salariile doctorilor, nu neaparat sa ajunga la nivelul Europei de Vest, dar sa fie competiti­ve, sa asigure o viata decenta. Ro­ma­nia a devenit deficitara major la medici. Daca nu se va gasi o solutie fi­nanciara pentru ca acesti doctori sa lu­creze in niste conditii decente, Ro­ma­nia va pierde in continuare me­dici. Ca spitalele din tara poate n-au a­celasi nivel de prestare a serviciilor me­dicale ca cele mai puternice spitale din Austria, spre exemplu, nu-i re­levant pentru omul de rind pentru ca el nu are alternative. Trebuie ca a­ces­tui om sa i se spuna ca poate bene­ficia de servicii.

Nu pot sa neg chestiunea aceasta, in conditiile in care, intr-un spital in care au 100 de paturi se o­pereaza 20 de pacienti pe zi, daca ai numai trei rezidenti, ei vor munci de dimineata pina seara, dar vor avea o expunere mult mai mare si vor beneficia de o pregatire mult mai intensa.

Daca aloci un numar mare de re­zidenti unui cadru care ii invata si care trebuie sa se imparta intre mai multi oameni, intr-adevar pregatirea este mai proasta, iar ei muncesc mult mai putin. Rezidentul, oriunde ar a­junge el, este un om care intra intr-o structura si in care lucreaza. El pres­teaza un serviciu si in acelasi timp invata de la cineva mai pregatit decit el si cu mai multa experienta. Cu sigu­ranta in orice tara din lume, ca si in Romania, vom gasi locuri in care trea­ba se face mai bine sau mai prost. Dar conteaza si cu cine lucrezi, daca ai un rezident care este foarte bun si foarte interesat, vei lucra altfel si tu cu el.

Nu e deosebire majora intre ceea ce facem noi si ei, ca organi­zare, conteaza ce putere financiara au universitatile respective, ca sa a­duci niste oameni care sint nume in­ter­nationale. Ei isi pot permite financiar sa aduca primele zece nume din lu­me pe domeniul pe care se des­fa­soa­ra cursul respectiv. Un asemenea curs este foarte scump, taxa de parti­ci­pare poate ajunge si la 500 de euro de persoana, si revenind la salariul doctorului, din ce bani sa plateasca o asemenea taxa? Si intervine o problema, cartile sint scumpe, congresele sint foarte scumpe, vrem ca medicii nostri sa fie pregatiti, dar ce acces le oferim? Acces la literatura stiintifica exista in universitati prin programele ANELIS, dar pina acum nu exista. Romania a fost intepenita din ’65 pina in ’90, n-am avut acces la multe informatii din afara, nu puteai sa vezi ce face altcineva. Oamenii din tarile Europei de Vest, spre exemplu, au avut o alta deschidere, au alt mod de-a face training-uri. Experienta multipla este importanta, mai ales in mediul academic. Daca locuiesti si inveti in­tr-un singur mediu, n-ai nici o sansa sa te dezvolti, nu vei ajunge decit sa repeti ce au facut inaintasii sau profesorii tai. Daca poti sa aduci ceva nou, trebuie sa circuli. Este o cerinta o­bl­i­ga­torie in toate mediile academice in­ternationale, daca noi nu incercam sa gasim finantare pentru asta, sa trimi­tem oamenii sa vada si altceva n-au nici o sansa.

Universitatea de Me­di­ci­na si Farmacie „Gr. T. Popa” din Iasi (UMF) nu a aprobat aceasta de­ci­zie pentru ca Senatul nici n-a luat in discutie cresterea numarului de doc­toranzi. La UMF, numarul ma­xim de doctoranzi indrumati simultan de un conducator este opt.

Mi-e greu sa cred ca se pot coordona cu usurinta mai mult de opt doc­toranzi. Este adevarat ca numarul de indrumatori de doctoranzi la mo­men­tul actual este foarte mic, fiindca sis­temul de acreditare a in­dru­ma­to­ri­lor s-a schimbat si este putin mai com­plicat, iar multi dintre acestia au iesit la pensie. Cred ca de asta s-a propus cres­terea numarului de doctoranzi pen­tru un indrumator. In anumite si­tua­tii, cind este o persoana care are foarte multe proiecte de cercetare, spre exemplu, s-ar putea sa-i poata in­druma, dar exista in UMF un curent im­portant care nu doreste cresterea a­ces­tui numar. S-a complicat putin sistemul si exista o proportie mare de profesori universitari care nu au a­ceasta abilitare si nici nu sint foarte en­tuziasmati sa o faca pentu ca este un efort important, indrumarea doctoranzilor nu este simpla.

UMF a stabilit aceasta virsta de pensionare si criteriile selective de prelungire a activitatii unui cadru di­dactic cu multi ani inainte. Dar u­ni­versitatea a fost foarte restrictiva, a­dica noi am preferat sa pastram virs­ta de pensionare la 65 de ani, nu credem ca o prelungire este o masura care ar trebui aplicata extrem de frec­vent. Beneficiul trebuie sa fie al univer­sitatii, adica incercam sa cream pentru institutie un avantaj. Sint niste punctaje care se fac, spre exempu, in functie de numarul de lucrari publicate. In esenta, teoretic vrei sa prelungesti activitatea unei persoane ca­re este extrem de activa stiintific, cres­te foarte mult vizibilitatea universi­ta­tii, este un om care are o prezenta in­ternationala puternica, vine cu gran­turi de cercetare. Noi nu in­cer­cam sa men­tinem neaparat pe toata lu­mea pina la 70-80 de ani, este o pro­cedura pentru o persoana care a­duce beneficii universitatii.

Acea procedura era un criteriu usor anormal. Riscam ca in doi, trei sau cinci ani de zile sa avem un sistem academic fara conferentiari si profesori universitari. Nu este un sistem care exista in toate tarile eu­ro­pe­ne. Este o chestiune pe care un minis­tru al invatamintului a introdus-o in plus pentru a cerne mai mult cine ajunge conferentiar si profesor. Scoa­te­rea acestui criteriu este, dupa pa­r­e­rea mea un lucru bun. S-au oprit pro­movarile citiva ani de zile, nor­mele n-au fost clare si timp de trei ani n-a fost nici un concurs de abilitare. In momentul in care faci o chestie noua, si opresti totul, nu cred ca e un lucru bun, mai ales ca a coincis cu iesirile la pensie obligatorii. S-a pensionat o generatie de profesori si conferentiari universitari, si ceea ce s-a realizat a fost o depopulare a universi­tatilor la nivel de virf. Cred ca in­ten­tia a fost buna, nu cred ca a fost una de a distruge, dar efectul pe termen scurt aces­ta a fost.

Din acest punct de vedere, consider ca legea e proasta pentru ca apare o structura bicefalica care poate crea, la un moment dat, niste disfunctionalitati. Presedintele Sena­tu­lui este o institutie nu neaparat semnificativa, este Senatul in spatele lui si daca apar divergente apar intre Se­nat si rector. Legislativ Senatul ho­ta­ras­te, iar administrativ rectorul este suveran. Din punct de vedere func­tio­nal, o neconcordanta de pareri intre rector si Senat poate produce blocaje greu de prevazut. Ar trebui schimbata le­gea invatamintului care prevede aceasta structura si indeplinirile Se­na­tului. Nu putem trece dincolo de lege si sa cream o Carta prin care Senatul are altceva de facut, dar atita timp cit legea nu ne da voie, lucram in aceasta structura legislativa si in­cer­cam sa pastram un echilibru si sa dis­cutam orice probleme. Trebuie sa existe un schimb de pareri astfel incit lucrurile sa se amortizeze inainte de a fi necesara luarea unei decizii care sa creeze o prapastie intre noi.

De exemplu, sintem implicati in relatii contractuale de cercetare cu multe alte structuri din zona noastra, inclusiv cu industriile de me­icamente si sintem centrul de coor­do­nare a medicinei din zona Mol­do­vei. De asemenea, a avut loc des­chi­de­rea anului universitar. Au fost spec­tacole de balet, de opera, in afara u­ni­ver­si­tatii, in aer liber. Ne-am dorit ca aceste activitati sa fie ceva pentru ieseni si vrem ca Iasul sa perceapa universitatea ca fiind a lui.

 Desigur, este o implicare sociala in diverse proiecte. Ei lucrea­za cu copiii, lucreaza in orfelinate, in case de batrini. Acestea au un impact u­sor mai mic pentru ca sint mai putin finantate si n-au aceeasi putere, dar la nivel local exista un impact. Im­pli­cin­du-se in aceste proiecte caritabile, ei arata ca se poate face ceva. Daca pe un om il convingi ca medicii acestia sint buni, e un pas inainte, este un fo­los pentru toata lumea.

Sint amindoua lucrurile. Pe de o parte, medicii pe care noi ii producem sint medici care au un nivel de pregatire competitiv cu ceea ce este in Europa. Geniile nu le produ­cem noi, geniile exista. Noi in­cer­cam in sistemul de invatamint sa ajungem la un anumit nivel de pre­ga­ti­re. Pe de alta parte, exista o lipsa a­cu­ta de doctori in sistemul medical eu­ropean. Este o lipsa mare de a­nes­te­zisti, de chirurgi si asa mai departe. Ce­ea ce este important este ca oa­me­nii nostri, de toate nivelurile, cind plea­ca in afara intra intr-un sistem normal, in care doctorul nu este vazut ca un criminal, este binevenit intr-o comunitate si atunci oamenii se simt bine. Sint platiti bine, sint acceptati in societate si au un statut normal. Ca ei sint si buni, da! scoala romaneasca creeaza medici de multi ani de zile, nu numai pentru Romania. Noi cre­am doctori buni, iar dupa ce termina Medicina incepe rafinarea. Nu sin­tem noi cel mai bun sistem de creare de chirurgi din Europa, dar chirurgii din Romania sint acceptati si bine­veniti in tarile europene, unde se descurca bine.