Ne-am intalnit in mai multe randuri sa-mi spuna de-a fir a par povestea vietii. 

“E un volum imens de amintiri…“ 

De fiecare data, acelasi ritual: am stat la masa, am baut ceai si-am ascultat. In spate, o lampa inalta, cu abajur crem si lumina galbena, si-un fotoliu adus de la Novokuznetk. Pe scaunul din dreapta, doamna Marcu vorbind, soptind, murmurand. Pe masa, viata ei in cateva fotografii. Povesti in rama, paranteze, salturi inainte si inapoi, “eu nu stiu ce-o sa intelegi din tot ce-ti spun“, avalansa de nume, de localitati, de clipe fericite inecate in teama, in disperare… Am simtit povestea ca pe o spovedanie. Care-si cerea dreptul de-a fi spusa si care ramasese inchisa, atata amar de vreme, intre baierele sufletului. 

“Ti-am spus ca eu am vrut sa scriu o carte cu tot ce-a fost. Ma rog, nu stiu ce-ar fi iesit, dar as fi numit-o «Tinerete furata». Ca am stat douazeci de ani in Siberia, de la 22 la 42 de ani. Cei mai frumosi ani mi-au fost furati. Stii ce inseamna asta? Si pentru ce? Pentru ce? Ce-am facut noi rau, de-am meritat sa fim asa pedepsiti?“ 

Multe intrebari la care n-a primit nicicand raspuns, la care nici nu se mai straduieste sa capete raspuns. Le ia ca atare, le ia cum au fost. Si cand devin de nesuportat, canta. Canta si plange. 

“Cand imi vine sa plang si nu pot plange deloc, ma duc in baie, dau drumul la apa, cant… si-ncep sa plang“. Si mai are un leac sa tina piept amintirilor dureroase: rugaciunea. “Eu spun si dimineata cand ma scol, si seara inainte de culcare, spun rugaciunea pe care mi-am compus-o singura. Adica ii multumesc lui Dumnezeu ca ma simt bine, ca sunt pe picioare, ca am ce manca, ce incalta, ca am imbracaminte, ca am acoperis deasupra capului…“

Copilarie fericita, intrerupta brusc 

Isi incepe povestea oficial: “Ma numesc Marcu Frida. M-am nascut in anul 1927, in Basarabia, orasul Leova, judetul Cahul, pe malul stang al Prutului. M-am nascut intr-o familie instarita, cu depozit de cherestea: tata, originar din Bucovina, nascut in orasul Storojinet, mama, nascuta in Moldova, orasul Husi“. Treptat-treptat, rememorarea capata nuante, zambete: copila Frida era rasfatata si capricioasa, “aia nu mancam, cealalta nu-mi placea, mama trebuia sa-mi pregateasca totdeauna ceva special“, “imi placeau lucrurile mici, covrigeii, cesuletele, imi placea ciocolata «Ursul de Vatra Dornei»“. Isi aminteste glasul ascutit al mamei, care-o striga “Frida!“ si stia ca musai trebuie sa-i raspunda, “mama era foarte severa si fuga fugeam la ea!“, isi aminteste cum se catara pe umerii tatalui si-l apuca de par, “sa-i fac coafura“, si tatal o imbratisa si o pupa, isi aminteste cum s-au rasturnat cu sania, ea si tatal, cand se intorceau de la Husi de la liceu, si s-au amuzat copios, isi aminteste gustul pitei calde, facute pe plita, pe care-o manca la bunicul de la Husi… “Perioada frumoasa s-a terminat in 1940, cu datul afara din casa. Au venit rusii si au ocupat. Ne-au dat cateva ore sa ne luam bulendrele…“ Si gata, a trebuit sa plece din casa aceea mare si frumoasa, pe care o construisera parintii pentru cei trei copii si pe care o tot desena Frida, cand era la scoala. S-au mutat in casa bunicilor si “cu asta, la 13 ani, s-a incheiat copilaria mea!“

“Evacuatia“: 1941-1944 

Cedarea Basarabiei, in iunie 1940, a insemnat inceputul cosmarului pentru romanii de peste Prut. Pe care istoria urata si incurcata i-a chinuit, i-a incercat, i-a aruncat de colo-colo. Nationalizarea casei familiei Velter, numele de fata al Fridei, a fost urmata, un an mai tarziu de “evacuatie“. Asa numeste Frida Marcu cei trei ani petrecuti in pribegie, in timpul razboiului. “Au venit sa ne spuna de la administratia locala ca trebuie sa plecam din oras, ca o sa fie lupte crancene! Cine-a venit? Nu mai stiu. Oricum, n-am plecat de bunavoie, de placere!“ Accentueaza. “Sa plecam si sa lasam tot, ca se apropie frontul!“. Se apropiau trupele romano-germane. Au plecat pe jos puhoi de oameni, zeci de mii, cu carute, cu cirezi de vite gonind, sa scape de iuresul razboiului. Rememoreaza, cu ochii mintii, traseul pribegiei, nebunia: cu o caruta au ajuns in Cimislia unde-au stat intr-o casa parasita, “erau o serie de oameni plecati deja“, au traversat Nistrul, au ajuns la Tiraspol, au plecat apoi c-un vagon de marfuri si-au ajuns in Ucraina, unde-au ramas o luna de zile, intr-un colhoz, au pornit-o mai departe spre Krasnodar, in Caucazul de Nord, “atunci au inceput bombardamentele, zi de zi, de doua-trei ori pe zi, si bombardau deasupra noastra, iar noi eram in vagoane, un esalon intreg!“. De drumul asta, dintre Krasnodar si Stalingrad, se leaga cea mai crunta amintire a Fridei, cea care o chinuie cel mai mult acum, cand se gandeste la ce-a fost, la ce-a trait. “Cand am urcat in tren, sa plecam mai departe din Krasnodar, tata era foarte bolnav. Si a murit asa, parc-a adormit. Era in bratele mele si eu n-am plans deloc. Eu, care l-am iubit asa de mult… Dar acuma, acuma simt atata… atata remuscare!“ Strange pumnul si loveste-n masa, cu furie aproape. “De ce n-am plans?! imi pun intrebarea. Acum, cand dau de pomana, eu in primul rand spun «pentru tata». A vrut asa sa moara, sa fie ingropat undeva sa nu stie nimeni de el, sa nu te poti duce“. Stie doar numele statiei in care-a fost coborat trupul: Remontnoe. Atat. “Au venit in vagon, nu stiu de unde, nu stiu cine, si mama s-a dus cu ei si a predat…“

Foametea 

In Stalingrad au ajuns in 22 decembrie 1941. Patru. Nu cinci cum plecasera. “Tin minte ca se spunea c-au venit un milion de evacuati din toata Uniunea Sovietica. Si din Evacopunct, ne-au distribuit in diverse colhozuri din diverse raioane. Noi am nimerit in colhozul «Vesna», regiunea Kikivite, si-am stat acolo pana in mai 1944, cand s-a dus mama si a luat o aprobare, ca putem sa ne intoarcem la domiciliu“. Povesteste cu detalii, cu gesturi, cu expresii, cu incrancenare, de parca s-ar fi intamplat totul chiar ieri. “Primul an in colhoz a mai fost cum a mai fost, dar pe urma am murit de foame, ca se-apropia frontul si mergea totul catre armata“. Dimineata, trei bucatele de cartof fiert cu putina apa, la pranz, cartofi uscati in cuptor, seara, de cele mai multe ori nimic. “Ajunsesem groaznic!“ 
De foamete a suferit familia Velter si dupa ce s-a intors acasa, la Leova, mergand in spatele frontului, printre tancuri distruse si cadavre, prin orase bombardate, ruinate. “In ’46-’47, in Basarabia a fost cumplita foamete, cand au murit sate-ntregi si cand painea era car-te-la-ta!“. Silabiseste, ca sa inteleg gravitatea situatiei: “muncitorii primeau 400 de grame de paine pe zi, functionarii – 300 de grame, si stateai la o coada interminabila ca sa primesti portia“.

Operatiunea „Iug“: 6 iulie 1949

N-avea de unde sa stie Frida atunci, dar foametea zadarnicise, pentru o vreme, planul monstruos al autoritatilor sovietice de-a deporta mii de basarabeni departe, in Siberia. O prima campanie de deportare avusese loc deja, in iunie 1941, cu doar cateva zile inainte de recucerirea teritoriului de catre armatele romano-germane si-i vizase pe asa-numitii “dusmani de clasa“: fosti mosieri, proprietari de intreprinderi, ofiteri, fosti membri ai partidelor politice, reprezentanti ai clerului si intelectuali. In 6 iulie 1949 a urmat cea de-a doua stramutare masiva de populatie din Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca. Operatiunea “Iug“ (Sud), asa a ramas cunoscuta in istorie campania prin care-au luat calea Siberiei peste 45.000 de basarabeni. Printre ei, si cei patru membri ai familiei Velter. Erau vizate-acum “familiile de chiaburi, familiile fostilor mosieri si ale marilor comercianti“. Deportarea urma sa se faca “pe veci“ averile confiscate, iar in cazul evadarii din surghiun, vinovatii urmau sa fie trimisi la ocna pe 20 de ani. Asa spun documentele. Pe-atunci, insa, mare lucru nu se stia. Unde mergeau? De ce? Pentru cat timp? Frida si ai ei stiau doar ca pleaca. Ca sunt fortati sa plece. “Cand ne-au ridicat, ne-au dat doua ore sa ne pregatim, sa ne facem bagajele! Mari bagaje… Ca venisem din razboi si n-aveam nimic: eu imi spalam camasa seara – una singura aveam – si-o imbracam dimineata. Asa ca atunci cand au venit sa ne ridice si-au vazut ca n-avem mare lucru, s-au minunat: «Cum, atata aveti? Cred ca am gresit», «N-ati gresit, astia suntem…» Am plecat cu zero in Siberia. Pai, ne intorsesem in ’44 din evacuatie si in ’49 ne-au deportat…“

“Nenea Stalin ne da bombonica…“

Cu mintea de-acum, adauga, rememoreaza: “Din localitatea noastra au plecat foarte multi. Dar asta nu inseamna ca toti am fost «culaci». Chiabur in limba rusa-i «culac»“. Taios, continua: “Ne-au deportat ca s-aduca-n locul nostru rusi! Asta a fost motivul!“. Si tine sa explice: “Fac o paranteza, ca sa vezi. In ’46, au fost alegeri. Si au luat toti functionarii din primarie sa participe, sa se duca fiecare pe un anumit numar de strazi, sa inregistreze fiecare casa, cine, unde locuieste, sa adune date… Si am fost si eu, ca lucram atunci in cadrul primariei. Si-am intrat intr-o casa din mahala. Nu stiu cati copii aveau, da’ multi! Parintii nu erau acasa, doar copiii. Erau doua sau trei paturi, da’ ce paturi, ca la armata. N-am vazut asternut! N-am vazut nici masa. N-am vazut scaune… Nu stiu cum traiau. Si erau pe pereti doua portrete mari: unul cu Lenin si unul cu Stalin. Si cand am ajuns la ei, unul din copiii astia mi-a spus – ca era in timpul cartelelor: «Nenea Stalin ne da bombonica si nenea Lenin ne da painica!» Adica, ce se intampla… Parintii primeau painea, pe cartela, si ascundeau dupa… portretul era inalt… dupa portretul lui Lenin. Si bomboane… se dadeau bomboane in loc de zahar… si-ascundeau parintii dupa portretul lui Stalin, dupa tablou… Si uite, si ei au fost deportati! Ei, iti pun intrebarea tie: «De ce? De ce au fost ei deportati, cand n-aveau de nici unele?!» Pentru ca asta era politica Uniunii Sovietice! Sa scoata cat mai multi moldoveni din Basarabia si s-aduca-n locul lor rusi! Dar ca noi am suferit, asta n-a interesat pe nimeni…“.

Cinci ani si jumatate in Bureat-Mongolia…

In vagoane de animale, cu zabrele, au pornit pe-un drum al carui capat nu-l stiau. Dupa o luna, au ajuns in orasul Novosibirsk si dupa inca alte cateva zile in Bureat-Mongolia. Republica siberiana Bureat-Mongolia. Unde Frida si familia ei au ramas cinci ani si jumatate. Tine minte ploaia de la sosire. Tine minte peretii grosi, din barne, ai baracii in care-au locuit la inceput. Tine minte gerurile cumplite din paduri, unde barbatii taiau copacii, iar femeile, ramurile. Si tine minte c-au marcat-o valurile de oameni surghiuniti: „Au fost foarte multi veniti! Si din Moldova, si din tarile baltice, si din tarile Caucazului… Au fost gruzini, au fost azerbaidjani, au fost armeni, au fost din Lituania, Letonia, Estonia, au fost foarte multi nemti. Erau acolo si descendenti ai fostilor deportati, ca pe vremea tarului, tot in Siberia se deporta!“.

Avea 22 de ani cand a ajuns in republica bureatilor cu ochi mici. O lume a dezradacinatilor in care fiecare incerca sa-si faca un rost. Sa se prinda cumva intr-un loc, sa respire, sa ia viata de la capat. La inceput, a fost dezordine, haos, nebunie. Simt asta din tonul doamnei Marcu, din insiruirea de nume, de localitati, de amintiri: Tegda, Kurba, Horinsk, Hasurta, Ulan Ude… Incet-incet, lucrurile se asaza, incep sa capete un sens. Si-ncep si eu sa inteleg. Dupa o perioada petrecuta la munca in padure, Frida a fost angajata contabila la un trust comercial din localitatea Tegda, pe malul raului Kurba. „Cand am venit, ne-au luat pe toti la rand: unde ne-am nascut, ce-i cu noi, ce specialitate are fiecare… si cand s-a ivit posibilitatea, mi-au oferit sa fiu contabila la un trust comercial care asigura mancarea la unitatile de munca din paduri“. Erau timpuri grele: se ducea, periodic, cu bilantul in Ulan Ude, capitala Bureat-Mongoliei, si pleca tot timpul cu soldatul dupa ea. Ca nu cumva sa fuga. Si semna in fiecare saptamana, la comandament. Semna ca n-a plecat. Ridica o fotografie dintre cele cateva raspandite pe masa: “Uite, aici era in 1954, cand lucram acolo, in Tegda, la contabilitate“. O tanara cu par negru, sprijinindu-se de spatarul unui scaun. In alta poza, alaturi de cativa colegi bureati, intr-o padure siberiana. “N-am prea multe fotografii de-atunci“. Doar cateva vederi cu “Amar mande Ulan Ude, “Salutari din Ulan Ude“, si amintirile. Cate mai sunt. Alt set de vederi si alte amintiri. Dintr-o alta etapa a vietii, tot in Siberia, la Novokuznetk. Zice ca fratele le-a purtat noroc. Ca daca nu pleca el la facultate, n-aveau cum sa iasa din Bureat-Mongolia. “Cand a terminat fratele facultatea si a primit repartitie la Novokuznetk, am avut si noi dreptul sa-l urmam pentru unificarea familiei. El a terminat facultatea in ’54 si noi am venit la Novokuznetk in ianuarie 1955“. Intr-o vedere, Piata Maiakovski, dincolo combinatul siderurgic, in cealalta Teatrul Dramatic, Palatul Metalurgistilor, Piata Suvorov… “Novokuznetk e tot in Siberia, dar e un oras modern, elegant, frumos. Ca a venit si-o sora a mamei in vizita la noi si nu-i venea sa creada cum arata orasul. Dar noi pan-am ajuns aici, prin cate n-am trecut…“ 
Are o vorba dulce, cantata, melodioasa Frida Marcu:  v-urile apoape ca nu se-aud, n-urile sunt inmuiate. Un om care-a vorbit atata vreme-n limba rusa are un fel aparte de-a vorbi romana. “Ma mir si eu ca am putut sa-mi revin la limba romana dupa 30 de ani de vorbit rusa“. Da, 30. Din 1940, de cand au venit rusii si-au ocupat Basarabia, iar limba romana a fost eliminata din scoli, pana in 1969, atunci cand Frida a lasat in spate Siberia si-a ajuns la Bucuresti, in urma casatoriei cu un ziarist roman de la Agerpres. Ei, si-aici e o poveste lunga si incurcata: Frida si-a cunoscut sotul in 1967, cand isi vizita o matusa, la Bucuresti. Atunci s-a si logodit cu Petre Marcu, atunci a vazut si marea pentru prima data. “Ne-am logodit la Bucuresti si ne-am casatorit la Novokuznetk, un an mai tarziu. Ca un an a durat sa ni se aprobe casatoria. Si inca un an ca sa mi se aprobe plecarea definitiva in Romania“. I-au mai ramas, insa, rude in Siberia. Si doua morminte. Mama si fratele, care s-au pierdut cu anii, mama, de batranete, fratele, intr-un accident.

“Reabilitirvana…“

Povestea n-ar fi completa, insa, fara foicica aceea de hartie pe care-o tine strans in mana si pe care se zaresc mai multe randuri de litere batute la masina. Mi-o traduce si accentueaza cu putere fiece cuvant. “Sora mea a scris mai tarziu la Chisinau si-a primit asta. «Spravka» inseamna adeverinta. Scrie aici ca in urma… «postnavenie»…hotararii Consiliului de Ministri din 28 iunie 1949, numarul 509, am fost deportati la 6 iulie 1949  «zapredelea respubliki». In afara granitelor republicii. Auzi, in afara granitelor! Ca sunt mii de kilometri pana-n Siberia: ca pana la Ural e atata si de la Ural inca pe-atata. Dupa aceea, scrie: «Reabilitirvana!». Stii ce inseamna asta? Ca si-n romaneste se foloseste. Ca am fost reabilitati! Auzi, parc-am facut cine stie ce crime… Dar stau si ma-ntreb: de ce-am fost eu invinuita ca sa fiu reabilitata? Dac-am fost reabilitata, inseamna c-am facut ceva, o tampenie, o prostie! Trebuia sa scrie aici: «pentru cutare si pentru cutare!» Ce-am facut noi rau indiferent carui sistem?! N-am facut nimanui niciun rau! Ne spunea sa stam smirna, stateam smirna! Prosti eram! Mi-aduc aminte cand a murit Stalin… tu!, am plans! Ca proasta am plans! Stau si ma intreb acum: de ce-am plans?!“

Sapte sute saizeci si doi minus…

Incheie cum a inceput, dupa ceasuri bune de povesti, raspandite in mai multe zile. Cu-aceleasi uimiri, c-un firicel de bucurie, de recunostinta, strecurandu-se-n mirarea ei: “Eu stau si ma intreb cum de-am supravietuit. Eu ma minunez! Slava Tie, Doamne…“ Zambeste. O viata complicata, incurcata, rasucita. Frida Marcu a ramas, insa, un om profund optimist. Cu fata senina si calda, cu ochii albastri si blanzi, cu parul alb, pieptanat cu grija intr-o parte. Cauta sa-si petreaca timpul frumos si linistit. Rade mult, se-ntalneste cu prietenele si merge in timpul saptamanii la un club, unde socializeaza cu oameni de varsta ei. Se bucura de fiecare intalnire si nu ma lasa sa plec inainte sa-mi explice ce-i cu numaratoarea aceea uriasa, asezata pe un colt al mesei. Aflu ca abacul – asa se numeste – nu lipsea din tolba niciunui contabil odinioara si ca, intr-adevar, functioneaza ca o numaratoare. Numai sa-i cunosti secretele. “Ia zi o scadere, o adunare, sa vedem daca mai stiu“. Ma conformez. Si-aleg una grea: “762 minus 529…“ Si fac socoteala repede in carnetel. Doamna Marcu trage cu indemanare cateva bile dintr-un rand, cateva din altul, muta o bila dintr-o parte-n alta si gata. “233!“, zice repede cu zambet victorios. “Atata face“, recunosc. “Inca una, ca sa ma conving: 492 plus 152…“ Raspunsul vine inainte s-adun eu in carnetel. “644“. Rade-n hohote. “Pai da, uite, bilele de pe randul asta sunt mii, astea-s sutele, astea-s zecile, astea-s unitatile, astea-s zecii de mii, sute de mii… Ai inteles? Nu-i greu deloc… Nu mai vrei o cana cu ceai?“ 

Sursa: Historia